În aceste zile agitate pe plan intern (cum ar putea fi altfel?), ca de obicei, am pierdut din vedere probleme externe grave, din vecinătatea noastră apropiată, care nu au cum să nu ne influențeze foarte curând. Și acestea le-aș putea împărți în mai multe bucăți. Prima este cea referitoare la Consiliul European de Iarnă din 19-20 decembrie 2013.

Securitatea europeană în perspectiva 2025

Din documente: Pentru prima dată de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European a purtat o dezbatere pe tema apărării. Au fost identificate acțiuni prioritare pentru o cooperare mai strânsă. Dezbaterea a fost precedată de o reuniune cu Secretarul General al NATO. Acesta a prezentat evaluarea sa cu privire la provocările actuale și viitoare la adresa securității și a salutat eforturile în curs și angajamentele asumate de UE și de statele sale membre ca fiind compatibile cu NATO și benefice acesteia.

Nu vreau să intru în amănunte tehnice, ne interesează perspectiva strategică, de viitor. Cert este faptul că până acum, securitatea europeană s-a bazat aproape în exclusivitate pe NATO, a cărui principală putere rămâne SUA. Dar luând în considerare strategia acestei țări, conform căreia atenția americană se va îndrepta pe viitor mai mult pe regiunea Pacificului, europenii au ajuns în sfârșit la concluzia că va trebui pe viitor să se preocupe mai mult de securitatea lor proprie fără a-i lua în calcul pe americani. Este destul de dificil, din moment ce timp de 45 de ani apărarea europeană în Războiul Rece s-a bazat pe SUA, la fel și ulterior. Dar a venit vremea ca UE să, ca și entitate politică, să se gândească și la componenta de apărare comună. Cam târziu, zic eu, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Rămâne de văzut dacă concluziile din decembrie 2013 se vor materializa, ținând cont de faptul că au mai fost inițiative în acest sens, e adevărat, mult mai timide.

Un lucru este cert, SUA încurajează crearea unui spațiu de securitate european, în care membrii UE să poată reacționa cu capabilități militare la orice provocări fără să-i mai aștepte pe americani să intervină. Să ne amintim de intervenția aeriană din Libia din 2011, când statele europene au fost în prim-plan, dar de fapt SUA a asigurat 60% din tot ce a însemnat asta, inclusiv logistică, recunoaștere și componentă militară. În 1999, în Kosovo, un oficial militar european recunoștea că fără SUA, statele europene nu ar fi fost în stare să pună pe picioare o acțiune nici măcar pe sfert față de cea din Kosovo. Revenind la Libia, în câteva zile puterile europene participante și-au epuizat complet stocul de muniții și rachete inteligente, fapt care a dus la o sincopă în continuarea acțiunilor militare! În această situație, întrebarea de bază este: poate UE să se apere, sau poate să-și impună militar statutul, în caz de nevoie?

Să fim bine înțeleși, UE nu are nevoie să atace pe nimeni, nici nu are de ce. Este o uniune de state liber consimțită, nu încearcă să includă alte state în componența ei, ba dimpotrivă, sunt alte state care vor să intre benevol în structurile UE. Dar asta nu înseamnă că UE, ca entitate de state, să nu aibă în viitorul apropiat capacitatea de răspuns militar unitar.

Președintele, ca și participant la acest consiliu, a menționat o serie de concluzii și hotărâri luate aici referitoare la apărarea comună, la modul în care industriile de apărare vor trebui să colaboreze în interiorul UE pentru o cauză comună, apărarea comună. Dar la noi, obișnuiți cu contrele interne, au trecut neobservate. E normal, președintele este la final de mandat și este desconsiderat în tot ceea ce spune, dar în contextul mai larg, în care nu reușim să gândim și acționăm, sunt lucruri esențiale de politică externă care ne influențează și ne vor influența pe viitor, fie că ne place sau nu, fie că dorim asta sau nu. Dar ar trebui să le reținem, deoarece țin de securitatea noastră națională pe viitor. Prioritățile principale: securitatea cibernetică, securitatea maritimă, crima organizată și sprijinul care trebuie organizat statelor care nu-și pot securiza frontierele (aici intră și Republica Moldova?). Înființarea la București a unui Oficiu de Combatere a Criminalității Informatice ca și agenție UE, o victorie importantă pentru România, dar oarecum logică ținând cont de ce au dovedit că pot face hakerii români. O astfel de decizie europeană i-ar angaja pe mulți dintre aceștia ca și apărători ai siguranței cibernetice europene, o soluție bună pentru a folosi astfel de capacități remarcabile. Mai departe, se vorbește despre dotarea cu drone a armatelor europene, dezvoltarea flotei de alimentare a avioanelor din aer (din start aici vedem necesitatea lărgirii ariei de acțiune a avioanelor de luptă din cadrul aviațiilor militare europene), precum și de integrarea tehnologiilor și capabilităților militare ale țărilor UE.

