Există deja o istorie a războiului tuturor duhurilor rele împotriva Bisericii, iar pe tărîm românesc, şi împotriva poporului român, unul din cele mai vechi popoare creştine din lume, al cărui creştinism este apostolic nu doar prin studii şi cercetări, ci prin însăşi viaţa pe care poporul o trăia la întîlnirea cu modernitatea, dar mai ales cu era ateismului „de partid şi de stat”.

Nici un simbol creştin şi nici un simbol naţional nu a rămas neatacat de războiul perpetuu împotriva a tot ce este autentic românesc şi autentic creştin. Printre ultimele simboluri naţionale atacate a fost cel al Sfîntului Mucenic Constantin Brîncoveanu.

O suită de organizaţii obscure al căror scop declarat este promovarea valorilor umaniste (a se citi antropo-centrice, adică anti-creştine) şi care şi-au făcut un obicei din a recruta intelectualii şi oamenii cu bani, în special politicieni de orice speţă şi spectru, organizaţii care în orice stat autonom din lume ar fi fost identificate ca primejdioase pentru viitorul ţării respective, proliferează în bună înţelegere cu sistemul imunitar statal, iar de vreo 10 ani încoace, prin hotărîre de guvern, au devenit chiar “de utilitate publică”. E vorba de lojile masonice.

Masoneria este o modă culturală născocită, oficial, la 1717, în Anglia, şi răspîndită astăzi peste tot în lume. Un lucru mai puţin cunoscut este faptul că membrilor săi li se cere să creadă în ceva/cineva la intrarea în masonerie, iar ateii nu sînt primiţi în club. Motivul este unul simplu, dezvăluit de literatura scrisă de cei iniţiaţi: fiind o organizaţie ierarhică, accederea la o treaptă superioară se face prin apostazierea de la anumite valori ale credinţei celui iniţiat, pînă la apostazia totală şi închinarea către însuşi diavolul. În concluzie, masoneria este o organizaţie religioasă al cărui scop nedeclarat este apostazia propriilor membri şi infiltrarea, virusarea şi controlul oricăror structuri de putere din lumea contemporană. E binecunoscut că cel mai simplu de controlat sînt cei fără repere, a căror proprie apostazie nu le dă voie, prin ruşinea căderii proprii, să se poată pocăi sau să se poată întoarce vreodată la adevăr. Şi cine îţi poate dori pierzania sufletului dacă nu diavolul însuşi? Nu greşim, aşadar, dacă spunem că masoneria este o organizaţie luciferică, satanică (după înseşi cuvintele unui mare doctrinar mason, Albert Pike: „Adevărata şi pura religie filozofică este credinţa în Lucifer”).

Alte lucruri concrete despre aceste organizaţii de cartier a scris savantul român Mircea Eliade într-un articol al său din anul 1936: Mentalitatea masonică. Observaţiile şi concluziile lui Eliade sînt perfect valabile pentru ceea ce se petrece astăzi cu imensul aparat de propagandă contemporană din România şi de oriunde.

Diavolul, fiind un înger căzut, nu-şi poate revendica nici un fel de autoritate înaintea lui Dumnezeu, în afară de aceea a morţii şi a păcatului. Pentru aceea, revendicarea istorică a masoneriei, ca provenind din misterele antice şi mai ales din gnosticism, devine legitimă doar prin fapte şi preocupări, aceleaşi duhuri rele din vechime insuflîndu-i şi pe membrii ei de astăzi. Nu greşim, aşadar, dacă îi numim satanişti pe adepţii acestui cult, şi gnostici, după propria mentalitate.

O caracteristică diabolică a mentalităţii gnostice/masonice este revendicarea marilor personalităţi, de preferinţă la zeci, sute şi mii de ani distanţă de vremea în care au trăit, pentru ca aceştia să nu se poată apăra în vreun fel. Slavă Domnului, adevărul istoric le stă de cele mai multe ori împotrivă.

Un caz notoriu de confiscare de autoritate şi terfelire a creştinismului prin amestecul cu necurăţia masonică, este revendicarea de către masoni a Sfîntului Constantin Brîncoveanu, în ultimii 7-8 ani (un singur link spre exemplu, dar o simplă căutare poate scoate la iveală şi altele). Au avut loc dezbateri, simpozioane şi chiar ceremonii masonice închinate acestui simbol al Ortodoxiei româneşti, despre care s-a scris în presă şi care au primit infimă atenţie din partea celor în drept să-şi apere propriile valori, din păcate.

