Astazi, 16 mai 2014, la Biblioteca Stiintifica a Academiei de Studii Economice din Republica Moldova (ASEM), cunoscutul scriitor si cercetator basarabean Vasile Soimaru si-a lansat o noua lucrare de referinta pentru romanii de pretutindeni intitulata “Romanii din jurul Romaniei“, cum se numeste de altfel si portalul exceptional pe care l-a construit cu mijloace proprii. Portalul Ziaristi Online prezinta, in premiera, prefata cartii colegului nostru de la Chisinau:

Despre confraţii noştri români şi pentru ei

Prefaţă la lucrarea lui Vasile Şoimaru ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI: monografie etnofotografică.Editura SEREBIA, Chişinău; Editura MAGIC PRINT, Oneşti – 2014

Vasile Şoimaru are o nesfârşită dragoste pentru locurile natale şi pentru tot ce este românesc. Ea caracterizează sufletul acestei personalităţi, care a reuşit cu ajutorul fototerapiei[1] cu destinaţie civică evidentă, să se vindece de „boala deputăţiei”[2], care ameninţă oamenii politici. Apariţia acestei lucrări de pionierat în istoria diasporei contemporane, a sociologiei şi antropologiei culturii, a etnologiei şi a istoriei românilor în lume este încununarea unei iniţiative personalizate acum 12 ani şi care, sperăm, va continua. Lucrarea de faţă este una dintre bornele drumului său.

Peste codrii Orheiului, valea Culei şi a Ichelului, peste Cornova, satul de baştină al autorului, a trecut Istoria, care-şi fâlfâie aripile imense şi astăzi peste oamenii care „se află sub vremi”; nu numai în aceste locuri, dar din aceste locuri suntem noi, şi de aceea o cunoaştem bine. Vremurile nu contenesc să-i tot pună la încercare pe oameni, adică să le răscolească vieţile şi sufletele. Vasile Şoimaru a aflat adevărul istoric, zguduitorul Adevăr, atunci când vremurile şi împrejurările i-au îngăduit, dar l-a căutat neîncetat. A reuşit astfel să se formeze ca personalitate cu spiritul liber, cu gândirea independentă, apelând la criterii de comparaţie şi la cât mai diverse mijloace de informare, pentru a judeca cu luciditate oamenii, evenimentele şi realitatea. A avut revelaţia adevăratei istorii a românilor citind şi asimilând scrierile istorice ale lui Nicolae Iorga, C.C. Giurescu şi Dinu Giurescu şi ale altora, a celor sociologice ale lui Dimitrie Gusti, Mircea Vulcănescu şi Anton Golopenţia, şi având întâlniri în care a discutat ca de la suflet la suflet cu economistul prof. univ. dr. Paul Bran şi istoricul consătean dr. Paul Mihail. Şi iarăşi, atunci când vremurile i-au îngăduit, şi-a propus să facă cunoscut concetăţenilor gândurile sale şi să-i îmbogăţească cu propriile cărţi.

A alcătuit şi a tipărit o monografie a satului său: Cornova [Ed. Museum, 2000], o istorie a neamului său: Neamul Şoimăreştilor [Ed. Prometeu, 2003], un album liric de mărturii fotografice: Poeme în imagini [Ed. Prometeu, 2004], a iniţiat şi a publicat Cugetări de Nicolae Iorga[ Ed. Prometeu, 2005], volume cu Scrieri inedite de Mircea Vulcănescu [Ed. Prometeu, 2006] şi alte multe cărţi de specialitate. Căci Vasile Şoimaru este doctor în economie, unul dintre întemeietorii Academiei de Studii Economice din Chişinău, al cărei vicerector a fost un timp, cadru didactic universitar de prestigiu, cu lucrări de specialitate în domeniul ştiinţelor economice.