Acesta este un deziderat important, care nu trebuie neglijat. Marile puteri militare ale lumii au un număr redus de tipuri de armament, de capabilități terestre, navale și aeriene. Dacă ne uităm la statele UE, diversitatea acestor capabilități militare ar putea constitui și va constitui, în cazul unui viitor conflict, un impediment major. Să ne imaginăm o situație ipotetică, în care forțele armate europene sunt dispuse umăr la umăr pe câmpul de bătălie. Păi să vedem cu ce probleme ne-am confrunta atunci! Chiar dacă numai o parte din statele europene ar desfășura forțe militare aici, ne-am putea trezi cu o mare problemă: peste zece tipuri de tancuri, peste cincisprezece tipuri de transportoare blindate, peste zece calibre de artilerie, fără să mai vorbim de armamentul de infanterie. Numai din această descriere reiese un coșmar logistic de aprovizionare care depășește capacitățile oricărui geniu în acest domeniu! Ce faci, de exemplu, dacă românii sunt angajați pe front mai serios și au un consum ridicat de muniții, fiind pe cale să le epuizeze, iar tu nu ai prevăzut asta, ai în spatele frontului muniții și armament compatibil cu armamentul vecinilor, să zicem olandezi și spanioli? Alte tipuri de tancuri, alte calibre la muniția de artilerie, altele și altele! E clar că va fi o problemă. Tocmai în acest sens, Consiliul European vine cu ideea de a omogeniza și uniformiza treptat armamentul pentru țările Uniunii Europene.

De aici vine o oportunitate imensă pentru industria românească de apărare, cea neglijată și aflată abia pe linia de plutire. Ținând cont de această tendință, de unificare a industriilor militare europene, cum ar fi dacă fabrici ale noastre ar produce, alături de două-trei state, armament sau muniție pentru toate țările din Uniunea Europeană? Nu este ceva deplasat, avem baza materială și personal calificat, plus costurile noastre de producție sunt mai scăzute decât în vestul Europei, atunci de ce nu am putea face asta? De ce nu am produce, să zicem, obuze de tun de un anumit calibru pentru întreaga industrie de apărare europeană? Sau armament de infanterie, sau chiar transportoare blindate? Există fereastra de oportunitate, mai lipsește ceva unde noi suntem clar deficitari. Am mai avea nevoie de niște politicieni clar dedicați acestei idei, susținuți de profesioniști în domeniu, care să susțină până în pânzele albe atuurile României în acest domeniu, oameni care să se bată pentru interesele României la forurile europene. O astfel de comandă ar ajuta enorm economia românească, ar crea sute de locuri de muncă, ar revigora industria noastră de apărare.

Este adevărat, unii ar zice că sunt doar vise. Da, vise care ar putea deveni realitate, dacă s-ar găsi oameni care să urmeze aceste vise. Dar sunt sceptic, deoarece nu suntem capabili să cheltuim fondurile puse la dispoziție de UE pentru dezvoltarea noastră, nu a altcuiva. Iar aici nu trebuie să dăm vina pe nimeni, decât pe noi înșine, noi nu suntem capabili, nu alții ne țin în loc. Dar să fim bine înțeleși, lumea nu stă în loc că noi nu suntem pregătiți, UE nu stă pe loc că noi nu suntem în stare să venim cu proiecte viabile, iar de asemenea UE nu va sta în loc că noi nu suntem capabili să facem o ofertă pentru industria de apărare europeană. Dacă mă veți întreba cine este de vină, nu este greu, frați români, voi votați și voi decideți, iar cei ce decid pentru viitorul vostru sunt cei votați de voi, cu mâna voastră cu care puneți ștampila vă decideți viitorul. E simplu și clar.

