Chipul mitropolitului Visarion Puiu în romanul Dieu a Paris

Pr. drd. Ioan Neculoiu

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba-Iulia

În numărul 2 (februarie 2011) al revistei Valori perene (http://visarionpuiu.centerblog.net/) anunţam că mi-am propus să descifrez şi să prezint un roman cu cheie istorică al preotului-scriitor Constantin Virgil Gheorghiu, apărut în 1980 la Paris, la editura Plon, intitulat Dieu a Paris (Dumnezeu la Paris).

La finalul articolului, consideram că în romanul La Cravache, Constantin Virgil Gheorghiu zugrăvise în mod deosebit chipul şi lucrarea duhovnicească a isihastului monah Visarion, care credem că este nimeni altul decât mitropolitul Visarion Puiu, pe care Gheorghiu îl cunoscuse negreşit în tinereţe, în Moldova natală, în perioada lui de şcoală militară de la Chişinău şi Cernăuţi, în Transnistria ca reporter de război şi mai apoi în exilul lor comun, în Paris. Tot în acest roman este conturată şi figura criminalului cu sânge rece Marcel Rosseti–Fanoti. Subiectul „criminalului” nu este necunoscut în opera lui Constantin Virgil Gheorghiu, dacă este să ne amintim numai romanul Le Grand Exterminateur (tradus în româneşte sub titlul Marele exterminator şi marele Sinod Ortodox, Editura Agaton, Făgăraş, 2009), în care omul este prezentat într-o formă de decadenţă maximă: aceea de criminal al Aproapelui său, dar şi de schimbător al eshatologiei prin falsificarea Raiului celest în Raiul colectiv. O asemenea acuitate în prezentarea omului ca criminal este întâlnită în puţine romane ale lui Constantin Virgil Gheorghiu. Însă în Dieu a Paris se reia ideea lichidării indezirabililor anticomunişti, ucişi în cazul de faţă de exterminatorul Baxan (de ce nu Hasan sau chiar Carlos Şacalul în varianta mioritico-securisto-dâmboviţeană?) şi a metodei de exterminare comuniste (oameni şantajabili precum Stan Ritza, agenţi dubli precum fraţii Pussetti, falşi patrioţi precum „colonelul” Costel Marfa), asezonate din plin de planurile diabolice ale avocaţilor diavolului şi ai Securităţii statului (Baxan, generalul Horodinka) şi de comportarea execrabilă şi inumană a unor compatrioţi din exilul românesc francez.

Mai poate fi asemănată vehemenţa sa împotriva exterminării Semenului uman şi cu romanul Dieu ne reçoit que le Dimanche (Dumnezeu nu primeşte decât Duminica), apărut în 1975 la Paris şi care este o mărturisire a faptelor creştine pe care le-a săvârşit principesa Ileana a României, devenită între timp monahia Alexandra, folosită ca leit-motiv caracteriologic în roman.

Subiectul în sine este, de fapt, o continuare a temei „criminalului” sau a dezavuării crimei ca mijloc de eliminare (inacceptabil pentru poetul şi creştinul Constantin Virgil Gheorghiu), o continuitate în denunţarea atrocităţilor din război suferite de militarii şi de aviatorii români. Lor le dedicase un omagiu post-mortem în volumul de poezie Ceasul de rugăciune. Tot el constatase crimele, omorurile comise de armata bolşevică şi de soviete împotriva populaţiei nevinovate a Basarabiei, în reportajul de război Ard malurile Nistrului, descriind şi mutanţii umani şi criminalii de război bolşevici în reportajul de război Am luptat în Crimeea.

Culminase în planul personal, al suferinţelor sale şi ale soţiei, cu romanul Ora 25, amintind chinurile din lagărele de concentrare prin care au trecut.