Am sărbătorit ieri şi astăzi 300 de ani de la moartea martirică a Sfîntului Mucenic Constantin Brîncoveanu, un alt voievod al Ortodoxiei româneşti, mucenicie de care au avut parte şi patru fii ai săi – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – împreună cu sfetnicul său, Ianache Văcărescu. Aceşti şase mucenici rămîn piatra de hotar a simţirii ortodoxe româneşti, pentru că şi-au dedicat întreaga viaţă slujirii lui Hristos şi Bisericii Sale şi au primit să îşi dea şi viaţa pentru această slujire. Orice român, botezat ortodox (cu atît mai mult dacă e vorba de familişti şi mai ales de oamenii politici), care nu îi are pe aceşti şase Sfinţi Mucenici ca pildă şi exemplu, nu a ajuns încă la înţelegerea deplină a scopului vieţii pe acest pămînt.

Istoria şi memoria le joacă feste celor înşelaţi de diavol. Anul săvîrşirii în Hristos al celor şase Sfinţi Mucenici este 1714, iar toate manualele de istorie masonică spun că prima lojă s-a întemeiat la Londra, în 1717, trei ani mai tîrziu. Cum ar fi putut fi sfîntul voievod membru în ceva ce nu exista nu se va explica niciodată, pentru că nici nu este cu putinţă.

Dacă s-ar putea spune despre Dimitrie Cantemir, duşman declarat al Sfîntului Constantin, că avea puternice influenţe umaniste vest-europene, nu acelaşi lucru se va putea spune vreodată despre sfîntul voievod al Ţării Româneşti.

Lupta Sf. Mucenic Constantin Brîncoveanu pentru puritatea vieţii creştine şi a Ortodoxiei (prin tipărirea a zeci de cărţi bisericeşti, de la Sfintele Scripturi pînă la cele mai simple cărţi de învăţătură, prin întemeierea de şcoli ortodoxe unde se învăţa pe textele apostolice şi patristice, prin susţinerea unei puternice campanii anti-papistaşe şi anti-calvine/lutherane în întregul Răsărit ortodox, prin ctitorirea de mănăstiri şi biserici în tot spaţiul ortodox, prin întemeierea ultimului curent artistic ortodox românesc, numit artă brîncovenească de atunci pînă astăzi) ar fi fost suficiente pentru orice om cu bun simţ pentru a înţelege că Sfîntul Mucenic Constantin Brîncoveanu era un suflet foarte fierbinte pentru Hristos şi Biserică. Apostazia (gnostică/masonică, musulmană sau de orice fel ar fi fost) îi era cu totul străină, aşa cum a şi dovedit, cu propria sa viaţă, jertfită pentru Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos.

În ultimii 25 de ani de luptă sistematică împotriva istoriei şi culturii naţionale româneşti (a se citi ortodoxe), exponenţii mentalităţii masonice pescuiesc în apele tulburi ale neştiinţei şi uitării încercînd acum să confişte pe cel despre care nici măcar un elev de şcoală generală nu şi-ar fi putut permite, în urmă cu doar cîţiva ani, să creadă că a fost altceva decît un sfînt mucenic al Bisericii Ortodoxe.

Prezumţia înşelaţilor masoni este, conform părerilor lor, că un anume italian Carra (despre care nu se spune nimic, dar se afirmă că era mason), care ar fi trecut prin Galaţi la 1734, ar trebui să fie una şi aceeaşi persoană cu Anton Maria del Chiaro (care aproape sigur era trecut în lumea cealaltă la 1734). Del Chiaro nu era deloc tînăr în 1714 – anul uciderii sfîntului voievod – şi nimeni nu va putea explica vreodată cum un admirator al credinţei Sfîntului Constantin Brîncoveanu ar fi ales cîndva să apostazieze gratuit. În 1718 del Chiaro a publicat cartea cu titlul Revoluţiile Valahe. Dar nici titlul, nici conţinutul cărţii nu au absolut nici o legătură cu doctrina gnostică/masonică.

Orice scuze s-ar putea inventa, identificarea în mod voit a unui italian (despre care se afirmă că ar fi fost mason) aflat în trecere în 1734 prin Ţările Române cu secretarul sfîntului voievod, şi declararea Sfîntului Mucenic Constantin drept mason este cel puţin o obrăznicie şi un atac de neiertat la fiinţa şi valorile româneşti şi la adresa Bisericii Ortodoxe.