Dintre aforismele lui Nicolae Iorga, multe i-au devenit principii de activitate. Mi s-a părut că recunosc în modul de a-şi manifesta patriotismul, gândul lui Iorga: „«Frăţia» sentimentală dintre români trebuie schimbată într-unsimţ de unitate. Cu toate urmările de solidaritate şi muncă-mpreună”(Cugetări, p. 232). L-a influenţat decisiv pentru propriile căutări şi o altă constatare a lui Nicolae Iorga care s-a referit la mulţimea românilor vieţuitori în afara graniţelor statului: „România este o ţară înconjurată de români”. După ce cunoscuse, în călătorii numeroase, România de azi, Şoimaru a vrut s-o cunoască şi pe cea pe unde românii „nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche” (Mihai Eminescu).

Geneza alcătuirii lucrării Românii din jurul României a fost dintre cele mai incitante. A demarat ca un proiect de lungă durată, elaborat însă de la început în componentele lui esenţiale. A existat o „Idee”, un imbold sufletesc al lui Vasile Şoimaru şi anume: nevoia de cunoaştere plenară a tot ce înseamnă suflet românesc în afara graniţelor de astăzi ale României. Elementul de control îl constituie limba română, marca identităţii, în ultimă esenţă, a unui popor. Detaliile lingvistice îşi găsesc suport în amintirile autorului care s-a înţeles cu vorbitorii (încă şi ai) limbii române sau ale dialectelor ei (aromâna, istroromâna) în toate locurile în care i-a găsit vieţuind pe aceştia.

Proiectul s-a conturat, în ceea ce priveşte spaţiul care urma să fie străbătut şi cercetat, de la o etapă la alta, de-a lungul anilor. Întâiul itinerar a mers pe urmele celui al lui Teodor Burada, cercetător de la sfârşitul sec. al XIX-lea, apoi atenţia s-a îndreptat şi spre locurile descrise de B.P. Hasdeu şi N. Iorga, vizitate de echipa lui Anton Golopenţia şi spre patria lui Tache Papahagi. După cinci ani, zece ţări vizitate şi peste 100.000 km parcurşi, a făcut un prim popas şi a alcătuit şi a tipărit lucrarea Românii din jurul României în imagini, apărută în 2008[3], care s-a bucurat de peste 50 de lansări de carte, despre care s-au scris peste 150 de recenzii şi prezentări în mass-media şi au fost organizate mese rotunde de interes ştiinţific. Dar acesta a fost începutul, pentru că pe urmă zările s-au tot lărgit, călătoriile s-au îndreptat spre locuri tot mai îndepărtate de casă şi durau timp tot mai îndelung.

Primele întrebări la care a vrut să afle răspuns autorul au fost unele de felul ”Care este punctul cel mai nordic (sau sudic, etc.) al aşezărilor româneşti ?”, pentru ca, odată fixate reperele, relaţiile interumane stabilite la faţa locului să fie cele care au determinat adâncirea şi lărgirea investigaţiilor. Mai ales adâncimea cunoaşterii, cu contacte ad-hoc, urmare a unor împrejurări unice, care nu se pot repeta nici pentru autorul nostru şi, oricum, niciodată pentru alţi cercetători, şi prelungite cu interviuri-confesiuni şi legarea unor prietenii pe viaţă.

Particularitatea esenţială este harisma relaţiilor umane pe care poate şi ştie cum să le stabilească Vasile Şoimaru. O totală libertate a dialogului, încrederea pe care o are în interlocutorul din aşezările la care ajungea pentru prima dată, căruia îi transferă aceeaşi încredere în necunoscutul care este chiar el. Abordarea directă a celuilalt este o deprindere a omului de la ţară care dă oricui bună ziua, cu aerul că se cunosc dintotdeauna. Este abordarea directă a profesorului care stabileşte şi întreţine dialogul cu elevii sau studenţii, cu cei de aceeaşi generaţie dar şi cu cei vârstnici, cu cunoscuţi sau necunoscuţi. Dar, mai ales este abordarea directă a omului sincer, deschis contactului interuman, capabil să impresioneze pe celălalt prin interesul pe care-l poartă pentru limba pe care acela o vorbeşte, ca şi el. Cu intrebarea miraculoasă pe buze: „Vorbiţi româneşte ?” găseşte răspuns pozitiv sau o negare şi, de aici, începe derularea cercetării sale.