Vom mai întâlni şi alte diverse chipuri de criminali în romanele lui Constantin Virgil Gheorghiu: criminalul nevinovat din Nemuritorii de la Agapia, închipuitul criminal şi ocnaş Maximilian Perahim din romanul omonim, victimă a unui sistem necruţător care-l prigonea pentru greşelile luptătorului sindicalist şi tată al său Spartacus Perahim…

Dacă subiectul nu este unul cu totul nou, nici numele proprii nu sunt necunoscute, precum este Visarion. Dar în romanul Dieu a Paris datele biografice nu numai că sugerează persoana mitropolitui Visarion, ci sunt consemnate ca atare, sau se face aluzie la ele vorbindu-se de episcopul Theodot.

Romanul are ca subiect compromiterea, prin mijloace specifice înscenătorilor şi linşatorilor comunişti, a episcopului Theodot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris (mitropolitul Visarion Puiu şi episcopul Teofil Ionescu). De acest lucru se va ocupa specialistul regimului comunist de la Bucureşti, temutul „mare exterminator” Haralamb Baxan, supranumit „călăul fără secure”. Odată cu dispariţia episcopului Theodot, care reprezenta sufletul exilului românesc, biserica trece în proprietatea statului comunist.

Despre acest episod gasim câteva informaţii aluzive în site-ul oficial al Mitropoliei Române cu sediul la Nurnberg; astfel www.mitropolia-ro.de, într-o scurtă istorie a eparhiei intitulată Noua emigraţie după cel de-Al Doilea Război Mondial, arată următoarele:
„În iunie 1958, la o vârstă înaintată şi din cauza unor intrigi, de care cercurile comuniste se pare că n-au fost străine, mitropolitul Visarion se retrage din viaţa activă bisericească, după ce anterior fusese îndepărtat din capitala Austriei (se uitase oare sau nu se cunostea îndepărtarea din Bucovina? -n.n.), în urma unor intrigi ale exilului român. I se fixează domiciliul în Tirol, la Kitzbuhl, neavând dreptul să părăsească localitatea sau să poarte corespondenţă. Comunişti din ţară, veniţi la putere (oare numai ei singuri? – n.n.), îl judecă în lipsă şi îl condamnă în 20 februarie 1946 la moarte printr-o sentinţă a Tribunalului Poporului. Conform uzanţelor timpului şi în baza art. 84 Apostolic şi can. 4 al Sin. 4 Ecumenic, Biserica îl cateriseşte pentru acţiuni sediţioase împotriva Statului Român.” (L’Eglisse Orthodoxe Roumaine de Paris, Jean-Paul Besse, Ed. D.U.C., Paris, 1994, p. 113.)

Chipul adevărat ce rezultă din roman în comparaţie cu citatul de mai sus, extrem de ambiguu în rostirea unor adevăruri, conturează mult mai bine activitatea sa. Trebuie să spunem că sunt folosite la formarea chipului caracteriologic elemente biografice ale celor doi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din Paris, mitropolitul Visarion Puiu şi episcopul Teofil Ionescu, dar şi elemente autobiografice ale autorului.

Aflăm astfel despre fizionomia eroului principal cu numele episcopului Theodot ,,că are părul şi barba albe, dar nu arată vârsta lui. El este foarte înalt, slab, viguros, contrar formelor ascetice ale chipului său. Fragilitatea sa nu este decât aparentă.
– El este un montaniard, spuse Baxan”.

Locul naşterii sale este la „Pometia, în districtul Neamţului”, despre care ne vorbesc în lucrările lor literare atât Ion Creangă în Amintiri din copilarie, Titus Livius sau poetul Virgil, celebrul exilat din Sciţia Minor. Despre activitatea sa bisericească vom afla disparat diverse elemente de-a lungul romanului, dar ele vor fi reluate şi mărturisite de însuşi episcopul Theodot, atunci când răspunde Consiliului Arhidiecezan care îl anchetează:

„– Am 79 de ani. Din copilăria mea am trăit aproape de Biserică, prin Biserică şi pentru Biserică. Şi voi mă întrebaţi acum, la sfârşitul vieţii mele, dacă sunt pe cale a vinde Biserica? Voi mă întrebaţi dacă sunt în stare să-L vând pe Dumnezeu? Ce diavol a fost în stare să vă ispitescă în gândul vostru cu această aberaţie?”

