Elena Solunca Moise: Sfântul Andrei – Ocrotitorul românilor. Apostolul lupilor din Grădina Maicii Domnului. La Mulţi Ani! - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Elena Solunca Moise: Sfântul Andrei – Ocrotitorul românilor. Apostolul lupilor din Grădina Maicii Domnului. La Mulţi Ani!

Pestera_Sfantului_Apostol_Andrei,_ConstantaGradina Maicii Domnului din Biserica Romaneasca din Ierusalim - Romania Mare - Eminescu - Ziaristi OnlineSf. Apostol Andrei – Ocrotitorul românilor

Chemarea care a înnoit omul şi lumea lui – Am găsit pe Mesia

Cu cinstirea Sf. Andrei intrăm în iarnă, amintind acele „ierni dacice” când, ajuns pe meleagurile noastre, cel dintâi chemat între apostoli vestea pe Adevăratul Mesia. Semnificativ, a doua zi este sărbătoarea noastră naţională, ziua Unirii celei mari în spre neuitarea acelui 1 decembrie 1918 când se împlinea idealul de mult visat al românilor de a fi împreună, nedespărţiţi de hotare a căror vitregie şi-a vădit vremelnicia. Din Evanghelia Sf. Ap. Ioan aflăm că Sf. Ap. Andrei era ucenic al Sf. Ioan Înaintemergătorul, care prin veac şi peste veac cheamă la pocăinţă pentru a întâmpina Împărăţia Cerurilor. Mai vestea că va veni Cel care este mai mare şi căruia nu-i este vrednic a-i dezlega încălţările. Când Hristos s-a îndreptat spre primirea Botezului, Sf. Ioan a mărturisit: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”. Apoi, sfiindu-se să-L Boteze pe Cel prin Care se apropia împărăţia cerurilor, făcând-o din ascultare binecuvântată, a văzut cum cerurile s-au deschis, şi glasul Domnului a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care am binevoit.” Marea lecţie pe care ne-o dă „cel mai mare om născut din femeie”, cum îl numea Hristos, este că în pocăinţă se află calea regală de autocunoaştere, şi prin ea, de cunoaştere a omului, încununare a creaţiei. Îi urmează îndeaproape ascultarea lucrătoare a poruncilor lui Dumnezeu, „singurul Care este bun” şi, împreună dau sens devenirii întru îndumnezeire. Sf. Andrei era prin preajmă şi, martor fiind, şi L-a urmat întocmai pe Hristos. S-a dus la fratele său mai mare, Petru vestindu-l: „Am găsit pe Mesia.”

Tot de la Sf. Ap. Ioan ştim că Petru şi Ioan erau fraţi că erau din Betsaida, din preajma lacului Ghenizaret şi că erau pescari. Sf. Andrei a fost mereu în apropierea Mântuitorului deşi în Sfintele Evanghelii se vorbeşte mai puţin despre el şi mai mult despre Petru, fratele mai mare. Împreună au fost martorii învăţăturilor şi minunilor făcute de Hristos, venit să elibereze lumea de „rău şi de păcat” cum spune unul dintre colindele noastre. Laolaltă cu ceilalţi apostoli, au fost martorii patimilor Domnului şi ai Învierii Sale. La cincizecime a fost dimpreună cu Maica Domnului şi ceilalţi fraţi întru dreapta credinţă şi s-a împărtăşit din Duhul Sfânt, „Cel de viaţă dătător”, revărsat din preaplinul iubirii dumnezeieşti. Din tradiţie aflăm că, după coborârea Sfântului Duh, la sinodul din anul 50 din Ierusalim, apostolii au pornit în toată lumea spre propovăduirea Evangheliei. Ţinuturile au fost stabilite prin tragere la sorţi şi întâiului chemat i-a revenit să propovăduiască Evanghelia în Bitania, Bizantia, Tracia, ţinuturile din preajma Mării Negre, până la Dunăre şi Scitia şi până la Crimeea. Roadele bogate ale propovăduirii sale sunt cinstite de români, greci, bulgari, ruşi, ucraineni şi scoţieni. Evlavia noastră pentru Sf. Ap. Andrei este legată că actul întemeietor el fiind cel care a chemat la dreapta credinţă pe strămoşii noştri care i-au urmat aproape într-un mod miraculos, încreştinarea făcându-se, cum se spune, de jos, pornind de la popor. Spiritualitate dacilor, credinţa în Zalmoxe, etosul lor erau consonante cu religia creştină pe care au împărtăşit-o deîndată. I se mai spune „apostolul lupilor”, de la denumirea veche a dacilor (daoi – lup) şi, din acele vremuri, o poveste încredinţează că un lup l-a însoţit până a ajuns la peştera care îi poartă şi acum numele. Astăzi, când vorbim mult despre secularizare şi paradoxal, o adâncim, avem multe de învăţat de la Sf. Andrei. El L-a mărturisit pe Hristos prin cuvântul cu putere multă, pecetluit de minunile pe care le făcea, cu viaţa sa întreagă sfârşită martiric, răstignit pe Crucea în formă de X, care îi poartă numele.