I-a trebuit foarte mult curaj pentru a pleca, cu fiecare deplasare, într-un necunoscut plin de primejdii care se pot ivi (şi pe care le-a putut, slavă Domnului, evita, pe cât posibil[4]) şi, mai ales, o perseverenţă bărbătească de a nu întrerupe sau a micşora ceea ce poate face. Şi de a face tot ce putea pentru a obţine cât mai multe informaţii şi mărturii din toate locurile şi din fiecare în parte, pentru că iluzia de a mai reveni este, de cele mai multe ori, o utopie. Anii treceau, numărul localităţilor şi a ţărilor vizitate sporeau şi mărturiile fotografice se înmulţeau. După 12 ani, la un alt popas, monografia de faţă reuneşte un număr dublu (!!!) de imagini inedite, a localităţilor vizitate şi ale sutelor de confraţi cunoscuţi.

Cartea este un document care mărturiseşte despre existenţa românilor din jurul României din anii 2002-2014. Acest „de jur-împrejur” se întinde la distanţe şi de peste o mie de km, dar în împrăştierea lor românii totuşi formează un inel, ca un fel de halou sau nimb în jurul ei. Iar un „răsad” peste Ocean, satul Boian din Canada, face dovada solidarităţii locuitorilor unei aşezări tradiţionale, care pot învinge, prin habitatul-enclavă, secolele, care dispersează. Şi asemenea răsaduri a întâlnit de la ţărmul Mării Baltice până în Kazahstan şi din Italia la Istanbul, prin tot sud-estul Europei.

Relatând subiectiv despre câteva aspecte, pe care le-am cunoscut sau le intuiesc, de fapt mă învârt în jurul subiectului. Căci acestea sunt doar interpretări parţiale ale reuşitei acţiunii lui Vasile Şoimaru de cunoaştere a românilor şi a aşezărilor lor. Povestirea propriu-zisă a cercetărilor derulate timp de 12 ani şi de-a lungul a aproximativ 250.000 km de drum a fost expusă chiar de autor în multele interviuri radiofonice sau televizate, în nenumărate articole publicate în reviste de largă audienţă[5]. Ceea ce i s-a întâmplat până în momentul imortalizării imaginilor pe peliculă (în sistemul tradiţional al fotografiilor artistice, dar şi digitalizat) şi după aceea, până la tipărirea lor este, deocamdată, o necunoscută care ne ţine în suspans. Şi autorul mai are să ne povestească şi despre acele amănunte pe care le vedem în mai fiecare imagine şi cărora, poate, nu le înţelegem integral semnificaţia.

În monografia de faţă avem faptele nude, documentele. Care vor rămâne astfel pentru cât timp vor fi. „Imaginea” domină epoca noastră prin nenumăratele ei valenţe dintre care cea de martor, imagine-document, este foarte cultivată şi exploatată. Este unul dintre aspectele sugestive şi credibile, care îmbogăţesc relatarea orală sau scrisă şi, sub alte aspecte, surprinde, static, amănunte pe care relatarea, dinamică prin ea însăşi, tinde să le ignore sau să le minimalizeze în cursul expunerii. De altfel, după părerea multor specialişti în mass-media, imaginea covârşeşte textul şi-i lasă locul doar de însoţitor al impresiei covârşitoare, directe, obţinute prin impactul unei bune focalizări a tabloului, a detalierii amănuntului semnificativ, al culorilor. Epoca modernă cultivă cu plenitudine comunicarea sub influenţa covârşitoare a imaginii.