Se pare că decizia Consiliului UE din decembrie 2013 are la bază un studiu publicat în mai 2013 de către Institutul UE pentru studii de securitate și poate fi consultat aici. Acest studiu foarte interesant pornește de la capabilitățile militare europene existente acum, face o analiză asupra problemelor cu care se confruntă armatele țărilor componente ale UE precum și a industriilor de apărare ale acestora, vine cu propuneri de îmbunătățire, dar face și o trecere în revistă a viitoarelor potențiale amenințări cu care UE s-ar putea confrunta pe plan extern, caz în care ar trebui să intervină și cum. Printre problemele identificate în acest raport sunt presiunile bugetare inclusiv în urma crizei, lipsa investițiilor în cercetare și dezvoltare în segmentul militar, precum și absența unei priorități politice în dezvoltarea acestui sector important. Sunt scoase în evidență că cea mai mare parte a bugetelor de apărare ale țărilor UE merg pe cheltuieli de personal și întreținere a unor capabilități care se pot dovedi în viitor depășite. Raportul propune câteva soluții, printre care: implementarea consolidării pentru a obține eficiența capabilităților militare, asta însemnând renunțarea la cele depășite pentru a obține economii financiare care ar putea fi folosite în altă parte; optimizarea resurselor militare; inovația în domeniul militar; cooperarea regională în domeniu; și nu în ultimul rând, integrarea pe viitor a structurilor militare europene.

O chestiune esențială, de ce ar trebui UE să aibă o capabilitate militară independentă, nu este de ajuns că majoritatea țărilor UE sunt membre NATO? Ei, bine, ținând cont de situația actuală și perspectivele viitoare, poate ca nu este de ajuns. Să nu uităm că NATO se bazează exclusiv pe cea mai mare putere militară mondială, SUA, care și-a exprimat deja intenția de a-și muta interesul mai mult spre zona Pacificului, nu cea europeană. Este logic, ridicarea Chinei și complicata situație de securitate în sud-estul Asiei impune această mișcare. Ca și o consecință, securitatea europeană rămâne pe mâna europenilor, care vor trebui să o gestioneze într-un alt cadru, diferit de cel al Războiului Rece, când beneficiau de umbrela americană. Spus pe scurt, UE va trebui în viitor să aibă posibilitatea să se apere singură și să-și promoveze interesele în regiune tot de una singură, și chiar SA încurajează ideea ca europenii să aibă propria politică de apărare.

Care ar fi zona în care putem spune că ar avea UE interese? Și de ce? Raportul evidențiază o zonă de interes strategic european, unde o serie de evenimente sau evoluții ar putea dezvolta potențial cu efecte negative asupra țărilor membre ale UE. Vom vedea în continuare aceste trenduri și câteva scenarii posibile. Mai întâi să vedem cum este definită zona de interes strategic european. În afara vecinătății apropiate, cum ar fi cea sudică și cea estică, apare prin extensie și vecinătatea vecinătăților, din Mali în Somalia și din Golful Persic în Asia Centrală, dar și căile de comunicații maritime spre oceanele Atlantic, Înghețat și Indian. Ori, obiectivele UE în această zonă strategică de interes ar fi următoarele: protejarea teritoriului UE de potențiale atacuri convenționale, neconvenționale sau cibernetice pornind de la actori statali sau nonstatali din această zonă; securizarea liniilor de comunicații maritime și a rețelelor energetice, de infrastructură și telecomunicații; protejarea resurselor de energie și materii prime aflate dincolo de granițe pentru a nu putea fi exploatate sau anexate de jucători externi; menținerea balanțelor regionale de putere, în favoarea valorilor și reglementărilor europene și în conformitate cu tratatele și legile internaționale, prin cooperarea cu ONU și alte organisme internaționale.

Interesantă este partea în care sunt descrise viitoarele trenduri și evoluții strategice potențiale până în anul 2025, de unde ar putea surveni amenințări la adresa UE. Aceste trenduri ar fi:

1)    Globalizarea care va aduce zonele de instabilitate din vecinătate tot mai aproape de granițele UE (Accelerating globalisation). Se observă această tendință de mărire a cazurilor de instabilitate în ultimii ani și faptul că sunt tot mai apropiate de granițele europene. Să enumerăm doar ultimii câțiva ani, mult mai puțin față de cei 12 pentru care e făcută prognoza: revoltele din Tunisia și Egipt, conflictele din Georgia, Libia, Siria, Mali, acum situația din Ucraina.

