EXCLUSIV: AUTONOMIA „ŢINUTULUI SECUIESC” – RADIOGRAFIA UNEI INTOXICĂRI. Dorin Suciu, Postfaţă la cartea lui Vasile Moiş despre trădarea României - Ziaristi OnlineZiaristi Online

EXCLUSIV: AUTONOMIA „ŢINUTULUI SECUIESC” – RADIOGRAFIA UNEI INTOXICĂRI. Dorin Suciu, Postfaţă la cartea lui Vasile Moiş despre trădarea României

Vasile Mois - Autonomia Tinutului Secuiesc - 2015 - Postfata Dorin SuciuFostul senator sătmărean Vasile Moiş şi-a lansat ieri, la Cluj, cea mai recentă carte, intitulată “Anatomia Ţinutului Secuiesc între himeră şi trădarea României” (Editura Eikon, 2014). În exclusivitate pentru cititorii Ziaristi Online, Dorin Suciu, colaboratorul nostru expert în problemele hungaristice, publică aici studiul său care însoţeşte această lucrare:

AUTONOMIA „ŢINUTULUI SECUIESC” – RADIOGRAFIA UNEI INTOXICĂRI

Oamenii nu sunt afectați de ceea ce li se întâmplă în realitate, ci de cum înțeleg ceea ce li se întâmplă”

Epictet (55-135), filosof stoic grec

 

În discuțiile pe care le-am avut cu autorul acestei cărți, în timp ce o scria, acesta mi-a mărturisit îndoiala că ea nu are cum să fie nici una perfectă și nici completă, dar că este convins că, cel puțin, va sparge ghiața și că va deschide calea unor alte articole, studii și cărți privind consecințele imprevizibile pe care le reprezintă acțiunile de înfiinţare în mijlocul României a unui teritoriu autonom pe criterii etnice.

Cartea prietenului Vasile Moiș m-a impresionat prin documentarea complexă, dar mai ales prin multitudinea direcțiilor de abordare a fenomenului. În acest sens, se poate spune că paradigma ei, așa cum arată și titlul ei, este una aproape holistică. Dar pentru că am considerat că lipsește un unghi de vedere, l-am rugat să-mi dea posibilitatea să-l abordez în acest ultim capitol.

Este vorba de tratarea subiectului din punctul de vedere al psihologiei persuasiunii. Este un domeniu fascinant care se ocupă, printre altele, de războaiele de imagine și lucrează cu concepte cum ar fi manipularea, diversiunea, dezinformarea sau intoxicarea

În anul 1513, Machiavelli scria în „Principele” – considerat a fi primul manual de marketing politic: „Arta politicii constă în aceea de a face să se credă”…

La mai bine de patru secole după Machiavelli, în 1931, sociologul american W. J. Thomas a formulat o teoremă, care de atunci îi poartă numele: „Dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale, în consecinţele lor acestea se manifestă ca reale”. Teorema sa arată că semenii noştri sunt departe de a reacţiona doar la situaţiile obiective, ei reacţionând şi la semnificaţiile pe care le atribuie unor situaţii despre care pot fi convinși, făcuți să creadă, că sunt reale.

Thomas ilustrează prin teorema sa ceea ce s-ar putea numi o falsă definire de situaţie pe al cărei mecanism psihologic se bazează operaţiunile de dezinformare şi de intoxicare[1] folosite în războiale de imagine. Primejdia pe care o prezintă o astfel de falsă definire de situaţie constă în faptul că aceasta – chiar și fără a fi folosită ca bază pentru operații de manipulare a informaților în vederea dezinformarii publicului sau de intoxicare a factorilor de decizie -, dacă nu este combătută prompt şi eficient dobândeşte o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte. Într-un articol publicat în 1948, care a avut răsunet în epocă, această forţă a fost numită de sociologul american Robert K. Merton „the self fulfilling prophecy” – profeţia care se realizează prin ea însăşi.

Un exemplu clasic al ilustrării teoremei lui Thomas, în toate aspectele ei, a fost ceea ce s-ar putea numi „sindromul Trianon”, o veritabilă psihoză națională ungară. Culpabilizarea tratatului de la Trianon a fost practicată până la exasperare în perioada primei ofensive revizioniste, între cele două războaie mondiale, „Trianonul” fiind demonizat pentru toate relele, adevărate sau imaginare, prin care trecea Ungaria. În acest fel, acest cuvântul-semnificație s-a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară căreia i-a produs o traumă reală. O rană care nu a fost lăsată să se vindece fiind sistematic reinfectată şi amplificată – mai nou prin intermediul neorevizionismului şi al interfeţei sale -, autonomia teritorială pe bază etnică.

Deceniile scurse de când W. J. Thomas și-a formulat o teorema au dovedit din plin că așa-numitele previziuni autorealizatoare – care devin reale prin simplul fapt că sunt insistent avansate și pe care prin manipulare și/sau propagandă suntem convinși să le credem adevărate – nu sunt simple speculații psihologice și că pot avea efecte devastatoare. Este ceea ce se întâmplă astăzi în inima României.

Acţiunile de înfiinţare în mijlocul țării noastre a unui teritoriu autonom pe criterii etnice, care să refacă defuncta Regiune Autonomă Maghiară de tristă amintire stalinistă, reprezintă în mare parte, dincolo de nostalgiile unor foşti activişti comunişti maghiari reciclați în „lideri autonomişti”, și reflexul politicii neorevizioniste promovate, începând cu 1990, de unii politicieni din Ungaria faţă de România.

Practicând o triplă ofensivă, politică, diplomatică şi de imagine în media internaţionale, şi orchestrând minorităţile maghiare din ţările vecine Ungariei, guvernele naţionaliste de dreapta ale lui József Antall (1990 – 1994) şi Viktor Orbán (1998 – 2002) au făcut din forţarea obţinerii de autonomii pe baze etnice în țările limitrofe un exerciţiu curent.

Pentru a înţelege contextul în care s-a fundamentat strategia autonomiilor pe baze etnice a minorităţilor maghiare din ţările vecine Ungariei, este necesară o scurtă rememorare a situaţiei din primii ani de după 1989.

Implozia sistemului comunist a marcat, fără excepţie, în toate fostele ţări socialiste din estul şi centrul Europei o revigorare a naţionalismului. În Ungaria, fenomenul s-a manifestat prin renaşterea revizionismului şi iredentismului, manifestări similare având loc şi în ţările vecine în rândurile minorităţilor maghiare. Procesul, care poate fi definit cel mai bine prin termenul de neorevizionism, desemnează noua faţă a revizionismului ungar care, pentru a se încadra în spiritul documentului final de la Helsinki, a recondiţionat vechile teze ale iredentei pentru a le adapta prin „mijloace paşnice” la noua conjunctură politică din Europa.

În anii 90, neorevizionismul a cunoscut o veritabilă explozie şi s-a desfăşurat pe trei fronturi coordonate între ele: forţele politice conservatoare, naţionalist-şovine, din Ungaria, cercurile minoritare iredentiste din ţările vecine ei şi emigraţia ungară din Occident.