De altfel, ca să facem o paranteză la acest insert necesar în economia prezentării, imaginea a fost cooptată şi în metodologia analizei filologice a textului prin suplimentul pe care-l conferă acestuia şi, în genere, constituie, acum, una dintre componentele istoriei, printr-o amplificare a domeniului, altădată restrâns numai la „istoria artei”, parte a istoriei culturii. Imagologia şi-a cucerit statutul de disciplină universitară şi academică şi îi lipseşte doar o buna istoriografie a cercetărilor pentru ca să acceadă la rolul de „maître-servant” în cucerirea redutei cercetărilor din sec. XXI. Dar nu despre virtuţile imaginii în sine ne propunem să aducem argumente ci, tocmai, despre calităţile ei de martor. „Obiectivitatea” i se recunoaşte şi în dosare penale, iar istoria cu atât mai mult profită de valenţele ei incontestabile.

Un alt aspect referitor la imagine are în vedere, de data aceasta, componenta tematică a ceea ce înfăţişează. În fotografiile lui Vasile Şoimaru, latura lor de document etnografic este cea care prevalează. Etnofotografia a fost cultivată de la începuturile experimentale ale fotografiatului. În atelierele pionierilor acestei noi „arte” erau aduse personaje considerate exotice, în costume tradiţionale, pentru a fi imortalizate. Fotografia realizată pe teren, care surpinde scene de viaţă autentică, provine dintr-o perioadă în care etnografia însăşi se delimita ca disciplină ştiinţifică. Lucrarea lui Tache Papahagi, Images d’ethnographie roumaine[6], reprezintă, până astăzi, un etalon al ştiinţei etnografice sprijinită de fotografie. Iar propensiunea pentru „istorii” în imagini nu au întârziat să apară şi atlasele etnografice ca şi cele istorice au hărţile suplimentate cu imagini.

Un astfel de probatoriu, prin etnofotografii, despre aşezările româneşti, adică cu locuitori de origine română, răspândite prin Europa, dar formând o adevărată ghirlandă în jurul hotarelor României îl reprezintă în întregul ei lucrarea lui Vasile Şoimaru, Românii din jurul României. Monografie etnofotografică.

Zonele cu aşezări au fost repartizate în capitole, pentru ca itinerarul în carte să urmeze un parcurs geografic, în sensul acelor ceasornicului. Capitolele, pe care le cunoaşteţi din lucrare, evidenţiază această ordine metodologică. Sunt douăsprezece ore astrale (la care se adaugă Vestigiile româneşti pe alte meridiane şi Copiii românimii), care mai mult chiar decât o proiecţie tridimensională, redau o clipă suspensată în timp şi spaţiu. Respiraţia atmosfereiimortalizate se simte virtual şi întregul capătă o coloratură puternic sentimentală, fără să fie vreodată dulceagă. Autorul caută să surprindă chintesenţa frumuseţii şi realizează un „cine-verité” care ne convinge şi ne strârneşte curiozitatea de a o cunoaşte la faţa locului. Locurile, clădirile, drumurile ajung să ne „vorbească” şi în tăcerea în care sunt surprinse nu prezenţa oamenilor le-ar anima. Ele există ca să mărturisească despre stiluri de civilizaţie, deseori exterioare etnicului, dar pe care, indiscutabil, îl influenţează. Ca şi ambientul social, din care răsar, cu obstinaţie, tradiţii, obiceiuri şi dăinuiri. Cultura spirituală se interpătrunde cu aspecte ale culturii materiale moştenite şi perpetuate, deseori, în formele originare. M-a impresionat în mod deosebit portul local din Tatra poloneză pe care vechii oieri îl vor fi moştenit în lăzile de zestre. Sau cusăturile de pe ştergare şi alesăturile de pe covoare din Martanoşa (Ucraina) sau Moldovanskoe (Caucazul de Nord). Reprezintă, ca orice marcă personalizantă, o emblemă a apartenenţei la un grup etnic care, uneori în condiţia de a folosi în cerc restrâns limba maternă, poate s-o uite, dar să nu-şi părăsească portul. Sau situaţii, mult mai numeroase, în care este părăsit portul şi perpetuate limba şi obiceiurile.