2)    Apariția unei lumi multipolare și mai greu de guvernat (International change). Poate nu întâmplător, începând cu 2012 țările asiatice (China, Rusia și Coreea de Sud) au depășit țările UE la cheltuielile de apărare. Statele aflate în vecinătatea depărtată, dar tot în zona de interes, și care au posibilitatea blocării căilor comerciale pentru europeni, cheltuiesc tot mai mult pe apărare. Ridicarea Chinei și răspunsul SUA, care își mută atenția spre zona Pacific sunt tendințe care vor continua. Se estimează că în 2020 SUA vor avea 60% din flota militară în zona Pacific, restul de 40% urmând să aibă în grijă restul lumii. În acest caz, dacă UE nu face nimic, în ce măsură state ca Rusia și China vor interfera și influența mai mult țările din vecinătatea UE, dar chiar și din interior.

3)    O nouă și profundă revoluție militară, mai intensă decât cea de la începutul anilor 90 (Technological advance). E suficient să adăugăm componenta războiului cibernetic ca să ne dăm seama de gradul de schimbare. Dar nu numai aici, ci și în domeniul armamentului, am putea asista la schimbări majore. De exemplu, ar putea apărea sisteme evoluate de arme contra-intervenție, care ar putea pune în dificultate forțele americane sau europene care ar trebui să intervină militar într-o regiune sau alta din zona strategică de interes. O altă evoluție probabilă este dezvoltarea armelor controlate de la distanță, a dronelor, dar nu numai pe partea aeriană, ci și pe platforme terestre sau navale. Ar putea apare armele cu energie concentrată, de tipul laserelor din filmele SF și multe altele.

Ori, acestea ar fi tendințele, trendurile. Dar înainte de a trece la scenarii posibile, să ne uităm în jur și vom vedea că noi, ca europeni, avem motive de îngrijorare. Instabilitatea s-a apropia de granițele UE mai mult ca oricând, parcă din toate părțile și într-un timp relativ scurt. Din 2011 încoace lumea arabă a trecut prin revolte, luptă și războaie civile, dintre care unele mai continuă. Observăm situația din Ucraina, cu potențial mare de instabilitate și încă nu știm ce se va întâmpla acolo. Mai avem situația din Transnistria. Practic UE este înconjurată de un arc de instabilitate care ar putea la un moment dat să devină o amenințare. Mai departe, ținând cont de emergența unor noi poli de putere, în cazul în care nu se adaptează și militar, UE nu mai are cum să-și impună punctul de vedere, să participe la competiția pentru resurse, diminuându-și și rolul politic în lumea în schimbare.

Să vedem acum un număr de scenarii posibile în viitor și care ar putea fi o provocare pentru forțele armate europene dacă nu își schimbă optica. Autorii studiului propun un grafic care să evidențieze aceste scenarii pe baza trendurilor amintite anterior evidențiate sub forma a trei axe. Apoi sunt puse scenariile colorate în funcție de nivelul intensității riscului sau amenințării față de UE, urmate de alte trei axe ce reprezintă tipul de răspuns necesar, și nu în ultimul rând, sunt subliniate tipul de operații de răspuns pentru fiecare scenariu.

Vom lua aceste scenarii pe rând.

Amenințări la teritoriul european

Amenințare: Modernizarea aparatului militar într-o țară de la periferia UE îi dă acesteia posibilitatea să amenințe teritoriul UE. Elemente naționaliste din acea țară lansează mai multe atacuri cibernetice asupra infrastructurii informatice din câteva țări UE.

Răspuns: Atât timp cât teritoriul UE nu este direct amenințat, nu este necesară dezvoltarea de capacități militare de ripostă. Ar fi suficientă organizarea defensive a apărării pe zonele amenințate (fără a risca o escaladare) și eliminarea atacurilor cibernetice prin măsuri de contracarare, cum s-a întâmplat în cazul atacurilor cibernetice asupra Estoniei în 2006.

Dezvoltări potențiale: O reacție militară prea fățișă ar putea duce la o escaladare, dar și lipsa vreunei reacții ar putea da un semn de slăbiciune, de asemenea ducând la escaladare. Este posibilă o agresiune a acestui stat împotriva unui terț aflat tot în vecinătatea UE.