În cazul României (dar şi al Serbiei şi Slovaciei) acţiunile neorevizioniste ale Ungariei au avut o deosebită virulenţă în anii 1990–1994, în perioada guvernului condus de József Antall, cel care s-a declarat „sufleteşte” prim-ministrul a 15 milioane de unguri şi a procedat ca atare.

Folosindu-se de avantajul că făcuse deja câţiva paşi spre Europa civilizată, Ungaria a acţionat concertat pentru a împiedica accesul României în organisme internaţionale precum Consiliul Europei sub pretextul disciminării minorităţii maghiare.

În paralel, a fost demarată o dublă campanie – diplomatică şi de imagine în mass media internaţionale – în scopul impunerii unor forme de autonomie sau federative care să asigure un statut special Transilvaniei. În mediile politice, presa scrisă şi electronică şi în cercurile culturale din Ungaria a fost întreţinută o atmosferă menită să inducă o psihologie a „teritoriilor recuperabile”.

În o altă „ţară succesoare”, care deţinea astfel de teritorii, Slovacia, după despărţirea acesteia de Cehia, a fost folosit şi cultivat contenciosul legat de hidrocentrala de la Gabcikovo ca pretext al unui veritabil război mediatico-diplomatic menit să ţină trează problematica autonomiei minorităţii maghiare din sudul ţării.

Cazul cel mai dramatic a fost însă participarea Ungariei la destrămarea fostei Iugoslavii. Este cunosut faptul că guvernul Antall a sprijinit secesiunea Croaţiei furnizându-i arme. Miza a fost o Serbie slabă care să fie nevoită să acorde autonomie minorităţii maghiare din Voivodina.

Semnificativă pentru oportunismul politicii externe ungare din perioada guvernului Antall rămâne atitudinea slugarnică a acestuia faţă de Ucraina – vecin puternic militar – soldată cu încheierea rapidă a unui tratat de bază şi abandonarea de facto a minorităţii maghiare majoritare din Ucraina Subcarpatică.

Perioada dintre anii 1994 şi 1998, în care Ungaria a fost condusă de guvernul socialist al lui Gyula Horn, a fost relativ mai relaxată, iar acţiunile mai coerente ale diplomaţiei române au reuşit să convingă cancelariile ţărilor occidentale şi opinia publică internaţională de mobilurile reale ale campaniei de imagine negativă dusă împotriva României, inclusiv în ceea ce priveşte (auto)victimizarea minorităţii maghiare. Iniţiativa reconcilierii istorice româno-ungare după modelul franco-german şi încheierea tratatului de bază între România şi Ungaria, cu toate imperfecţiunile sale, a calmat oarecum disputele dintre cele două ţări.

Venirea la putere, în urma alegerilor din aprilie-mai 1998, a guvernului de dreapta condus de premierul Viktor Orbán a dus la o escaldare până la paroxism a problematicii minorităţilor maghiare din ţările vecine Ungariei. Federaţia Tinerilor Democraţi – Partidul Civic Ungar (Fidesz – PCU), principala forţă politică din coaliţia guvernamentală, a pus la punct, în cei patru ani de guvernare, o strategie specială „de unire, dincolo de graniţe, a naţiunii ungare”, destinată să devină nu numai o naţiune culturală ci şi una politică.

Sub conducerea primului ministru Viktor Orbán și coordonarea secretarului de stat în MAE ungar Zsolt Németh, a fost stabilită o strategie iredentist/neorevizionistă bazată pe câteva principii:

  • cel al „non-coincidenței” granițelor statului ungar cu „granițele națiunii ungare” – principiu cuprins în programul electoral al Fidesz – Partidul Civic Ungar;
  • „unirea, dincolo de frontiere, a naţiunii ungare”, respectiv integrarea europenă a întregii maghiarimi în calitate de comunitate naţională.
  • lansarea pe plan internațional a ideii conform căreia „problema minorităţilor maghiare reprezintă şi o problemă de politică de securitate a Europei centrale” (citat din Zsolt Németh);
  • obținerea pentru minoritățile maghiare din țările vecine de „autonomii teritoriale pe criterii etnice” și „drepturi colective”;
  • crearea pe teritoriile României, Slovaciei și Serbiei a unor „mici Ungarii, cu toate instituţiile necesare, de la grădiniţe şi până la autoguvernările de rigoare” (citat din Viktor Orbán) și de marcare politică și culturală a acestor enclave.

Un rol important în realizarea acestor mişcări tactice au avut serviciile secrete coordonate de László Kövér, un politican agresiv, de dreapta extremă, şi implicarea liderilor organizaţiilor maghiarilor din ţările vecine ca şi a celor din emigraţia occidentală. Coordonarea acţiunilor de obţinere prin toate mijloacele a autonomiei s-a realizat printr-un organism special înfiinţat, Consiliul Permanent Ungar.

Rezultatele acestui proces au avut efecte negative îndeosebi în România, unde succesivele guverne ale Convenţiei Democratice din România, ca şi preşedintele Emil Constantinescu, au excelat prin incompetenţă şi o slăbiciune care au frizat lipsa de spirit naţional şi patriotism. Prin contrast, strategia guvernului Orbán a obţinut rezultate notabile prin canalizarea politicii externe pe trei direcţii bine definite – intrarea Ungariei în NATO și UE, deţinerea iniţiativei în relaţiile cu ţările vecine şi schimbarea statutului minorităţilor maghiare din aceste ţări.

Înfăţişarea cronologică a modului în care a luat naştere şi s-a închegat treptat strategia pan-maghiară a guvernului Orbán, coerenţa acesteia, subtilitatea conceptelor şi a mijloacelor (dintre care nu lipsesc dezinformarea şi intoxicarea) puse în slujba ei, conduc la ideea că elaborarea ei nu a fost exclusiv opera unor politicieni, ci și a anumitor structuri și a unui centru de planificare strategică.

Pentru atingerea acestor deziderate, au fost folosite toate mijloacele mergând de la propaganda în mass-media scrise și electronice de limbă maghiară din Ungaria și România, acțiuni de denigrare a României, dar și a altor țări limitrofe Ungariei, dezinformarea opiniei publice interne și internaționale prin manipularea informațiilor, intoxicarea factorilor de decizie din guvernele țărilor vecine Republicii Ungaria, coordonarea și finanțarea mișcărilor și activităților autonomiste precum și a liderilor acestora în sensul strategiei de politică externă a Fidesz iar, mai recent, acordarea, in mod nediscriminat, pentru maghiarii din țările vecine Ungariei a cetățeniei ungare.