Elemente ale devenirii sale în cariera eclesială vom întâlni şi în discuţia lui Baxan cu fanarioţii lipsiţi total de scrupule, fraţii Pussetti (poate chiar Rosetti – având vârsta între 50 si 60 de ani – mari donatori ai Bisericii din Paris, chemaţi la ordine de criminalul comunist venit la Paris). Ei vor răspunde:

„– Cum se numeşte episcopul?
– Theodot (în greceşte, Theos = Dumnezeu şi dotos = darul). Este un ţăran din Pometia, din Nordul Moldovei. A fost călugăr la Mănăstirea Neamţ. Pentru că avea o voce frumoasă, a fost hirotonit diacon şi numit titular la Arhiepiscopia din Iaşi, apoi la Patriarhia din Bucureşti şi în sfârşit a fost trimis ca diacon la Paris. Avansarea sa a ţinut numai de darurile sale de cântăreţ. Pentru că el cânta admirabil.
– Este un om credincios?, întreabă Baxan.
– El are credinţa ţăranilor. O credinţă de nezdruncinat, amestecată cu superstiţii.
– Dar o credinţă care a rezistat la toate încercările.”

Cu toate darurile sale avea un defect, extrem de neplăcut. Nu asculta de noul regim instalat de tancurile bolşevice la Bucureşti şi, atunci când „conducătoarea-supremă” a Bisericii din Paris, Ana Pauker, „fiica rabinului din Bucureşti”, prezentă la Conferinţa de pace de la Paris, va cere oficierea unui Te Deum pentru noul regim instaurat cu forţa la Bucureşti în fatidica zi de 23 August 1944, va refuza. Autorul intervine cu un amănunt foarte important, un loc cheie unde este pomenit literar numele Vissarion. Va consemna: „conducătorul diocezei a fost la vremea aceia mitropolitul Vissarion. Era un moldovean, născut la Paşcani.”

Drept răsplată, Theodot „fusese arestat şi bătut. Era uşor. Ministrul de Interne francez fusese un bun tovarăş al Anei Pauker şi secretarul general al Partidului Comunist Francez. Şeful poliţiei franceze fusese, de fapt, celebrul încătuşător (vreo aluzie la celebrul securist Ion TeLeagă–Dincă, în roman Horo-Dinkă) Iosif Ioaanovici, vărul Anei Pauker, născut el însuşi în România. Arhiepiepiscopul Vissarion nu s-a supus. A fost alungat din Paris. Nu mai avea dreptul să se apropie de biserica din Paris la mai puţin de 100 de kilometri. A murit la Vielles-Maisons, în Aisne, la 10 august 1964.”

Şi asta nu fusese totul. Împotriva unor neascultători ca el, anticomunişti incurabili, deveniţi indezirabili si exterminabili pentru comunişti şi slugile lor, se vor trimite comandouri sau criminali, precum Haralamb Baxan, „călăul fără secure”, cu vechi stagii în domeniu şi multe victime celebre. El devenise cunoscut „pentru că poseda secretul omorârii cu mâna goală şi la distanţă”, pentru că avea acelaşi efect ca şi copacul-omonim Baxan, care avea umbra otrăvitoare. Avusese la 23 August 1944 cam 30 de ani. Lista victimelor sale celebre era compusă din „doi preşedinţi ai Republicii Române, Gheorghiu-Dej şi Groza. Tot el fusese cel care a ucis, fără să lase urme, pe Grigorie Preoteasa, şeful istoric al PCR, Anna Pauker, patriarhul Nicodim, mitropolitul Moldovei, Irineu (Mihălcescu, strămoşul meu – n.n.) şi mulţi alţii”.