Necesar: Respingerea unei astfel de amenințări necesită capacități de apărare cibernetică coordonate pentru a putea răspunde unei astfel de amenințări care poate veni din partea statelor sau organizațiilor criminale sau teroriste transfrontaliere. Este necesară și existența unui grad ridicat de pregătire pentru apărare (inclusiv NBC: nuclear, biologic și chimic). Va fi nevoie de mobilizarea de suficiente forțe militare europene, dar fără a da impresia pregătirii unei lovituri preventive.

Instabilitate ridicată în sud-estul Asiei

Amenințare: Creșterea puterii și expansiunea unei țări modifică radical balanța de putere regională. Alți actori locali, plus alte puteri cu interese în regiune solicită sprijin din partea UE, a doua putere economică mondială, pentru stabilizarea situației. UE, ca și partener economic pentru o mare parte din țările din zonă, trebuie să intervină în sprijinul coaliției formate.

Răspuns: Necesitatea patrulării zonei maritime pentru a menține legăturile comerciale și pentru a stabiliza regiunea, ținând cont că întreruperea fluxului comercial ar avea repercusiuni economice majore în țările UE.

Dezvoltări potențiale: Ar fi trei tipuri, dezastre naturale (să ne amintim de valul tsunami din 2006), pirateria și revendicări teritoriale asupra unor mici insule din zonă, revendicări care ar putea duce la un conflict militar.

Necesar: Ar fi nevoie ca UE să fie capabilă să trimită și să mențină în regiune (la circa 10000 km de bazele europene) o puternică flotă de patrulare incluzând fregate, submarine, nave amfibie și un porthelicopter. Împreună cu aliații și folosind bazele lor din regiune, UE va contribui la stabilizarea situației și descurajarea agresiunii.

Confruntare în regiunea indo-pacifică

Amenințare: Conform acestui scenariu, lupta pentru dominație între țările de prim rang din regiune este în toi. În cazul acesta, alte țări medii, devenite state client susținute de una din puterile dominante, se amenință reciproc ridicând posibilitatea izbucnirii războiului în Strâmtoarea Hormuz și Marea Arabiei.

Răspuns: În parteneriat cu alte state interesate, UE va trebui să acționeze pentru păstrarea liniilor maritime de comunicații. Va fi nevoie de o acțiune maritimă care să asigure acest lucru și să nu permită escaladarea situației și intervenția altor state.

Dezvoltări potențiale: Chiar dacă în regiunea indo-pacifică izbucnește doar un conflict local, acesta poate să escaladeze rapid prin implicarea unor jucători importanți în sprijinul statelor client. S-ar putea ajunge chiar și la lovituri nucleare tactice.

Necesar: UE va fi nevoită să mobilizeze o puternică forță navală alături de aliații ei. Această flotă va trebui să aibă capabilități de luptă antiaeriană și antisubmarin, capabile să facă față unor sisteme avansate de contraintervenție care ar fi dispuse pe coaste ostile. Flota UE va trebui să opereze la circa 5500 km de casă, dar ar putea beneficia de bazele aliate, precum și de cele europene din Djibouti, Diego Garcia și Abu Dhabi. Intervenția ar putea dura două luni până se caută o soluție politică.

Criză umanitară în Africa Centrală

Amenințare: În urma propagării tulburărilor din nordul Africii, un mic stat instabil din Africa Centrală intră în colaps. O minoritate oprimată inițiază proteste în capitală care sunt reprimate cu brutalitate, protestatarilor se raliază și alte minorități, este chemată armata care deschide focul. Încep masacrele, opinia publică europeană cere intervenția.

Răspuns: Genul acesta de scenariu necesită o intervenție umanitară, dar pentru succesul ei e necesară protecția personalului. Primul lucru trebuie realizată o proiecție a forței militare, prin crearea de zone de excludere aeriană, pot fi necesare și unele lovituri cu muniții ghidate împotriva unor ținte guvernamentale care ar putea ataca podul aerian cu ajutor. Cetățenii europeni aflați în țară vor trebui evacuați imediat.

Dezvoltări potențiale: Caracteristicile regiunii central-africane necesită ca să fie păstrată siguranța zborurilor la mare distanță. Aviația europeană va fi dependentă de bunăvoința partenerilor dintre vecinii respectivei țări, dar care poate nu văd cu ochi buni intervenția europeană. Se poate ca să se afle în relații bune cu regimul de la putere sau să îl aprovizioneze cu armament.