Primul pas a fost făcut la 16 februarie 1996, când a avut loc la Budapesta prima reuniune a Clubului pentru politică externă a Fidesz – PCU, care, la acea dată, se afla în opoziţie. Zsolt Németh, vicepreşedintele partidului, a anunţat că scopul înfiinţării clubului este acela de a oferi o alternativă de dreapta la politică externă a guvernului socialist având în vedere că “politica ungară faţă de ţările vecine, ca şi cea privind minorităţile maghiare este falimentară (…) şi că este cazul să se pună capăt pasivităţii diplomaţiei ungare, aflată într-o continuă defensivă în faţa propunerilor româneşti privind reconcilierea istorică”. Viktor Orbán, preşedintele Fidesz, a anunţat că sprijină concepţiile episcopului László Tőkés (invitat la reuniune) privind autonomia şi s-a referit la minoritatea maghiară din România, în calitatea sa de componentă a naţiunii ungare. Concluzia discuţiilor, la care a participat şi Ferenc Szöcs, ambasadorul Ungariei la Bucureşti, a fost că este nevoie de o schimbare a politicii ungare faţă de vecinii ţării.

            A urmat forumul de dezbateri organizat la 24 iulie 1997 la Târgul Secuiesc, unde Viktor Orbán a atacat guvernul socialist a premierului Horn acuzându-l că duce o politică mult prea precaută în privinţa minorităţilor maghiare de peste graniţe şi că este fundamental incapabil să sprijine dorinţele acestora de autonomie. La scurt timp, într‑un interviu apărut la 12 august 1997 în săptămânalul orădean Erdélyi Napló, Orbán va declara că, „pe viitor, Budapesta trebuie să sprijine deschis aspiraţiile de autonomie ale minorităţii maghiare din Transilvania şi instituţiile adecvate acestei autonomii”. În interviu se accentuează: “Ceea dorim noi depăşeşte tratatul de bază, diferenţiindu-se de intenţiile originare ale actualului guvern“.

Ministrul de externe ungar, socialistul László Kovács, va preciza că prin declaraţiile sale liderul tinerilor democraţi pune în primejdie interesele esenţiale ale politicii externe ungare. În schimb, Preşedinţia şi Guvernul României nu au avut nici o reacţie. UDMR a fost cooptat la guvernare, iar Viktor Orbán, vicepreşedinte al Adunării generale a Consiliului Europei, este considerat unul dintre prietenii politici ai ministrului de externe Adrian Severin. Declaraţiile lui Orbán erau făcute în contextul în care, cu numai opt luni înainte de alegerile din Ungaria, Fidesz depăşea în sondaje partidele coaliţiei socialist-liberale iar cei mai mulţi unguri ar dori să‑l vadă pe liderul său ocupând postul de prim‑ministru.

După numai o lună, la 13 septembrie 1997, ca un preambul al campaniei electorale, Viktor Orbán va începe un turneu în Transilvania. La Odorheiu Secuiesc, într-o adunare publică organizată de episcopul LászlóTőkés, el declară că sprijină maghiarimea din Transilvania în lupta ei pentru îndeplinirea obiectivelor sale esenţiale: realizarea autonomiei, înfiinţarea unui sistem de învăţământ la toate nivelurile şi retrocedarea bunurilor bisericilor istorice maghiare. Orbán mai lăsă să se înţeleagă că se consideră moştenitorul politic al lui József Antall şi că este dispus să‑şi asume rolul de conducător a 15 milioane de unguri.

Peste o zi, la o reuniune ţinută la Tîrgu‑Mureş, Orbán va dezavua participarea UDMR la guvernare atrăgând atenţia că „guvernele vin şi se duc, dar comunităţile rămân” şi accentuând că „în fiecare localitate din Transilvania unde trăiesc maghiari importantă este construirea unei mici lumi maghiare, cu toate instituţiile ei, de la grădiniţe şi până la autoguvernările de rigoare.

Începutul următoarei etape, decisivă, va fi marcată de declaraţia lui Viktor Orbán făcută la 28 mai 1998, după ce se anunţă că Fidesz Partidul Civic Ungar a câştigat alegerile: „Am afirmat în numeroase rânduri că graniţele statului ungar nu se suprapun cu cele ale naţiunii ungare. Viitorul guvern va fi unul al întregii naţiunii ungare. De altfel, Programul electoral al Fidesz prevedea că, în cazul că acesta va ajunge la guvernare, va instituţionaliza un dialog sistematic şi oficial între statul ungar şi comunităţile maghiare care trăiesc în bazinul carpatic, va lupta pentru recunoaşterea drepturilor colective ale maghiarimii care trăieşte în minoritate în ţările vecine şi îi va sprijini aspiraţiile de autonomie.

Reacţiile presei internaţionale la declaraţiile lui Orbán au fost relevante. Sub titlul “Guvernul copiilor”, Corriere della Sera emitea opinia că “preluarea puterii de către tinerii de dreapta de la Budapesta, nu reprezintă o victorie a noului, ci o ameninţare la adresa echilibrului şi aşa instabil al zonei“, iar BBC International era de părere că “Reîntoarcerea la retorica fostului guvern Antall şi la «diplomaţia megafonului» nu poate avea succes şi că „rigidizarea politicii faţă de vecini nu se arată drept drumul cel mai corespunzător“.

Prezent la Budapesta în zilele imediat următoare, episcopul LászlóTőkés, care îl sprijinise masiv pe Viktor Orbán în campania electorală, îi va cere viitorului prim-ministru o creştere a intransigenţei Budapestei în politica faţă de Bucureşti prin denunţarea politicii României privind minoritatea maghiară, revizuirea înţelegerilor diplomatice şi a tratatului româno-ungar, intensificarea demersurilor privind obţinerea autonomiei teritoriale în zonele în care maghiarii alcătuiesc majoritatea şi individuale acolo unde trăiesc în minoritate, acordarea dublei cetăţenii pentru etnicii maghiari aparţinând comunităţilor din afara graniţelor, urgentarea reîfiinţării unei universităţi maghiare la Cluj, retrocedarea neîntârziată şi necondiţionată a tuturor bunurilor care au aparţinut bisericilor istorice maghiare din Transilvania şi reluarea, sub formă sistematică şi oficializată, a convorbirilor panmaghiare întrerupte înainte de vreme din cauza reacţiei internaţionale la comunicatul Conferinţei ungaro-maghiare de la Budapesta din vara lui 1996.

Strategia guvernului Orbán începe să se contureze o dată cu ideea lansată de Zsolt Németh, proaspăt secretar de stat în MAE ungar, conform căruia “problema minorităţilor (maghiare n.a.) reprezintă şi o problemă de politică de securitate a Europei centrale.” Într-un interviu apărut la 30 iulie 1998 în săptămânalul Heti Világgazdaság, Németh, care era şi vicepreşedinte al Fidesz, reia astfel într‑o formă mai nuanţată teza lansată la începutul deceniului de fostul ministru al apărării, Lajos Für. La vremea respectivă, afirmaţia că “problema minorităţilor de peste graniţe face parte din politica de securitate ungară” stârnise vehemente proteste în ţările vecine.