Bilingvismul în proporţie de masă, în etapa în care ajunge să fie transmis oral generaţiei următoare, odată cu limba maternă, constituie „viermele” (din terminologia IT) care declanşează erodarea sistemului unei limbi. Până la această fază, împrumuturile sau calcurile străine se petrec în lexicul limbii receptoare, or acesta este un palier în modificări continui. Iar a doua limbă, din mediul alogen în care vieţuiesc de secole sau doar de decenii aceşti români desţăraţi, este învăţată în anturajul de joacă al copiilor, prin şcoală sau în condiţiile convieţuirii interetnice.

Constatăm, cu regret, că religia ortodoxă a acestor confraţi români nu a putut fi susţinută în limba maternă de către bisericile ortodoxe din localităţile respective, doarece statele slave în care se află folosesc în cult o limbă moartă (slava veche) pe care o impun, fără să admită acestei etnii ortodoxe posibilitatea de a oficia în limba proprie, vernaculară. Este un aspect de discriminare foarte puţin evidenţiat în contextul internaţional, dar care contribuie cu pecetea sa la deznaţionalizare. De exemplu, încercările localnicilor, din ultimele decenii, de a se accepta oficierea în limba română a cultului ortodox în localităţi din Valea Timocului sârbesc (la Malainiţa sau la Negotin) s-au lovit de opoziţia autorităţilor civile dar… şi a celor bisericeşti sârbe. Deşi, în reciprocitate, sârbii din România se află sub jurisdicţia unui episcopat sârb şi oficiază în limba slavă, după cum există locaşuri de cult pentru toate comunităţile conlocuitoare din ţara noastră.

Mai mult ca oriunde, în asemenea enclave, de multe ori izolate unele de altele, mamele sunt cele care transmit noului născut limba moştenită şi-l integrează, astfel, unui cerc tradiţional. Pe care familia şi societatea, ulterior, pot să-l cultive sau să-l destrame. Tocmai aceste momente, de solidaritate de grup, au fost surprinse în multe locuri [Apşa de Mijloc, Ciudei, Crasna-Ilschi sau Sărata (Ucraina), Moldovanskoe din Caucazul de Nord (Rusia), Gâmzova (Bulgaria), Slatina (Timoc) sau zvonciarii (clopotarii) istroromâni din Jeiani (Croaţia)]. Iniţiativa alcătuirii în sec.XX a unor muzee sau colecţii publice din unele localităţi oferă posibilitatea de conservare a unor vestigii, altfel ignorate de generaţiile succesive care suportă presiunea diferitelor împrejurări politice.

Toponimele şi antroponimele, câte scapă schimbărilor oficiale, sunt dovada aceleiaşi continuităţi. Cunoscând de visu sute de localităţi din această arie, autorul a putut stabili corelaţii între perechi de toponime identice situate la mari distanţe, în state diferite: Pancevo, Subotiţa, Canija, Martanoşa sau Nădlac (din Ucraina, reg. Kirovograd şi Serbia, reg. Voivodina) ş.a. A identificat numele Cornova din Orheiul Basarabiei şi în localitatea Ravascletto din Friul (în nordul Italiei), iar în sud-estul Basarabiei istorice a urmărit soarta aşezărilor altădată cu nume „occidentale”: Paris (azi Veseolâi Kut), Strasbourg (azi Marazlievka), Leipzig (azi Serpnevoie), Luxembourg (azi Peremoga), toate în Ucraina. Mai sunt încă aşezări, pe lângă cele cercetate până acum de Vasile Şoimaru, care aşteaptă să fie vizitate. Este de la sine înţeles că el va continua periplul său, devenit parte a vieţii sale. O afirmă şi autorul: ”Legislaţia europeană … acordă şi fonduri speciale pentru cercetarea minorităţilor etnice din afara graniţelor ţării”, iar el a realizat toate minunăţiile de până acum fără nici un fond alocat anume. Sunt de aşteptat, în acest sens, noi dezvăluiri şi mărturii din partea sa.