„Suntem ai Celui care dăinuie prin care vedem ceea ce nu dăinuie”

Opera sa de evanghelizare este impresionantă prin întinderea ei şi, mai ales, prin puterea credinţei pe care, dăruit cu Duh Sfânt, Sf. Andrei a propovăduit-o cu „râvnă şi pricepere”, „cu timp şi peste timp”. Pilduitor, teologia sa nu este sistematizată pentru că a căutat cu osârdie drum spre inima şi mintea celor care îl ascultau, nu aceiaşi, făcând-o cu multă dragoste spre luarea aminte a celor de atunci şi a celor de astăzi. Cum? Ne ajută prof. Remus Rus care, de curând, a publicat lucrarea „Am găsit pe Mesia. Viaţa, faptele şi miraculoase şi minunatele învăţături ale Sf. Apostol Andrei”, o culegere de texte cu o prefaţă substanţială de mare folos pentru o dreaptă înţelegere. Dreaptă, pentru că, citindu-le astăzi, cunoaştem cu inima şi cu mintea în ce feluri anume s-a făcut că atâtea neamuri au trecut la creştinism şi, într-o egală măsură, în ce fel secularizarea tinde să erodeze o credinţă a cărei putere este deasupra vremii şi vremurilor. Distinsul profesor de istorie a religiilor scrie că, în periplul său evanghelizator, Sf. Ap. Andrei şi, nu doar el, şi-a întemeiat activitatea pe două elemente: „cuvântul şi minunea”, cuvântul cel purtător al Adevărului eliberator şi fapta ca o pecete dând cuvântului putere modelatoare. Să mai adăugăm că pentru multele vindecări sau eliberări de demoni, întâiul chemat refuza categoric banii şi orice fel de daruri, cerând ca fiecare dintre cei vindecaţi să se dăruiască lui Hristos. Le spunea tuturor: „v-am trimis vouă cuvinte pe care vă rog să le primiţi aşa cum cuvintele însele ar dori”. Erau cuvinte insuflate de Duhul Sfânt şi rostite în întreita unitate a virtuţilor creştine: credinţa, iubirea, speranţa. Să-l ascultăm: „Nu suntem ai vremii, astfel încât să fim dizolvaţi de timp. Nu suntem produsul mişcării, care dispare prin voie proprie, nici cauza a ceea ce va să fie… Aparţinem mai degrabă Celui ce ş-a arătat milostivirea…Suntem ai Binelui, prin care lăsăm la o parte ceea ce este rău; ai celui Drept prin care respingem nedreptatea… ai Celui Îndurător prin care părăsim orice neîndurare… ai celor cereşti prin care ne despărţim de cele pământeşti; ai Celui care dăinuie, prin care vedem ceea ce nu dăinuie.” Cât de departe suntem de potopul de „moraleme” care trec pe lângă urechile noastre luând calea deşertăciunii şi adâncind abisul crizei în faţa căreia ne vădim mereu mai neputincioşi. Spunem că-L mărturisim pe Hristos, dar, în fapt, ne mărim pe noi, smerenia fiindu-ne învăluită în hainele narcisismului. Sf. Andrei ne dă pildă desăvârşită pentru că şi-a încununat viaţa prin jertfă pe crucea care îi poartă numele prin vremi spre dincolo de ele. Când Aegeates, împins de diavol, cu viclenie încerca să-l „elibereze”, Sfântul se ruga şi mai tare: „Stăpâne, nu lăsa ca Andrei cel legat de lemnul tău să fie iarăşi dezlegat. Nu mă da celui neruşinat”.

Viaţa care o recomanda este una de asceză, virtute pe care unii gânditori contemporani o văd a fi o viitoare condiţie a supravieţuirii mai mult decât o valoare morală. În zorii erei noastre, Întâiul chemat între apostoli îndemna: „schimbaţi această viaţă dureroasă, inutilă, nebună, mincinoasă, goală, pieritoare, trecătoare, prietenă a plăcerilor, sclava timpului, slujitoarea beţiei, stăpâna zgârceniei…aliatul crimelor, patroana dorinţei, aţâţătoarea uciderilor”. Îi „implora” pe cei care îl ascultau să-i împărtăşească idealul: „grăbiţi-vă să înţelegeţi sufletul meu care se îndreaptă spre cele de dincolo de timp, dincolo de lege, dincolo de trup…” Numit şi „Odiseu evanghelizator” se făcea transmiţător direct al cuvântului divin, zicând: „Dacă doriţi şi căutaţi ceea ce este mai bun decât voi, mă aveţi pe mine cu tot ceea ce este al meu şi tot ceea ce este al meu, va fi al vostru”. Întrevedem aici „împărăţia cerurilor” pe care Mântuitorul ne spune să o căutăm mai întâi şi, toate celelalte se vor adăuga. E subînţeleasă şi starea de veghe, căci duşmanul omului nu-şi arată nicicând adevăratu-i chip, prea bine ştiind că toţi vor fugi de el, „ci dă lucrării sale chipul prieteniei”. El, diavolul vrea să despartă omul de Dumnezeu şi de sine, să distrugă „unitatea” dinlăuntrul fiecăruia, ca început al căderii întru zădărnicie, a războiului cu noi înşine şi al tuturor cu toţi. Singur Hristos ne dă pacea adevărată, împăcarea cu Dumnezeu, cu lumea şi cu noi înşine. Mistuit de credinţa şi iubirea întru Hristos, cu speranţa neclintită că adevărate sunt toate şi că se vor împlini aidoma, Sf. Andrei învăţa cu blândeţe, vindeca şi întorcea la dreapta credinţă, rânduia biserici şi le sfinţea, hirotonea preoţi, aducând cu zelul său dumnezeiesc la credinţa în Hristos pe mulţi oameni. Puterea lui misionară izvorăşte din unitatea de nedezlegat între cuvântul purtător de adevăr şi fapta ca lucrarea lui cu pricepere. De la el învăţăm că fără faptă, cuvântul se aseamănă cu butoaiele goale care fac mult zgomot iar cei ce-l rostesc sunt ca fariseii ; morminte vopsite”; fără cuvânt, fapta e ca şi cum şi-ar pierde sângele cel dătător de viaţă şi rost şi, golită de sens, se topeşte în „răutatea zilei”. Spunând „am găsit pe Mesia” apostolul întâi chemat ne arată cum nu se poate mai convingător că numai credinţa dreaptă este temeiul cunoaşterii şi împreună se împlinesc în iubirea „care nu cade niciodată”.