Numărul doi al diplomaţiei ungare a mai anunţat că Budapesta va realiza un cadru instituţionalizat al relaţiilor cu maghiarii de peste graniţe, „un organism la vârf în care se vor regăsi reprezentanţii legitimi ai minorităţilor maghiare şi liderii politicii ungare” şi că va elabora un statut special al maghiarilor de peste graniţe.

Modul în care se poate instituţionaliza dialogul ungaro‑maghiar începe să-şi arate adevăratele intenţii când acelaşi Zsolt Németh, cu ocazia unei dezbateri publice organizată de Academia Szent László la 18 septembrie 1998, afirmă că „trauma Trianonului poate fi tratată prin integrarea europeană a naţiunii ungare în întregul ei”.

Lansată la numai trei luni de la venirea la guvernare a Fidesz, aserţiunea contribuie la conturarea convingerii că Budapesta era dispusă să greveze relaţiile cu unii dintre vecinii ei cu o nouă doctrină: aceea a integrării europene a întregii maghiarimi în calitate de comunitate naţională.

O ameninţare voalată la adresa ţărilor vecine în care trăiesc minorităţi maghiare va fi lansată în contextul intervenţiei NATO în Iugoslavia. Ea este emisă de Viktor Orbán, la 9 mai 1999, când cu ocazia congresului Fidesz a declarat că „următoarele conflicte de tip Kosovo nu pot fi ocolite decât dacă minorităţilor care trăiesc în Serbia, şi în primul rând maghiarilor, li se vor acorda drepturile şi autonomia care au fost experimentate cu succes în partea vestică a Europei”. Cu acelaşi prilej, László Kövér, vicepreşedinte Fidesz şi ministru însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete, a accentuat că dacă reglementarea problemei minorităţilor din Serbia nu se va extinde şi asupra maghiarilor din Voivodina, “pe motivul greşit interpretat al evitării unui conflict, acest fapt ar transmite un mesaj politic şi moral de neacceptat”. Este, cum se va vedea, un prim pas spre acreditarea falsei idei că minorităţile maghiare din Serbia şi România ar trebui să fie protejate de NATO în care Ungaria intrase înaintea ţării noastre.

Avântul politicii neorevizioniste a guvernului Orbán va fi potenţat de declaraţia-şoc făcută de generalul Wesley Clark făcute la Seminarul neoficial al NATO organizat la Budapesta între 21 şi 23 iunie 1999 la sfârşitul operaţiilor militare din Kosovo şi Serbia. Subliniind că „dacă e nevoie, diplomaţia trebuie sprijinită cu puterea armelor”, comandantul trupelor NATO va susţine că „în conformitate cu noua doctrină a Alianţei, principiile care stau la baza Tratatului de la Versailles sunt, în prezent, depăşite”. (În context, Clark se referea de fapt la acele state care îşi pun în primejdie proprii cetăţeni, tratându-i după bunul lor plac şi riscând să destabilizeze întreaga regiune, dar cele mai multe dintre ziarele din Ungaria nu au simţit nevoia să nuanţeze…)

Existau, după cum se vede, toate premisele pentru a trece într-o nouă fază, cea a „Operaţiunii Duna” pusă la punct sub coordonarea lui László Kövér, ministru însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete. Într-o primă fază, aceasta prevedea sensibilizarea comunităţii internaţionale, după modelul care precedase declanşarea operaţiunilor militare din Kosovo şi Serbia, în privinţa „discriminării” minorităţilor maghiare din fostele „provincii istorice” Voivodina şi Transilvania în domenii ca drepturile omului, folosirea limbii materne şi învăţământul. În a doua fază, trebuia realizată acordarea dublei cetăţenii maghiarilor din ţările limitrofe şi crearea cadrului legal pentru obţinerea autodeterminării interne. În o a doua parte, acelaşi scenariu viza provinciile Félvidék din sudul Slovaciei şi Subcarpatia din Ucraina.

La 26 şi 28 iunie 1999, în staţiunile Fonyod, respectiv Balatonszárzó, au avut loc reuniuni la care au participat reprezentanţi ai grupului radical din Odorheiu Secuiesc (care ulterior vor înfiinţa Uniunea Civică Maghiară), Uniunii Maghiare Ardelene (organizaţie notorie pentru acţiunile ei revizioniste) şi liderii maghiarilor din Voivodina. Discuţiile s-au concentrat pe discutarea posibilităţilor de realizare a obiectivelor acţiunii şi a cadrului legal în care ar putea fi înfăptuită, astfel încât, în cazul refuzului autorităţilor din România şi Iugoslavia de a satisface cererile minorităţilor maghiare, Budapesta să poată cere intervenţia ţărilor occidentale, inclusiv prin intermediul NATO[2].

Cu toate că a fost sfătuit că ar fi de dorit evitarea de tensiuni cu România, ţară care a susţinut campania Alianţei, premierul Orbán a insistat pe această idee. În urma unei vizite la Budapesta, la 14 iulie 1999, a secretarului de stat al apărări SUA, William Cohen, fostul prim‑ministru Viktor Orbán a susţinut într-o conferinţă de presă că demnitarul american ar fi fost de acord ca problema autonomiei minorităţilor (maghiare) din zonă să ocupe un capitol separat în cadrul Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi să fie asigurată prin garanţii internaţionale, în primul rând ale NATO.

Pentagonul a dezminţit prin Agenţia Associated Press alegaţiile premierului ungar arătând că, deşi Viktor Orbán “a stăruit cu obstinaţie ca NATO să‑şi asume problema maghiarilor din Voivodina în tratativele sale cu Belgradul în scopul mai marii stabilităţi a ţării”, William Cohen „a ocolit problema autonomiei şi nu a dorit să abordeze nici aspectul asigurării acesteia prin ameninţare militară“.

Cu toate acestea, subiectul atitudinii favorabile a faţă de garantarea securităţii minorităţilor maghiare a fost reluat în întâlnirile pe care premierul Orbán şi Tibor Szabó, şeful Oficiului maghiarilor de peste graniţe, le-au avut cu reprezentanţii lobby-ului maghiar cu ocazia vizitelor în SUA. Foarte probabil, discuţii asemănătoare au avut loc ulterior şi cu unii lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc şi ai Uniunii Civice Maghiare. Altfel nu se explică cum ceea ce începuse ca o dezinformare s-a transformat într-o intoxicare ale cărei victime ei au devenit chiar unii dintre reprezentanţii CNS şi ai UCM, convinşi că pot întinde coarda dobândirii autonomiei cât vor pentru că se află, cum ei înşişi declară, sub protecţia NATO!

O nouă etapă este marcată de lansarea ideii ca ţinutul secuiesc” să devină „ţara-mamă din interior” pentru maghiarii din „diaspora internă”. Conceptul, menit să devină cheia de boltă a stratagemelor de a obţine autonomie pe criterii etnice, a fost lansat de Zsolt Németh la 18 februarie 2000.