Lucrarea de faţă, completând-o pe cea din 2008, reuşeşte să prezinte o imagine integrală a românimii statornicite în afara graniţelor actuale ale României. Ea reprezintă un tezaur de informaţii, de atestări, de legitimare a identităţii româneşti a diasporei ai cărei membri se recunosc ei înşişi ca aparţinând românimii. Întreaga sa documentare la faţa locului a fost făcută respectând metodologia ştiinţifică a adunării datelor de pe teren, înregistrând cele mai multe din declaraţiile respondenţilor, luând contact cu persoane de diferite vârste, ocupaţii, cu femei şi bărbaţi, preocupat să cunoască atât aspecte ale culturii spirituale (tradiţii, obiceiuri, sărbători religioase, ş.a.) cât şi cele ale culturii materiale, în genere aspectele de afirmare ale identităţii de grup.

Vasile Şoimaru a visat, a îndrăznit şi a realizat un fond inestimabil de etnofotografii, cu valoare de unicitate, valorificată doar partial prin cele peste 2000 de reproduceri tipărite, pe care cercetătorul individual cu greu poate să şi-o imagineze încheiată. Este o carte pentru veşnicie pentru că niciodată nu vor mai putea fi surprinse mărturiile aşa cum Vasile Şoimaru le-a înregistrat, despre confraţii români şi pentru a întări „conştiinţa de sine” a lor, şi pe care le oferă drept ofrandă.

Unicitatea cercetării tuturor românilor din jurul României a lui Vasile Şoimaru este o realitate ştiinţifică. Timpul lucrează în favoarea întăririi prestigiului ei ştiinţific. Instituţiile culturale au început să-l premieze şi Societăţi savante să-l numere printre membri. Iar cercetătorii să folosească aceste cărţi pentru bogăţia lor de informaţii.

Ceea ce ne mai dorim sunt cărţile viitoare, pe care le pregăteşte Vasile Şoimaru sau la care începe să se gândească, şi pentru finalizarea cărora îi dorim mulţi, mulţi ani cu realizări şi cu succese!

Prof. univ. dr. Zamfira MIHAIL

Sursa: Ziaristi Online

[1]Vezi: Fototerapia m-a salvat de boala deputăţiei…, interviu cu Vasile Şoimaru, a consemnat Nicolae Roibu, „Timpul”, 16. 03. 2009 (reprodus şi în N.Roibu, Artişti şi ţărani, Chişinău, 2010). Despre această boală a politicienilor, V. Şoimaru a scris şi în cărţile: Căderea premierilor, Chişinău, Ed.Civitas, 1999, 320 p.; Căderea comuniştilor. Enciclopedia minciunilor comuniste, Chişinău, Ed. Prometeu, 2010, 160 p.+ il.

[2]Conf. univ. dr. Vasile Şoimaru a fost ales de două ori deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1990 – 1994 şi 1998 – 2001), în ambele mandate fiind vicepreşedinte al Comisiei permanente pentru economie.

[3]Vasile Şoimaru, Românii din jurul României în imagini, Chişinău, Ed. Prometeu, 2008, 272 p. , 800 ill.

[4]Pentru că amenda cinică, pe care o aplică, din principiu în fosta urss, de foarte multe ori, miliţianul când vede tăbliţa de înmatriculare a automobilului din R. Moldova, cu greu poate fi evitată.

[5]Vezi, cu deosebire, Un om al faptelor: Vasile Şoimaru. Biobibliografie. Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, Centrul de documentare şi informare, alcătuitor: Ludmila Capiţa, Chişinău, 2011, 328 p. + il.

[6]Tache Papahagi, Images d’ethnographie roumaine, 3 vol., Societatea cultural-naţională Apostol Mărgărit, Bucureşti, Cultura Naţională, 1928, 1930, 1934.