Magda Ursache a ştiut planurile Institutului "Elie Wiesel": Noi vrem Cuvânt! sau alte feluri de cenzură. Un eseu fulminant despre războiul contra memoriei şi culturii române - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Magda Ursache a ştiut planurile Institutului “Elie Wiesel”: Noi vrem Cuvânt! sau alte feluri de cenzură. Un eseu fulminant despre războiul contra memoriei şi culturii române

Magda-Ursache - Noi-vrem-Cuvant-sau-alte-feluri-de-cenzuraDoamna Magda Ursache parca a ştiut ce va urma intitulându-şi cea mai recentă carte Noi vrem Cuvânt! sau alte feluri de cenzură, cu un semn de exclamaţie apăsat. “Noi vrem pământ!” strigau românii la 1907, preluând versurile de foc ale lui George Coşbuc. Astăzi află şi opinia publică, prin intermediul “Adevărului”, că Răscoala de la 1907 a fost împotriva opresiunilor evreieşti asupra adevăraţilor stâpâni ai pământului românesc, după cum arată documente scoase recent la lumină. Şi tot azi, iată, personaje care profită de acoperirea lor evreiască, încearcă o nouă formă de opresiune, de data aceasta asupra Cuvântului însuşi, instituind cenzura asupra memoriei şi istoriei noastre reale, după modele totalitariste deja experimentate de România. Sigur, după cum o demonstrează cu excelenţă Magda Ursache, vom merge pe urmele lui Andrei Ciurunga, acest alogen îndrăgostit până la moarte de cultura română şi România, afirmând, răspicat: “Noi nu tăcem!”. Căci “Noi vrem Cuvânt!”. Iar doamna Magda Ursache ştie foarte bine cine sunt noii invadatori şi ocupanţi ai spaţiului cultural şi spiritual românesc. Căci frontul aici s-a mutat. După cum aflăm chiar din spusele lacheilor acestor domni evrei, aciuaţi pe la Cotroceni, care ne informează lax – cu trimitere spre Parchetul General – că Institutul “Elie Wiesel” trebuie să-şi înfiinţeze o “Poliţie a Gândirii”. Iată, trei încălcări ale Legii într-o singură fraza, rostită de imberbul Andrei Muraru, penalul puşcăriaşilor PNL Fenechiu şi Chiuariu, care nu recunoaşte separarea puterilor în stat şi se crede vreun sectorist din “1984”. Dar să nu coborâm nivelul, cu astfel de exemple. Doamna Magda Ursache îi ştie şi pe dinăuntru şi pe dinafară pe duşmanii culturii române, ai României. S-a confruntat cu ei şi continuă să o facă, cu sabia Cuvântului măiastru mânuită. Şi le-o spune verde-n faţă că ştie cine sunt şi ce vor: “Ion Gavrilă Ogoranu a murit la 83 de ani, în 2006, convins, ca şi atunci când lupta pe versantul de nord al Făgăraşilor, că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. E tratat ca şef de „bandă”, ca pe vremea lui Lazăr de la Rusca. Valeriu Gafencu şi părintele Justin Pârvu au ajuns obiecte de cenzură. Sentimentul firesc naţional, cum-se-cade este acuzat ca naţionalism, punându-se semn egal cu rasism, şovinism, antisemitism. O fac staliniştii, cine alţii? Kominterniştii şi fiii lor.” Şi încă: “Te fereai mai uşor de dogmatismul stalinist decât de îndoctrinarea corect politică bine (in)filtrată. Am reactivat clişeul ideologic „eliberarea de povara trecutului”? Aşa se pare. Se apelează des la cuvântul lui Mircea Vulcănescu, „Nu ne răzbunaţi”, dar torţionarii au rămas nepedepsiţi, iar lui, în ciuda strădaniei fiicelor, justiţia nu i-a anulat condamnarea de „criminal de război”.” Luaţi aminte: acest text este scris cu un an înainte de a apărea odioasa Lege “Wiesel” şi înainte ca komisarul neo-bolşevic Alexandru Florian să-şi anunţe “obiectivele”, a se citi ţintele: printre altele, interzicerea Fundaţiei “Ion Gavrilă Ogoranu”, eliminarea plăcii lui Nichifor Crainic şi demolarea statuii “criminalului” Mircea Vulcănescu, în acelaşi stil al hoardelor sovietice fără de Dumnezeu de la care se revendică prin ascendenţă. Magda Ursache nu are nevoie să mai ceară Cuvânt. O dovedeşte cu prisosinţă că îşi duce zi de zi viaţa şi lupta întru Cuvânt. “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”. Cine ar putea să ni-L ia? (V.R.)