Cu ocazia vizitei sale la Miercurea Ciuc, numărul doi al diplomaţiei ungare a afirmat că „pentru strategia maghiarimii din România se conturează tot mai mult rolul ţinutului secuiesc ca ţară‑mamă din interior pe care să se poată sprijini (?!) maghiarii care trăiesc în minoritate în diversele regiuni din Transilvania”. Evident, pentru aceasta, „ţinutul secuiesc” (cea mai înapoiată zonă în care trăiesc maghiarii din Transilvania) trebuia să dobândească autonomie pe baza faptului că în cele două județe populația maghiară este majoritară iar în acest scop au fost folosite toate mijloacele, mai puţin cele de forţă, deşi incitări au existat.

Foarte interesantă ar fi o analiză a modului în care Fidesz şi liderii săi s-au amestecat în viaţa politică internă a maghiarilor din România mergând până la susţinerea pe faţă a episcopului LászlóTőkés şi a lui Jenö Szász, primarul Odorheiului Secuiesc, împotriva echipei lui Béla Markó. Imixtiunea s-a manifestat prin încurajarea dizidenţei platformelor radicale din UDMR şi chiar prin sprijinirea creării de formaţii politice precum Uniunea Civică Maghiară (UCM) –ulterior Partidul Civic Maghiar, Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT) şi Consiliul Naţional Secuiesc (CNS) care să poată fi contrapuse UDMR pe care Fidesz nu îl considera suficient de dedicată „cauzei naţionale”…

Venirea la putere în Ungaria în mai 2002 a guvernului socialist a lui Péter Medgyesi a atenuat capacităţile Fidesz PCU de a manevra direct acei lideri politici maghiari al căror extremism etnic îl incitase şi susţinuse sistematic în timpul guvernării.

Intrarea ţării noastre în NATO şi faptul că dreapta radicală, conservatoare şi naţionalistă din Ungaria a pierdut şi alegerile din aprilie 2006 a fost o şansă pentru o Românie aflată în pragul integrarii în UE şi care ar fi trebuit să-i contracareze pe cei care au făcut din fluturarea autonomiei o sursă cronică de frustrare.

 

Cronica unei diversiuni ratate – proclamarea autonomiei Ţinutului Secuiesc

Coroborarea mai multor date şi informaţii arată că, în contextul unei lupte politice fără cruţare – aşa cum s-a prefigurat cea din Ungaria începând cu 2005, anul dinaintea alegerilor generale din Ungaria, şi primăvara anului 2006 – alegerile s-au desfăşurat în luna aprilie -, atât opinia publică din România şi cât şi cea din Ungaria, precum şi clasa politică românească au fost obiectul unui şir de dezinformări şi intoxicări în vederea obţinerii unei anumite reacţii care, la rândul ei să fie folosită pentru deturnarea electoratului ungar. Folosind un exemplu la îndemână, cel al loviturilor de biliard, mecanismul acestei duble manipulări a fost cel al trimiterii bilei în mantinelă de unde ricoşează pentru a lovi o altă bilă care, în cazul unei lovituri bine calculate, intră în gaură.

În cazul prezentat mai jos, mecanismul manipulării a constat în primă fază în „amorsarea” publicului şi clasei politice din România prin punerea la cale a unor acţiuni, aşa-numitul „suport”, care să irite. Reacţiile celor afectaţi au fost apoi condamnate prin intermediul unor „cutii de rezonanţă”, punându-li-se eticheta de „intoleranţă etnică”, „antimaghiarism”, „extremism” etc. În faza a doua, ar fi urmat ca prin relatările unei părţi din mass-media ungare (pentru că subiectul cu conotaţii emoţionale era unul cu mare priză) să fie inflamată opinia publică din ţara vecină. Rezultatul urmărit era câştigarea pentru „cauza naţională” a alegătorilor indecişi şi trezirea predispoziţiei de votare în rândurile „electoratului captiv” al unui anume „client” sau „beneficiar” (pentru a folosi termeni specifici operaţiilor de dezinformare). Astăzi nu mai este un secret pentru nimeni că acesta ar fi trebuit să fie Fidesz – Partidul Civic Ungar care a ciupit prin intermediari coarda naţionalistă pentru a se detaşa de partidul Socialis Ungar (PSU) de care îl despărţeau doar 1-2 procente în sondajele de opinie.

Mecanismul iniţial al oricărei dezinformării constă, spun manualele de specialitate, în „amorsarea” publicului prin crearea a unui „suport”. Modul în care au fost amorsate opinia publică şi clasa politică din România ca şi cel în care a fost creat suportul se dovedeşte a aparţine unor maeştri pe cât de versaţi în arta manipulării, pe atât de lipsiţi de scrupule .

Operaţia de amorsare a început încă din luna ianuarie a anului 2005, când în Transilvania a fost programat un turneu al documentarului de lung metraj „Trianon” în care erau reluate voalat temele propagandei revizioniste din perioada interbelică. Apoi, după jumătatea anului 2005, în mai multe ziare de limbă maghiară din România a urmat o adevărată campanie de reabilitare a lui Horthy însoţită de publicarea a tot felul de jurnale ale unor ofiţeri care au comandat în septembrie 1940 trupele de ocupaţie din Ardealul de Nord.

În luna decembrie 2005, îndeosebi în publicaţiile de limbă maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Bihor, a apărut un val de articole care luau în derâdere semnificaţia zilei naţionale a României. La rândul ei, campania de „rememorare pozitivă” a perioadei care a urmat Dictatului de la Viena a continuat şi în 2006, într-atât încât până şi un ziar serios, precum Kronika de la Cluj Napoca a ajuns să se preteze la o astfel de jalnică manevră.

O dată amorsată psihologia publicului, a început derularea suportului. Acesta este constituit de diverse evenimente produse special în care publicul trebuie determinat să creadă pentru a-i crea şi întări anumite convingeri.

Pe plan extern, de exemplu, Kinga Gál, membră a Fidesz – PCU şi deputat în Parlamentul European, a prezidat, în noiembrie 2005, o reuniune internaţională pe tema autonomiei teritoriale în Europa care a precedat iniţiativa proclamării autonomiei „ţinutului secuiesc”. La rândul său, postul ungar de televiziune Duna Tv anunţă că în viitorul apropiat va lansa un nou canal ce se va numi „Autonomia”. În paralel, pe postul public Radio Kossuth, Smaranda Enache, co-preşedinte al Fundaţiei Pro Europa, îşi exprimă convingerea că Uniunea Europeană va exercita presiuni asupra României pentru ca autonomia „ţinutului secuiesc” să fie acceptată, pentru că, nu-i aşa, ideile de autonomie şi democraţie sunt strâns legate.

A urmat la scurt timp acţiunea unui aşa-numit grup de iniţiativă, format din câţiva asistenţi şi lectori maghiari de la Universitatea Babeş-Bolyai, care au determinat prin prezentarea de date şi argumente false mai multe personalităţi internaţionale, printre care şi Elie Wiesel şi Imre Kertész, laureaţi ai premiului Nobel, să semneze un document prin care se cerea scindarea universităţii clujene.