Pentru recuperarea proprietăţilor, adică a Bisericii Române din Paris, PCR dusese campanii asidue cu ajutorul socialiştior francezi, făcându-se mai multe oferte, însă toate eşuate. Astfel fusese propus un schimb de proprietate cu clădirea ce adăpostea Institutul Francez din Bucureşti, un schimb al antrenorului Covaci, fost antrenor la Ajax, schimb acceptat de guvernul francez, dar eşuat din cauza scandalului de presă ce a urmat. Totuşi, un „tovarăş socialist, deputatul-primar al Marsiliei, a cerut Parlamentului predarea Bisericii Române din Paris […] Cererea sa este consemnată în Jurnalul Oficial numărul 5434 din 19 octombrie 1973.”

A urmat un apel al Ambasadei Române la Liga contra rasismului şi antisemitismului, deorece exilaţii, fiind anticomunişti, erau consideraţi fascişti. Exilaţii au câştigat şi procesul şi daune materiale.

Constantin Virgil Gheorghiu de Dominique Guebey via Basarabia-Bucovina.Info

Ca soluţii salvatoare se întrevedeau, pe de o parte, aşteptarea unui nou guvern francez marxist, care să le satisfacă cererile sau, mai plauzibil, exterminarea episcopului Theodot.

Bazându-se pe experienţa unui călău profesionist, precum Haralamb Baxan, şicanele orchestrate cu abilitate diabolică de el, cu concursul şi profitând de carenţele umane ale componenţilor Consiliului Arhidiecezan (persoane uşor de identificat prin coroborarea indiciilor literare cu elementele oferite de Jean-Paul Besse în a sa Istorie a Bisericii din Jean de Beauvais), doi dintre apărătorii credinţei şi ai libertăţii sunt şicanaţi, îndepărtaţi, în final omorâţi (sau ajutaţi să moară prin tratamente inumane sau injectii letale cu supradoze, ca in cazul mitropolitului Visarion Puiu, Irineu Mihălcescu sau, mai nou, cazul Tanacu), iar Biserica ulterior închisă şi trecută sub alte jurisdicţii străine.
Conchidem că în romanul La Cravache Constantin Virgil Gheorghiu (foto sus) zugrăvise în mod deosebit chipul şi lucrarea duhovnicească a isihastului monah Visarion, într-un mod criptat, dar culminează în romanul Dieu a Paris, oferind multe date biografice care ne îndreptăţesc să afirmăm că este vorba de chipul său măcar în parte, dăruind astfel un „recviem literar” foştilor ierarhi, mitropolitul Visarion Puiu şi episcopul Teofil Ionescu, dispăruţi forţat, dar şi „ajutaţi”, din viaţă şi din Paris.

Sperăm nu numai ca rămăşitele lor pământeşti să se întoarcă în locurile natale (şi de ce nu, şi cele ale strămoşului nostru Irineu Mihălcescu de la Agapia, în necropola mitropoliţilor din Iaşi), dar şi restabilirea adevărului istoric care să fie predat neciopârţit viitorilor teologi.

Comunicare prezentată la cea de-a XVII conferinţă a asociaţiei Mitropolit Visarion Puiu, Roman, 26 februarie 2013, şi publicată în revista Curtea de la Argeş condusă de academicianul George Păun –http://www.curteadelaarges.ro/V_5_42.php, editia mai 2014, şi în variantă electronica la Ziaristi Online, la 50 de ani de la plecarea la Domnul, in exil, a Parintelui Mitropolit, un brav şi martiric slujitor al Bisericii Ortodoxe Române în nordul Bucovinei şi în Transnistria

Cititi si: Basarabia-Bucovina.Info – Ultimele gânduri, de întoarcere acasă, ale Mitropolitului Visarion Puiu (27 februarie 1879 – 10 august 1964). 50 de ani de la trecerea la Domnul a misionarului ortodox din Bucovina, Transnistria şi Europa Occidentală

Urmăriţi şi conferinţa Opera Preotului Romancier Constantin Virgil Gheorghiu