Magda Ursache

Constantin Trandafir scrie despre Noi vrem Cuvânt! sau alte feluri de cenzură: “Magda Ursache are un fel de a scrie cu acid nitric, deși arată că nu duce lipsă de bemoli, de intuiții critice și chiar de tonalități elegiace. Nu știu dacă am citit undeva sau este invenția mea comparația scriitoarei cu războinicele amazoane.

Mai direct, Magda Ursache este structural o luptătoare, care a trecut prin niște arcane în epoca de aur, iar în democrația „originală” și-a pus în mișcare tolba cu săgeți: ironia, surâsul, sarcasmul, modul polemic și pamfletar. Caut un nume feminin de aceeași clasă, și în minte răsar numai nume de scriitori virulenți (de viro factus femina). Acum, disidențele consoartelorsunt mai ales pe traseul erotic și sentimental. Magda Ursache scrie, cu vivacitate și mânie, Universitatea care ucide (caz concret), Rău de România, Astă vară n-a fost vară…. Strigă acum…, Conversație pe Titanic, Bursa de iluzii ș.a.

Și-au găsit nănașa proletcultiștii, oportuniștii, colaboraționiștii, elitele autoproclamate, comuniștii metamorfozați în „anticomuniști”, socialiștii deveniți politruci de dreapta, securiștii din toate partidele. Dar mai presus decât temele și personajele sale este scriitura viguroasă, bine articulată.”

Cartea poate fi găsită la Librăria Eminescu sau comandată de Aici. Portalul Ziaristi Online va publica mai multe eseuri despre cenzura neo-kominternistă cât şi un material In Memoriam Bătrânul Petru Ursache, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit, pe 7 august, doi ani. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Dedicatie Magda Ursache - Petru

Noi vrem Cuvânt! sau alte feluri de cenzură

„Istoria trebuie făcută cu toate documentele”.
Jacques le Goff, Imaginarul medieval. Eseuri

Spus net, singurul câştig a ceea ce numim „evenimentele” din ’89 mi s-a părut libertatea de opinie. Terifianta gândire unică e spaimă pentru orice minte normală, în afară de cea a propagandiştilor. Atunci, în acel Decembrie, mi-am spus că n-or să mai fie tabu-uri pentru religie sau pentru ceea ce „activii” dejişti ori ceauşişti numeau „diversiune ideologică”, „reacţionarism”. Dar nu se taxează iarăşi viciile de temă? Formula editorului Florin Mugur, după Radu Ulmeanu, păţitul: placheta de poeme trebuia să cuprindă musai o poezie „patriotică”, eventual una despre originea rurală a familiei. Altfel, nu era „corespunzătoare”, deci publicabilă. Acum, nu-i rău ca volumul de eseuri să cuprindă un atac la România cu î din a sau cu î din i, ca pe vremea omniprezentei cenzuri, din perioada colonizării sovietice. La loteria premiilor literare, câştigi dacă spui că eşti „născut în ţară greşită”; aplauzi când Herta Müller recită apăsat, pe scena FILIT, un poem colajat din „Plai cu boi” sau aşa ceva: „Ţară mică, ţară tâmpită”.

Se preferă românii românofobi, spunând despre Ştefan cel Mare că era „un conducător mic şi agitat”, repede stârnitor de războaie, majoritar pierdute; despre Mihai Viteazul, că n-a avut gândul înalt al Unirii, fiind un condotier, fecior de curvă. Cuza? „Un ofiţeraş muieratic”. Pentru a se demonstra laşitatea la români, se afirmă că Decebal nu s-a sinucis ca să nu fie prins, cum ştim din şcoală; dimpotrivă, a fost capturat de decurionul Tiberiu Claudius Maximus. L-a decapitat, deşi Decebal ridicase mâna, semnul învinsului, ca să fie cruţat; istoria oficială, ni se spune, minte; iscoada romană a dus capul tăiat lui Traian şi şi-a trecut isprava pe stela funerară. Mă şi mir că nu ne luăm zi liberă, să-l serbăm pe acest decurion.