Să căutăm împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru

Aşa a fost şi răsare, ca aproape din nimic, întrebarea: Cum s-a făcut că neamul nostru, la începutul genezei sale, urmat şi nu şi-a dezminţit, de-a lungul secolelor, credinţa creştină? Cum suntem singurii ortodocşi între cei de obârşie latină şi singurii latini între ortodocşi? Răspunsul îl putem afla în spiritualitatea celor care pe atunci îşi trăiau viaţa pe acest pământ presimţind binecuvântarea Domnului, care îi învăluia pe toţi. Desigur, este greu de înţeles câtă vreme nu există suficiente documente care să convingă pe mulţi dintre vieţuitorii acestui timp bolnav de pozitivism, pragmatism şi individualism. Apoi, oricâte ar fi, documentele şi oricât de necesare, pălesc în faţa mărturiei tăcute a sufletului risipită spre regăsire în faptele ziditoare. Ştim că dacii credeau în nemurire, erau monoteişti , urmându-l pe Zalmoxe dar nu se ştie cu exactitate dacă era discipol sau predecesor al lui Pitagora. Poate nici nu are importanţă, de reţinut fiind etosul său, urmat de cei mai mulţi şi care l-au făcut, bunăoară, pe Herodot să spună că erau cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Vitejia lor îşi avea obârşia în credinţa că ultimul cuvânt nu este al morţii, omul fiind destinat nemuririi; atributul de „drepţi” trimite la credinţa care le „îndrepta” viaţa prin valori şi norme înţelept cumpănite. E adevărat, nu credeau în înviere, cum scrie Constantin Daniel, considerând că mureau doar cei nedrepţi şi răi, autoexilându-se din nemurirea originară. De-am spune numai atât din câte s-au scris şi se vor scrie înţelegem că Sf. Andrei a găsit aici pe cei care aşteptau, în felul lor, pe Mesia, l-au crezut şi urmat fără şovăială, nu şi-au dezminţit credinţa pe care au mărturisit-o până la jertfă. Când timpul jertfei apunea, puterea credinţei noastre, spunea uneori Părintele Stăniloae, era taina, trăită şi împărtăşită cu discreţie de la o generaţie la alta. Credinţa lor se aseamănă cu bisericile de lemn în care, dacă suntem cu luare aminte simţim cum lemnul însuşi liturghiseşte împreună cu toţi credincioşii. În pericol de a fi distruse destul de uşor, aceste biserici nu aveau superbia marilor construcţii dar se făceau rugăciuni vii unindu-ne cu Dumnezeu şi cu oamenii într-o liturghie cosmică. Tot ca rugăciuni tăinuite rămâneau şi când se mutau în pământul pe care îl sfinţeau. A înţeles-o prea bine Mircea Vulcănescu, martirul de la Aiud, când scria că, dacă prin absurd, poporul nostru fi-va să piară, ce se va naşte pe acest pământ, „român se va chema”.

În logica tainei intră şi obiceiul greu de înţelesuri de a pune acum, la început de iarnă, grâu la încolţit, îngrijindu-l cu speranţa viitoarelor roade, ca un reînnoit început bun. E timpul prielnic să regăsim şi reîmprospătăm tăria credinţei strămoşilor s-o mărturisim asemenea lor, nu cu fast zornăitor ci ca taină: taina Împărăţiei lui Dumnezeu aflată „înlăuntrul nostru”, lucrând cu vrednicie asemănarea cu acei care odinioară au primit cu suflet curat vestea venirii lui Mesia şi au dăinuit-o.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

  1. Pingback: Elena Solunca Moise: Sfântul Andrei – Ocrotitorul românilor. Apostolul lupilor din Grădina Maicii Domnului. La Mulţi Ani!-publicat de Victor RONCEA in Ziaristi Online- RadioMetafora.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.