La fel de neruşinate sînt încercările de a-i declara masoni şi pe Leon Geuca, episcop de Huşi, pe mitropolitul Dionisie Lupu al Bucureştilor, pe episcopul Amfilohie al Hotinului şi pe episcopul Gherasim Clipa al Romanului doar pentru că ştiau italiană ori franceză, ori ambele (unii dintre ei au şi tradus şi chiar publicat cărţi de ştiinţă din aceste limbi). Era datoria lor să cunoască limbi moderne, pe lîngă cele clasice, pentru că toţi aceştia erau de neam boieresc şi studiaseră aceste limbi străine la şcolile din vremea lor.

Cel mai vechi document despre masoni păstrat în limba română este un manuscris de la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti (ms. rom. 951), tradus de Gherasim Clipa în 1787; e vorba de o carte a unui abate francez pe nume Perault, numită Taina Francmasonilor şi taina mopşilor, scrisă tocmai pentru a-i vădi pe înşelaţii masoni, aşa cum însuşi traducătorul spune în prefaţă.

Alt atac la simbolurile naţionale într-o istorie masonică oficială: „După unele surse Horea si Tudor Vladimirescu au fost francmasoni.” Dar dacă erau masoni, aproape sigur nu ar fi mai fost omorîţi, unul de curtea imperială austriacă – unde ereticii masoni se infiltraseră de o bucată de vreme (un rînd mai jos aşa-zisa istorie confirmă: „în Transilvania, miscarea francmasonică a parvenit pe filieră austriacă.”) -, iar celălalt de către grecii eterişti, declaraţi masoni (şi, printre altele, autori ai unor apocrife precum „Prorocia lui Agathanghel”, „Prorocia Sfîntului Methodie al Patharelor despre sfîrşitul lumii”, „Prorocia de pe piatra de mormînt a Marelui Constantin” şi altele asemenea acestora). Dar ce facem dacă la Dumnezeu şi Horia, şi Tudor Vladimirescu sînt Sfinţi Mucenici şi merită oricînd canonizaţi? Sînt suficient de multe elemente pentru amîndoi care să confirme sfinţenia vieţii lor, după cum se poate găsi în studiile serioase ce li s-au dedicat. Se va găsi cîndva cineva care să aibă curajul canonizării lor?

În acelaşi text cu pretenţii de istorie oficială: „Premizele creării si întemeierii unei veritabile francmasonerii moderne românesti, încep la Paris în anul 1820, cînd în loja «Ateneul Străinilor» sunt initiati fiii de boieri trimisi la studii în străinătate”. Apoi urmează o listă de fii de boieri şi paşoptişti notorii. Mulţumim pentru momentul de sinceritate! Dar e o problemă chiar şi aici, anume că nici unul din cei din listă nu a ajuns student la Paris înainte de 1835. Practic acesta este anul în care s-ar putea vorbi de prima lojă românească, şi aceea nu în ţară, ci la Paris, prin mijlocirea ambasadorilor francezi de la Bucureşti şi de la Iaşi.

Dacă manuscrisul ierodiaconului Gherasim (ajuns mai apoi episcop) de la 1787, are doar menirea de a oferi mijloace de recunoaştere, aşa cum şi autorul francez al cărţii a intenţionat, un lucru e sigur: la 1793, cînd un oarecare ieromonah pe nume Agathon îl defaimă pe Sfîntul Paisie de la Neamţ, acuzîndu-l că este „farmazon”, cuvîntul acesta era în conştiinţa românească drept o ocară ruşinoasă.

În concluzie, două lucruri sînt sigure: Sfîntul Mucenic Constantin Brîncoveanu şi cei dimpreună cu el nicidecum nu au fost masoni, ci au murit pentru credinţa în Hristos la anul 1714, iar pînă la 1848 (anul întoarcerii generaţiei paşoptişte de la studii) nu există nici o informaţie vrednică de a fi luată în serios despre existenţa vreunei loji în Ţările Române. Motivul principal al eşecului primelor zeci de ani de reforme moderniste a fost acela că poporul român a fost un popor creştin ortodox în integritatea sa geografică şi temporală.

Material alcătuit în Mănăstirea Petru Vodă,

la pomenirea a 300 de ani de la săvîrşirea Sfîntului Mucenic Constantin Brîncoveanu

Bibliografie masonică:

Horia Nestorescu Bălceşti – Ordinul masic român, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1993

Albert Pike – Morala şi Dogma Ritului scoţian vechi şi acceptat al francmasoneriei, ed. Herald, Bucureşti, 2004

Sursa: Ziaristi Online