La praznicul tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul. Calea spre cunoaşterea şi desăvârşirea de sine - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

La praznicul tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul. Calea spre cunoaşterea şi desăvârşirea de sine – de Elena Solunca Moise

Sfantul Ioan Botezatorul de Andrei RubliovLa praznicul tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul

Calea spre cunoaşterea şi desăvârşirea de sine

Se ruga David: „Doamne strajă pune gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele, să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele.” Cuvintele oferă o cheie pentru înţelegerea complexităţii psihicului uman cu posibilităţile, limitele şi şansele de a repera şi trece peste propriile greşeli căutând îndumnezeirea. Nimic mai obişnuit decât tendinţa omului să se dezvinovăţească şi, adesea, să arunce cu lejeritate vina asupra celorlalţi, sau să nutrească resentimente faţă de cei care spun lucrurilor pe nume. Proorocii Vechiului Testament nu oboseau chemând la pocăinţă pentru eliberarea de roadele devastatoare minciunii îngemănată ura şi, cum ştim, nu au fost ascultaţi, nu odată alungaţi cu pietre sau ucişi. Ultimul mare proroc, Sf. Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului Iisus Hristos a avut acelaşi destin tragic, ca un memento pentru întreaga evoluţie a omului care pare a se considera homo sapiens doar pentru sofismele abile pe care le găseşte pentru spune întunericului lumină şi luminii întuneric. Pe ultimul mare proroc, tradiţia îl mai numeşte şi „îngerul pustiei”, pentru că şi-a petrecut viaţa în acest spaţiu paradoxal locuit de vrăjmaşul de moarte al omului, făcându-se, tocmai prin aceasta, loc de predilecţie al sfinţirii. Fiu al lui Zaharia şi Elisabetei, dăruit la bătrâneţe pentru viaţa curată şi rugăciune stăruitoare, Sf. Ioan l-a vestit pe Mânuitor încă din pântecele mamei sale, când, îndată după Vesta cea bună a întrupării, Fecioara Născătoare de Dumnezeu a mers la Elisabeta. Sf. Ioan s-a denumit singur „glasul celui care strigă în pustie” , chemând: „pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” şi adăuga „drepte faceţi căile Domnului”. E cert că la împărăţia lui Dumnezeu nu poţi ajunge pe căile rătăcirilor de la poruncile date de „Cel ce a făcut cerul şi pământul cu toată podoaba lor”, pentru că numai la El, până şi „întunericul e lumină”, iar o rătăcire poartă spre alta perpetuând o criză din care omul singur are cum ieşi. Revenirea la autentica fire umană era şi este posibilă printr-o lucidă asumare a celor înfăptuite, o ruptură definitivă de trecut însoţită de revenirea la Dumnezeu, pentru că, spunea Moise „lucrurile Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat”. Acest „înger al pustiei” căuta a-i aduce pe semenii la adevărata credinţă, aceea a faptelor de netăgăduit şi nu a vorbelor ce-şi rostogoleau deşertăciunea zgomotos într-un bâlci care de atunci tot se extinde. Mustrarea lui nu putea fi plăcută mai ales mai marilor vremii, a lui Irod Agripa în special, şi conflictul s-a adâncit când aceasta şi-a părăsit soţia pentru a se căsători cu Irodiada, soţia fratelui său, Filip. Ca odinioară Sf. Proroc Ilie, Sf. Ioan i-a spus lui Irod   că „nu este îngăduit să ai de soţie pe femeia fratelui tău”. E uşor de imaginat furia celor doi, cu deosebire a Irodiadei care căuta un prilej să scape de propovăduitorul pocăinţei. Prilejul s-a arătat curând, la petrecerea de aniversare a lui Irod, când sedus de frumuseţea Salomeei, fiica Irodiadei, i-a spus că să-i ceară orice-şi doreşte. Sfătuită de mama sa, Salomeea a cerut capul Sf. Ioan Botezătorul, întemniţat în castelul de la Maherus şi lucrurile s-au petrecut aidoma . Trudiţi de teama că Sf. Ioan ar putea învia, Irod a poruncit ca ucenicilor să le dea doar trupul sfântului iar capul a fost îngropat de Iorodiada în curtea sa. Crima cumplită a fost inspirat mulţi artişti plastici iar Richard Wagner compus o capodoperă a muzicii europene.

„Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”

Cu rugăciune şi post cinstim astăzi faptele de odinioară căutând a înţelege spre lucrare chemarea care răsună prin veacuri: „pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Mai târziu, când boteza în Iordan, de departe văzându-L şi recunoscându-L pe Hristos mărturisit:„Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”, sfiindu-se să-L boteze şi recunoscând smerit că el era cel care avea nevoie de botez. Ştim apoi cum, împlinind legea, a văzut cerurile deschizându-se, duhul lui Dumnezeu coborând în chip de porumbel deasupra capului lui Hristos şi a auzit glasul Tatălui ceresc: „Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care am binevoit”. Este încununarea unei vieţi sfinte şi rodul cel mai de preţ al pocăinţei ca întoarcere şi rămânere a minţii deschisă spre Dumnezeu şi a-L recunoaşte ca Mântuitor. Vremurile erau grele, se aştepta venirea iminentă a unui Mesia, a unui Salvator, şi nu puţini se numeau pe ei înşişi astfel. Ceva mai târziu,însuşi Sf. Ioan s-a îndoit şi a trimis pe ucenici să-L întrebe pe Hristos dacă El este sau să aştepte un altul iar răspunsul a fost limpede: „Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă,leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte”. Este dimensionată aici o imagine a împărăţiei cerurilor posibilă odată cu venirea lui Hristos, care a ridicat păcatul lumii cu toate urmările lui, în primul rând bolile şi neputinţele de felurite chipuri.

Obişnuit cu realizările spectaculoase ale ştiinţei şi tehnologiei contemporane, cu navigarea în spaţiul virtual, ştirile aduse în timp real, cu rezolvări eficiente la un simplu „click”, omul postmodern se poate întreba cu o anume îndreptăţire: Ce este împărăţia cerurilor? De unde necesitatea pocăinţei, cuvânt în sine vlăguit de sens ca urmare a unei folosiri obsesive, nu odată fariseice, care i-a dat şi o conotaţie peiorativă. Departe de a fi o umilire a omului, sau reflexul cine ştie cărui complex de inferioritate, pocăinţa este o supremă expresie a demnităţii sale amintind că măsura lui este chipul divin după care a fost creat pentru a se înălţa la desăvârşire, prin ascultarea lucrătoare a poruncilor lui Dumnezeu şi, mai ales a Iubirii. Este o demnitate pentru că doar omului, cunună a creaţiei, îi este dat să o cunoască în toată splendoarea ei, numai lui i-a fost dat să treacă de hotarul vremelniciei şi să se împărtăşească din viaţa veşnică folosind cu înţelepciune darul libertăţii. Se întreba David: „Doamne, ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Micşoratul-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pus-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui”. Şi atât de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru om încât nici după cădere nu l-a părăsit, ci L-a trimis pe Fiul Său ca acei care vor crede, Îl vor primi în inimile şi mintea lor să fie eliberaţi de cătuşele morţii spre înviere.

Cum şi unde să-L primeşti pe Dumnezeu când te-ai făcut gazdă minciunii şi urii devastatoare? Şi, mai înainte, cum să-L recunoşti într-o lume plină de idoli împodobiţi cu sclipiri amăgitoare? Aici e locul pocăinţei ca dreaptă cumpănire între ceea ai făcut şi faci şi ceea ce s-ar cuveni după cunoştinţa dată de Dumnezeu. Pocăinţa este o expresie a demnităţii şi prin plusul de cunoaştere de sine pe care îl favorizează ca să nu ne asemănăm celor care „văzând, nu văd” şi auzind, nu ascultă. Pentru asta e nevoie de un îndelung exerciţiu al spiritului de discernământ, o analiză sinceră a motivaţiilor de dincolo de cuvinte şi fapte. Dacă e îngăduit, aş spune că pocăinţa e cu mult mai mult decât acel socratic „cunoaşte-te pe tine însuţi”, e o cale regală de la autocunoaştere, spre ceea ce trebuie şi cum să fie făcut, astfel încât să fie plăcut lui Dumnezeu şi spre folosul fiecăruia, aureolând speranţa cu împlinirea ei.

Glasul celui ce strigă şi azi în pustiul sufletesc îndemnă la pocăinţă şi mai precis: „Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. Astfel, pocăinţa este începutul de drum spre desăvârşire a omului după chemarea lui Hristos: „Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este.” S-ar putea şi altfel? O poveste din Orient aduce în ochii minţi viaţa unui om plecat din tinereţe să caute piatra înţelepciunii care să transforme în aur orice alt metal. S-a încins cu un lanţ de fier şi a pornit aşa ca la întâmplare, tot încercând pietrele, atent la momentul transformării fierului în aur. Nu a renunţat când a văzut zădărnicia căutării şi a continuat să încerce fiecare piatră întâlnită, doar, după un timp, obosit nu a mai luat seama la ce se întâmpla. După ani şi ani, aude nişte copii mirându-se: iată uite că moşul asta nebun are o cingătoare de aur. S-a uitat, aşa era. Când s-a întâmplat minunea? Ce să facă? Încotro s-o ia? Va apuca să trăiască momentul atât de dorit? Nu-l va ucide cineva pe drum să ia cingătoarea? Întrebările pot continua şi toate duc spre neant, spaţiu al disoluţiei totale. Cum să crezi în neant? Sigur, cineva poate spune că este o soluţie şi are toată libertatea să o adopte, dar… Întoarcerea minţii către Dumnezeu este necesară şi folositoare pentru că doar de la El „vine toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”.

Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru

Hristos şi-a început propovăduirea spunând ca Sf. Ioan „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”, punând în evidenţă o legătură ontologică între cele două Testamente. Vechiul Testament se încheie cu rugăciunea de pocăinţă a regelui Manase care se dorea dezlegat de păcate ca să poată aduce cuvenită slavă lui Dumnezeu, Cel bun, îndelung răbdător şi mult milostiv, „căruia îi pare rău de răutăţile oamenilor”. Cu ea ştiinţa care osândeşte se preface în ştiinţă sfântă. Despre valoarea eliberatoare a pocăinţei şi împărăţia cerurilor aflăm multe din Evanghelii, din pildele şi parabolele Mântuitorului, din faptele Sale şi din întreaga Sa viaţă. În dumineca ce a trecut s-a citit pilda datornicului nemilostiv, cel căruia stăpânul, din milă, i-a iertat datoria dar care nu a iertat pe semenul său avea să-i înapoieze o sumă mult mai mică. E cutremurător să vedem cum Stăpânul, Dumnezeu, iartă, dar omul căruia i s-a luat povara datoriei nu este capabil să ierte. Abia atunci Dumnezeu se arată drept şi pedepseşte pe cel nemilostiv cu ceea ce merită. Pentru toţi, Hristos rosteşte: „Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă v-a face vouă, dacă nu veţi ierta, fiecăruia fratelui său, din inimile voastre”. În rugăciunea împărătească cerem „ne iartă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, ca astfel să putem numi „fără de osândă” pe Dumnezeu „Tatăl nostru”.

Învăţa Sf. Ap. Pavel că „împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere”, puterea de a ierta pe care omul o primeşte de la Dumnezeu-Iubire şi o dăruieşte celor întru asemănare cu El. În sine, pocăinţa nu eliberează, putând fi doar o mustrare de conştiinţă , dar iertarea „din inimă”, din iubire ca sămânţă a divinităţii se face vindecătoare şi eliberatoare, rodire bogată în fapte bune. Se poate da numeroase exemple ca fiecare să se poată regăsi cu felul propriu de a fi, dar într-o sinteză cuprinzătoare, Sf. Ap. Pavel scrie deplin lămuritor că împărăţia lui Dumnezeu „nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. În actuala criză generalizată de sens, Hristos îndeamnă să căutăm „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Asistăm neputincioşi la urmările devastatoare ale nedreptăţii, minciunii într-o lume unde, vorba filosofului, „homo homini lupus est”. Rămân să privegheze doar scenariile apocaliptice şi ele fără noimă, croite după ipoteze îndoielnice şi interese indemne.

Unde, dar, să căutăm împărăţia lui Dumnezeu? Hristos ne spune uimitor de simplu: „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”, acolo unde este chipul lui Dumnezeu spre lucrarea asemănării. Cel mai bine a înţeles-o tâlharul cel drept, care şi-a recunoscut vinovăţia, L-a mărturisit pe Hristos şi s-a rugat: „pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta”. Hristos l-a asigurat: „Adevărat zic ţie. Astăzi vei fi cu Mine în rai”; el este întâiul cetăţean al raiului. Desigur, se afla într-o situaţie limită. Nouă, ne este la îndemână mereu pocăinţa ca reînnoit temei al cunoaşterii de noi înşine, după care să dăm ascultare cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”, asigurând, că „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Încercând a-L urma, având necontenit ajutorul Lui şi al Maicii Sale Preasfinte, vom afla spre descoperire împărăţia cerurilor, pe care Dumnezeu din nesfârşita sa dragoste a hărăzit-o omului.

Ziua este de rugăciune şi post ca împreună lucrători fiind cu Dumnezeu să iradiem în jurul nostru „dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. În această zi, străbunii noştri nu mâncau nimic de culoare roşie, nu foloseau cuţit sau orice obiect ascuţit. Superstiţie? Nici pe departe. În sufletul său curat, ţăranul nu voia să se asocieze cu nimic ce ar fi aminti de uciderea Sf. Ioan Botezătorul ca astfel, fără de voie, să se facă părtaş la crimă. Punându-le pe toate la suflet, să ne rugăm cu Sf. Isac Sirul: „Doamne, dă-mi pocăinţă desăvârşită ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta, căci fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Sf Ioan Botezatorul cu aripi

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.