Memoria noastră obosită, nesigură, „memoria/ pe două cărări” (vers de Vladimir Udrescu) vrea să-şi amintească doar că voievozii au dat cu fuga şi cu fugiţii, că au fost laşi şi trădători, Brâncoveanu fiind „marele corupt”. Dar comandantul de la Turtucaia care a pierdut bătălia şi s-a sinucis? Asta nu se pune!

E în trend să-i preamăreşti pe non-eroi ca Luca Laszlo, „chinuit” de Dej în închisoare (cu regim special!), ori pe „oratoarea” Pauker; pe Valter Roman, pentru ideea şi ea în trend: înfiinţarea statului independent Transylvania (în ortografia Gherman, cu y), în loc să-i slăvim pe eroi in aeternum. Tendinţa, în spiritul timpului, pare a fi de a-i uita pe martiri; mai rău, de a nega episoadele de martiriu ale istoriei românilor. Măcar, dacă nu de la evrei, să învăţăm de la unguri: pe bulevardul Andrassy, sunt expuse fotografiile tinerilor ucişi în ’56. Întrebarea „cine-a tras în noi, după 22?” a rămas fără răspuns. Ungurii ştiu cine a tras, atunci, de pe clădirea Poliţiei Secrete; noi nu ştim cine a tras din sediul Securităţii, fostul palat „Curentul” al singurului gazetar român condamnat la moarte în contumacie, Pamfil Şeicaru. Iar elitarzii de la „22” au preluat un interviu (de disculpare), din „Ziarul de Iaşi”, cu un Şef al Securităţii locale, că altceva n-au găsit ce să preia.

Să înţeleg, oare, că martirii sunt nedoriţi, că jertfa curată din închisori ne lasă indiferenţi? Grigore Caraza, arestat a doua oară şi condamnat la 10 ani pentru protest anti-regim, când a fost eliberat, după 7 ani şi 4 luni, a refuzat să iasă din celula mică în cealaltă mare, RSR, până când nu vor fi eliberaţi toţi deţinuţii politici. A totalizat 21 de ani de „beci” şi 2 în D.O. Acum, eroul naţional moare încet la Piatra Neamţ*, după ce a fost bătut de un bezmetic, în stradă; cu poezia lui Gyr, Iisus în celulă, pe buze şi-n inimă. Pe ordinul de eliberare scria: „ireeducabil”. Fusese şi mai rău: la rubrica „data eliberării”, se trecea data când rezistenţii din munţi erau executaţi cu kalaşnicovul. Cinic, n’aşa?

Ce ecou a avut cuvântului lui Sorin Larvic la Simpozionul de Martiriologie din 11 octombrie 2010? Nu mare. Avem de-a face cu un alt tip de „reeducare”, de spălarea creierului, cu alt soi de (auto)lobotomizare, ca să pierdem programat simţul memoriei. Te fereai mai uşor de dogmatismul stalinist decât de îndoctrinarea corect politică bine (in)filtrată. Am reactivat clişeul ideologic „eliberarea de povara trecutului”? Aşa se pare. Se apelează des la cuvântul lui Mircea Vulcănescu, „Nu ne răzbunaţi”, dar torţionarii au rămas nepedepsiţi, iar lui, în ciuda strădaniei fiicelor, justiţia nu i-a anulat condamnarea de „criminal de război”.

Cultivăm pasivitatea, inerţia, slăbiciunea colectivă, declarând sacrificiul pentru neam şi credinţă inactual. Şi nu pot să nu văd că repudierea neamului, a credinţei prinde la tânăra generaţie. În şcoală, nu se învaţă despre martiriul celor care n-au cedat doctrinei comuniste: Iuliu Maniu, Gh. Brătianu, Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Anton Golopenţia, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, N. Steinhardt, V. Voiculescu, Gyr, Dinu Pillat, Barbu Slătineanu, Sergiu Al.-George. În URSS, au murit în lagăre aproximativ 600 de scriitori. La noi? Şi la noi! Numai că n-avem monumentul scriitorilor deţinuţi politici, proiectat de Ion Lazu; avem, în schimb, casa memorială Traian Iancu.