Necesar: Bazele militare din regiune ale aliaților sau ale partenerilor, chiar ale țărilor europene, se pot dovedi cruciale în ipoteza impunerii zonelor de excludere aeriană sau a loviturilor aeriene. E nevoie de suficientă aviație pe un teatru de operații aflat la 4000 km de casă, pentru a menține superioritatea aeriană și a lovi rapid ținte terestre dacă e cazul. E nevoie de efort logistic cu avioane de transport, dar și în cazul unei intervenții terestre limitate (poate fi sub forma unui desant la obiective precise).

Amenințări la infrastructura externă

Amenințare: După ce un regim islamist ia puterea într-un stat arab, jihadiștii instalează baterii de artilerie și rachete de-a lungul Canalului Suez cerând taxe suplimentare de trecere pentru fiecare navă, amenințând cu deschiderea focului. Se dă o dată limită de când va începe taxarea. Casele de asigurări sar în aer, bursele de asemenea, o parte din armatori își trimit vasele de transport în jurul Africii, drept rezultat crește consumul de combustibil și emisiile de gaze, iar prețurile bunurilor transportate crește simțitor. Printre cele mai importante bunuri care circulă prin Canalul Suez este petrolul, prețul acestuia crește de asemenea, antrenând creșteri de prețuri la scară. Se cere acțiune.

Răspuns: UE va trebui să execute lovituri aeriene și navale împotriva acestor jihadiști printr-o operațiune de apărare extinsă pentru protejarea unei artere esențiale de circulație în comerțul cu Orientul Mijlociu și Asia.

Dezvoltări potențiale: Puteri regionale ar putea să-i întărească pe jihadiști cu sisteme defensive sofisticate. Jihadiștii își instalează sistemele de rachete în zone populate cu civili pentru a nu fi bombardate. Se poate să ia ostatici dintre cetățenii europeni care lucrează în zonă sau care sunt în trecere. E o problemă care, chiar rezolvată, ar putea apărea din nou, de aceea va trebui găsită o soluție pe termen lung.

Necesar: Aviația și marina europeană vor trebui să ducă acțiuni de luptă, alături de alte state aliate sau interesate, la circa 2000 km de baze. Vor fi necesare probabil acțiuni cu drone, dar și cu muniții ghidate. Sunt posibile și acțiuni ale forțelor speciale.

Regim agresiv în Orientul Mijlociu

Amenințare: Un stat din Orientul Mijlociu cu o putere militară în creștere reușește să se doteze cu armament nuclear, apoi și cu rachete cu rază medie de acțiune capabile să lovească cu armament nuclear ținte aflate până la 2500 km distanță. Teritoriul UE este direct amenințat. Sigur pe el, acest stat începe să hărțuiască navele comerciale europene din Golf, să susțină mișcările teroriste care acționează inclusiv pe teritoriul european. Ulterior își atacă vecinul mai slab, stat pro-vestic, esențial pentru traseul cu hidrocarburi spre UE.

Răspuns: Ținând cont de gravitatea situației, va fi nevoie de un răspuns internațional, al europenilor și aliaților lor. Va fi nevoie de o forță expediționară mare, prevăzută cu sisteme defensive anti-rachetă, tactice și strategice (de genul Deveselu).

Dezvoltări potențiale: O paletă largă de amenințări, de la atacuri teroriste orchestrate pe sol european, până la lovituri nucleare pe teritoriul european.

Necesar: O forță expediționară puternică, dotată cu sisteme avansate pe platforme navale și aeriene, capabilă să conducă o coaliție de forțe militare venite și din afara UE. Sisteme de apărare antirachetă, dar și potențialul de operațiuni amfibie de desant pe sol inamic.

Cam acestea ar fi scenariile și vă asigur că nu sunt toate cele posibile. În viitorul spre care ne îndreptăm ne așteaptă amenințări la care încă nu ne-am gândit. De aceea e necesar ca UE să aibă o forță militară care să poată reacționa unitar, repede și flexibil. Întrebarea care trebuie pusă, cu ochii pe situația din Ucraina, oare liderii europeni nu s-au trezit cam târziu? Tot cu ochii la Ucraina, putem spune că da, între târziu și prea târziu.

Cristian Negrea / Ziaristi Online