Pe plan intern, la Odorheiu Secuiesc, vor fi inaugurate 13 busturi de bronz ale unor personalităţi maghiare. (Antropologia politică caracterizează acest tip de gersturi ca „marcare de teritoriu”.) Unul dintre busturi este al „secuiului rătăcitor” întruchipându-l pe Albert Wass, scriitor şi criminal de război, condamnat pentru crime comise în septembrie 1940, şi care este omagiat public în preziua sărbătorii naţionale a României. O dată pregătită opinia publică, în final, sub auspiciile Consiliului Naţional Secuiesc (CNS), este declanşată întreaga tevatură a intenţiei de lansare la Odorheiul Secuiesc, la 15 martie, cu ocazia zilei maghiarimii, a proclamaţiei care ar fi urmat să anunţe autonomia secuimii.

Dezinformarea a dat roade şi la nivelul clasei politice din România, unul dintre liderii de partidelor din opoziţie declarând chiar că, în caz de nevoie, este gata să-şi mobilizeze susţinătorii pentru a se deplasa la Odorheiu Secuiesc pentru a contracara acţiunile autonomiste. Un alt lider s-a declarat vehement atât împotriva adoptării statutului minorităţilor promovat de UDMR, cât şi a ideii de autonomie teritorială susţinută de CNS, CNMT şi UCM.

În toată această perioadă, în ediţiile electronice ale unor ziare naţionale româneşti, pe forumurile de discuţii, apar texte jignitoare la adresa românilor şi în replică, texte injurioase la adresa maghiarilor. Totul se întâmplă într-o perioadă crucială pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Din fericire, „marea adunare naţională a secuilor” şi proclamaţia autonomiei s-au dovedit a fi un „fâsz” iar ciocnirile interetnice pe care se sconta nu au avut loc…

Este interesant de văzut cine au fost „cutiile de rezonanţă” care au transmis şi au amplificat dezinformarea. În Transilvania, contribuţia esenţială nu s-a datorat mass-media electronice de limbă maghiară (CNS, CNMT şi UCM având un acces mai greu la ele decât UDMR), ci presei scrise de tendinţă radicală cum ar fi Polgári Élet, Erdely Napló sau Europai Idő. Acesta din urmă a publicat chiar o proclamaţie incendiară, pe care nu şi-a asumat-o nimeni, ca până la urmă să se afle că fusese „culeasă” de pe Internet. Poliţia din Tîrgu-Mureş a ridicat ziarul de la chioşcuri şi în urma unei sesizări conform căreia în ziar ar fi fost strecurate manifeste iredentiste. Informaţia nu s-a verificat, ziarele au fost duse înapoi la chioşcuri, fundaţia Pro Europa a protestat, o parte din mass-media din Ungaria a raportat incidentul cu lux de amănunte.

În relatarea şi comentarea pentru publicul ungar a evenimentelor care au constituit suportul dezinformării s-au remarcat îndeosebi cotidianul naţionalist-conservator Magyar Nemzet, periodicul Erdélyi Magyarság şi Duna Tv, dar şi unele dintre emisiunile televiziunilor particulare sau ale Televiziunii Ungare. Efectul cumulat asupra opiniei publice ungare este greu de estimat, dar poate fi bănuit.

După cum se vede, dezinformarea a fost gândită din timp, iar faptul că Fidesz-PCU este „beneficiarul” ei a fost evident de la început. Se ştie că Uniunea Civică maghiară (UCM) condusă de Jenő Szász, primarul din Odorheiul Secuiesc, este practic filiala politică în România a partidului lui Viktor Orbán, iar CNS şi CNMT îi stau pe aproape fiind constant încurajate politic şi sprijinite logistic.

Merită atenţie specială un aspect relevant care dovedeşte că, pentru a-şi atinge scopurile, începând cu anul 1999, Fidesz nu s-a dat înlături de la a intoxica liderii mişcărilor autonomiste din secuime inducându-le iluzia că pot întinde coarda oricât de mult pentru că există un acord occidental tacit de sprijinire a tendinţelor autonomiste, atât din punct de vedere diplomatic, cât şi militar! În consecinţă, cu puţin timp înainte de „adunarea secuiască” de la Odorheiu Secuiesc, Ferenc Csaba, secretar general al CNS, a declarat pe un post naţional de televiziune că minoritatea maghiară din „ţinutul secuiesc” este una apărată de NATO.

Aserţiunea liderului CNS i-a contrariat pe analiştii şi comentatorii politici care nu au recunoscut sursa ei. Folosirea acestei intoxicări în contextul în care episcopul László Tőkés a proclamat ritos la o reuniune ţinută la Satu Mare că autonomia va fi obţinută, la nevoie, prin luptă, ar fi trebuit să neliniştească, dar autorităţile nu au avut nici o reacţie adecvată.

Trebuie menţionat că o dezinformare asemănătoare a avut loc în aprilie 1990, tot cu ocazia alegerilor din Ungaria. Ea a fost clădită pe suportul evenimentelor din 20 martie 90 de la Tîrgu-Mureş, o primă încercare eșuată de autonomizare a Transilvaniei, şi a contribuit substanţial la victoria electorală a Forumului Democratic Ungar condus de József Antall.

După cum se ştie, în final, Fidesz PCU a pierdut alegerile din aprilie 2006, Partidul Socialist Ungar rămânând în continuare la putere. Se poate conchide că înfrângerea dreaptei radicale, conservatoare şi naţionaliste din Ungaria, care în cazul venirii la putere ar fi promovat isteria autonomistă, poate fi considerată o şansă pentru o Românie care are serioase probleme cu incompetenţa şi lipsa de spirit naţional a clasei politice şi care va trebui să-i contracareze, pe plan intern şi extern, pe cei care au făcut din fluturarea autonomiei o sursă cronică de frustrare.

Deşi eşecul adunării de la Odorheiu Secuiesc a fost evident, conducerea Consiliului Naţional Secuiesc a organizat, pe 18 iunie 2006, la Ditrău, judeţul Harghita, o a doua adunare secuiască. În cursul manifestării, organizată cu ocazia „Zilelor Ditrăului”, şi numită pompos „Marea adunare secuiască”, s-a citit un „proiect-rezoluţie” privind autonomia aşa-numitului ţinut secuiesc.

Faptul că documentul a proclamat, nici mai mult, nici mai puţin decât dreptul la audoterminare a poporului (!) secuiesc, ca parte integrantă a naţiunii maghiare şi, pe baza acestui drept, „autoguvernarea internă a ţinutului secuiesc”; că a cerut stabilirea „limitelor teritoriale” ale acestuia care ar urma să fie condus de „organe administrative deliberative, executive şi legislative proprii” etc, reprezintă, mai mult decât simple elucubraţii ale unor rataţi politic sau diletanţi nostalgici după Regiunea Autonomă Maghiară de tristă amintire comunistă. Ele demonstrează ceea ce am documentat în cursul acestei analize şi anume că acţiunile de înfiinţare în România a unei enclave teritoriale pe criterii etnice sunt rezultatul unei strategii neorevizioniste promovate perseverent începând cu 1990. O dovedesc şi noile deziderate ale Consiliului Naţional Secuiesc pe care nici măcar fostul guvern radical şi naţionalist a lui Viktor Orban nu a îndrăznit să le proclame atunci când, cu doar câţiva ani în urmă, preconiza că „ţinutul secuiesc” trebuie să devină „ţara-mamă din interior” pentru maghiarii care trăiesc „în diasporă” în România. Ele sunt cerinţa ca guvernul Ungariei să-şi exercite „rolul protector asupra revendicărilor privind autonomia Ţinutului Secuiesc” şi pretenţia ca acesta să fie „reprezentat în ţară (sic!) şi în străinătate”…

Cel puţin ciudată, la primă vedere, este cerinţa CNS ca, în cazul că fantasmele sale nu se vor îndeplini, o nouă adunare naţională secuiască, care ar fi urmat să fie convocată spre toamna anului 2006, să revendice de la Marile Puteri care au semnat Tratatul de la Trianon remedierea lezării drepturilor colective ale maghiarilor şi secuilor din Transilvania”.

Interesant în toată afacerea este că, deşi actualele hotare au fost recunoscute internaţional în 1947, prin Pacea de la Paris, ţinta atacurilor revizioniste a rămas tot Trianonul. „Misterul” acestei amnezii deliberate îşi are, în primul rând, explicaţia în puterea de manipulare aproape magică a sloganului „Trianon”.

Reluarea sloganului după 1990, în a doua repriză a partidei care se desfăşoară în prezent, înarmează cauza neorevizionistă cu un atu redutabil. Tactica iredentistă contează în acelaşi timp pe ignoranţa crasă a unora în materie de istorie. Cu aceeaşi şansă s-a încercat şi se încearcă alimentarea, cu informaţii eronate, opinia publică mondială, care ignoră în linii mari istoria acestei părţi a Europei.

Așa cum rezultă și din capitolele anterioare ale cărții, dezinvoltura cu care este reclamată pe toate căile „nedreptatea” săvârşită la Trianon, încearcă să deturneze atenţia publicului larg, neavizat,de la Pacea de la Paris din 1947, de parcă nici n-ar fi existat un al doilea război mondial pierdut de Ungaria horthysto-fascistă care s-a terminat cu repunerea în drepturi teritoriale a ţărilor vecine cărora li s-au răpit teritorii prin forţă sau prin dictate. Desigur că deplângerea „tragediei de la Trianon” are o încărcătură propagandistică considerabil mai mare decât reclamarea deciziilor de la Paris din 1947. Grosolana diversiune istorică care pretinde că prin tratatul de la Trianon au fost modificate „hotarele de o mie de ani” ale monarhiei ungare[3] poate trezi eventuala compasiune, pe când tratatul din 1947 este mai bine dacă e trecut sub tăcere, pentru că prin el a fost sancţionată Ungaria horthysto-fascistă pentru samavolnica anexare a unor teritorii aparţinând ţărilor învecinate.

Reclamarea eventualelor nedreptăţi săvârşite de tratatul de la Paris din 1947 nu-i avantajează pe neorevizioniştii de pe la noi sau de aiurea nici pe plan diplomatic, pentru că ar supăra atât Rusia, moştenitoarea Uniunii Sovietice, cât şi Marile Puteri semnatare în calitate lor de actuali giranţi ai tratatului. Rămâne deci „Trianonul” contra căruia se pledează cu argumente care ţin de zona afectelor, bazate, în mare parte, pe statistici falsificate şi „realităţi” inventate pentru manipularea opiniei publice.

Nu este greu de prevăzut că împlinirea în 2020 a unui secol de la încheierea Tratatului de la Trianon va prilejui demararea unei noi faze a războiului politic, diplomatic și de imagine împotriva României pe acest subiect. Totul în contextul forţării obţinerii pe baze etnice a autonomiei „ţinutului secuiesc” în calitate de „ţară-mamă din interior”, cheia de boltă a strategiei neorevizioniste.

În mod evident, schimbarea statutului României prin intrarea în NATO a adăugat un plus de stabilitate şi a constituit un factor de descurajare a politicilor neorevizioniste. Cu toate acestea, acel veritabil cal troian al neorevizionismului constituit de acţiunile autonomiste a continuat să acţioneze direct sau prin intermediul operaţiunilor de dezinformare şi/sau de intoxicare.

Totuși, nevolnicia şi oportunismul politic ale guvernelor Boc și Ungureanu, cu sprijinul tacit al fostului președinte Traian Băsescu, au permis instaurarea în chiar inima ţării a unei veritabile stări de co-suveranitate cu Ungaria.         

Ultimele evoluții politice ulterioare au aratat că autoritățile române au fost capabile să ia atitudine în privința a mai multor acțiuni antiromânești, menite să se transforme prin manipulare în „profeții care se autorealizează”.

Una dintre ele a avut loc în a doua parte a anului 2010 și a fost o operațiune combinată de dezinformare-intoxicare combătută prompt de diplomația română. Protagonistul ei a fost László Tőkés, ajuns europarlamentar prin „contribuția” regimului Băsescu iar mai apoi, cu sprijinul Partidului Democrat Liberal, chiar vicepreședinte al Parlamentului European. Acesta l-a invitat pur și simplu pe liderul spiritual tibetan Dalai Lama să facă o vizită în „ținutul secuiesc” în încercarea de acreditare a ideii că acesta este, nici mai mult, nici mai puțin decât „Tibetul României”! Scopul a fost câștigarea de capital politic și de imagine de către László Tőkés, o nouă încercare de internaționalizare a „problemei” autonomiei teritoriale pe criterii etnice a „ținutului secuiesc”, denigrarea României și compromiterea relațiilor româno-chineze.

A urmat apoi în mai 2012, cu ocazia Rusaliilor catolice, tentativa de reînhumare la Odorheiu Secuiesc a osemintelor lui József Nyírő, care în timpul regimului Horthy și-a pus calităţile literare şi notorietatea în slujba Partidului Crucilor cu Săgeți, formaţie naţional-socialistă implicată în crimele cele mai abjecte împotriva evreilor din Ungaria, a propagandei fascismului hungarist, a radicalismului ultranaţionalist şi şovin, antisemit, antiromân şi xenofob. Acțiunea urmărea ceea ce politologii definesc drept „marcare politică de teritoriu” și înființarea unui centru de pelerinaj al dreptei radicale maghiare în „ținutul secuiesc”.

Într-o scrisoare deschisă adresată premierului Victor Ponta în numele Forumului civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, al cărui președinte executiv eram, am documentat aceste aspecte. Împreună cu alte reacții ale cercurilor civice și politice, scrisoarea a contribuit în mod decisiv la împiedicarea acestei acțiuni inițiată de guvernul lui Viktor Orbán și declanșată de László Kövér, președinte al Parlamentului Ungarie și fost ministru coordonator al serviciilor secrete ungare.

În fine, cea de a treia reacție a fost la participarea unor liderilor ai organizațiilor de extremă dreapta din Ungaria Jobbik, Noua Gardă Ungară și Oastea haiducilor, la un „marș pentru autonomie” ilegal organizat anul acesta la 10 martie la Târgu-Mureș sub pretextul comemorării Zilei martirilor secui și la și la acțiunile violente care i-au urmat. În consecință, Ministerul Afacerilor Interne a decis interzicerea pătrunderii în România, pentru diverse perioade de timp, a patru cetățeni unguri referitor la care existau „indicii temeinice că fac parte din structuri implicate in activități de natura naționalist extremistă ce constituie riscuri la adresa ordinii publice și a securității naționale a României”.

Este însă inutil să ne facem iluzii. Ca exemplu de cât este de primejdios ca declanșarea unui fenomen menit să creeze o „profeție care se auto-realizează” să nu fie combătută prompt şi eficient, dobândind astfel o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte se poate vedea din articolul publicat de Transindex.ro din 02.06.2014:

Să piară Trianonul!

Cu ocazia comemorării dictatului de tristă amintire de la Trianon, la Târgu Secuiesc au fost organizate un marş şi o scurtă festivitate memorială. Oratorii au calificat ciuntirea, în 4 iunie 1920, a ţării-mamă, drept unul din cele mai dureroase momente din istoria maghiară.

Marşul organizat de Mişcarea de Tineret 64 de Comitate (HVIM) a pornit la ora 17:32, din strada Gheorghe Doja. Fluturând drapele ungare, secuieşti şi în dungi arpadiene, respectiv drapelul HVIM, scandând sloganurile Pământul Secuiesc nu este România!

Violenţa este un mijloc legitim pentru membrii HVIM, care se organizează fără îndrumare de la centru şi care nu se tem că îşi vor pierde susţinătorii. O acţiune nu poate fi exagerat de radicală. Nu există aşa ceva. Dimpotrivă, în general nu sunt mulţumiţi post factum, deseori spun că s-ar fi putut pronunţa şi mai ferm. Suntem maximalişti – notează Zoltán Szöcs, lider HVIM.

HVIM din Transilvania a fost constituită în 2003. In momentul de faţă există grupe HVIM în 14 aşezări transilvane. Activitatea unora dintre acestea este însă minimă. Din câte ştim, în momentul de faţă există celule HVIM semnificative în Târgu Secuiesc şi Cluj, însă activităţi curente se derulează şi în Bazinul Baraolt, Târgu Mureş şi Sfântu Gheorghe.

Szocs Zoltan, preşedintele HVIM Transilvania, declară că în celulele transilvane activează în total 350 de persoane. Principala diferenţă dintre HVIM şi restul organizaţiilor transilvane, din latura naţională, este aceea că HVIM nu recunoaşte hotarele trianoniene. Această organizaţie priveşte autonomia Pământului Secuiesc nu ca pe un obiectiv, ci ca pe un pas spre restabilirea Țării Sfintei Coroane.

In timp ce mainstream-ul doreşte să cucerească autonomia Pământului Secuiesc doar prin mijloace paşnice, Szocs Zoltan afirmă că trebuie să se păşească pe drumul faptelor, totul trebuie cucerit fizic, fără sânge nu se poate. (…)Suntem maximalişti – afirmă preşedintele. (…)

*

Aminteam la începutul acestei postfețe de teorema lui Thomas conform căreia dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale (chiar dacă ele nu sunt reale), în consecinţele lor acestea se manifestă ca reale. În principiu, teorema descrie o falsă definire de situaţie şi arată că oamenii nu reacţionează doar la situaţiile obiective ci şi la semnificaţiile pe care le atribuie acestora. Ceea ce este primejdios este că o astfel de falsă definire de situaţie, necombătută prompt şi eficient, dobândeşte o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte, forţă pe care un alt sociolog american, Robert K. Merton, a numit-o „a self fulfilling prophecy” – profeţia care se realizează prin ea însăşi.

Există totuși o speranță. Tot înțeleptul Epictet spunea că „Important nu este ceea ce ți se întâmplă, ci modul în care reacționezi la ceea ce ți se întâmplă”.

Dorin Suciu

Sursa: Ziaristi Online

Note:

[1] Voi folosi conceptele de „dezinformare” şi „intoxicare” în sensul pe care îl dau lucrările de specialitate în domeniu. Astfel, în Tratat de dezinformare, Vladimir Volkoff consideră că dezinformarea constă în manipularea opiniilor publicului în scopuri politice, folosind informaţii tratate deliberat cu mijloace deturnate, iar intoxicarea, care vizează un grup restrâns de factori de decizie, rezidă în a furniza informaţii eronate pentru a determina acel grup de a lua anumite hotărâri favorabile celui care practică intoxicarea.Concepte formulate asemănător sunt folosite Epoca dezinformării și de Henry Pierre Cathala.

[2] Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase, Războiul spionilor în interiorul şi dincolo de graniţele României

[3] De fapt, abia tratatul de la Trianon a permis constituirea unui stat național ungar în care, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria țară.

Print Friendly, PDF & Email

5 comments

  1. Pingback: AUTONOMIA „ŢINUTULUI SECUIESC” – RADIOGRAFIA UNEI INTOXICĂRI. Dorin Suciu, Postfaţă la cartea lui Vasile Moiş despre trădarea României | MAGAZIN CRITIC

  2. Dr.M.Man

    Originalitatea fantezista a entitatii ungare ca universala si subiect de drept international cu amenintarea destabilizarii UE, ar trebui sa fie suficiente pentru un esec diplomatic absolut al agitatiei ungaric. Cert Romania si vecinii Ungariei trebuie sa fie diplomatic proactivi, se conteaza doar pe epuizarea prin sine si vidul sau conceptual a miscarii.

  3. Pingback: 25 de ani de la atrocităţile bestiale maghiare din 20 Martie 1990 de la Târgu Mureş, un atentat murdar la integritatea naţională. Baza de date Roncea Ro – Ziaristi Online vă conectează la Adevărul Istoric. FOTO / VIDEO / INFO | Victor Ronce

  4. Pingback: 25 de ani de la atrocităţile bestiale maghiare din 20 Martie 1990 de la Târgu Mureş, un atentat murdar la integritatea naţională. Baza de date Roncea Ro – Ziaristi Online vă conectează la Adevărul Istoric. FOTO / VIDEO / INFO | VA RUGAM SA NE S

  5. Pingback: 25 de ani de la atrocităţile maghiare de la Târgu Mureş, din 20 Martie 1990. Rapoarte despre operaţiunea anti-România din inima Transilvaniei. PLUS: VIDEO / DOCS-publicat de Victor Roncea in Ziaristi Online - RadioMetafora.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.