Ion Gavrilă Ogoranu a murit la 83 de ani, în 2006, convins, ca şi atunci când lupta pe versantul de nord al Făgăraşilor, că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. E tratat ca şef de „bandă”, ca pe vremea lui Lazăr de la Rusca. Valeriu Gafencu şi părintele Justin Pârvu au ajuns obiecte de cenzură. Sentimentul firesc naţional, cum-se-cade este acuzat ca naţionalism, punându-se semn egal cu rasism, şovinism, antisemitism. O fac staliniştii, cine alţii? Kominterniştii şi fiii lor.

În plină hemiplegie a memoriei, eu, una, refuz să-mi amintesc dirijat, să comemorez dirijat, să disculp sau să acuz dirijat. Nuanţăm, îi scuzăm pe unii, când trebuie să judecăm ori/ ori. Uitaţi-vă cum a fost tratat părintele Calciu şi cum a fost tratat fondatorul GDS, Pavel Câmpeanu, pe baza a tot soiul de angajamente (ba aranjamente!) politice. A unor „slinoase adaptări” (sintagmă Dan Culcer). Când în august 2008, s-a organizat, în holul casei muzeu a lui Mihalache Kogălniceanu, o expoziţie itinerantă de fotografii şi documente (acte de condamnare emise de Tribunalul Poporului), s-a urlat în presă şi nu numai că asociaţia încalcă democraţia. S-a cerut închiderea muzeului şi darea afară a muzeografilor. Cod verde: fascizm, cum pronunţa Ion Iliescu, chemând minerii. Era vorba de preoţii Arsenie Boca şi Arsenie Papacioc, de Daniil Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), mort la Aiud după o condamnare de 25 de ani (lotul Rugului Aprins al Maicii Domnului), de Valeriu Gafencu, mort în temniţa din Târgu Ocna, supranumit de Steinhardt „sfântul închisorilor”, de alt martir-mărturisitor, Ioan Ianolide, de părintele Gh. Calciu-Dumitreasa, trecut prin Piteşti, Jilava, Aiud… Precizare: au fost mulţi arestaţi ca legionari, deşi nu erau; ca anticomunişti, deşi erau doar ne-comunişti. Sociologul şi politologul Anton Golopenţia n-a fost nici pe departe legionar. Într-o scrisoare din martie 1931, îşi afirma crezul: „eu vreau să construiesc pentru România”. Închis în ianuarie ’50, moare la Văcăreşti, în mai ’51, la 42 de ani. Cum să priceapă activiştii de rangul II, puşi pe distrugeri şi jafuri, dorinţa lui Anton Golopenţia de a construi pentru ţară, când ei au de-construit?

De găsit s-a găsit o acuză periculoasă, legionarism sau crypto-legionarism, exact ca-n stalinism, când infractori politici erau Mircea Eliade şi Ion Barbu, pentru Oscar Lemnaru; Şerban Cioculescu, pentru Paul Georgescu; Vladimir Streinu, pentru Moraru/ Şelmaru. Alexandru Jar îşi ridica mâna, în şedinţe, urlând: „această mână a tăiat capete de fascişti şi o să mai taie”. Când l-au arestat pe Dinu Pillat, anchetatorii au aflat Caietul verde şi au crezut că-i „cărticică” de cuib.

Eticheta „fascist” şi încă „notoriu” (cf. „Scânteia” din 1 dec. ’60) l-a costat pe Vintilă Horia premiul Goncourt; a fost presat să renunţe la el, în urma unei furibunde campanii de presă. În „L’Humanité” din 29 noi. ’60, André Wurmser îl eticheta fascist, antisemit, prohitlerist; în „Scânteia” din 1 dec.’60, pandant la „L’Humanité”, era înfierat „criminalul de război Vintilă Horia Caftangioglu – condamnat la închisoare pe viaţă”. Că prestigiosul premiu Goncourt nu i-a fost acordat „fascistului şi trădătorului de patrie” a fost fapt salutat de acelaşi ziar, tot în decembrie ’60. Campania lui Mihai Ralea, (Imoralea după Petre Pandrea) l-a învins. În fapt, Vintilă Horia a fost izgonit din ţară de brucanii „Scânteii”. Crainic a fost antilegionar, e ştiut. Or, Vintilă Horia a fost om al „Gândirii” lui Crainic; Crainic era ministru al Informaţiilor şi al Propagandei când V. Horia a fost numit ataşat de presă la Roma. Garda de Fier, venită la putere în septembrie ’40, l-a revocat; a fost numit din nou, în acelaşi post, în ’42, la Viena. Iar Vintilă Horia n-a vrut să colaboreze nicicum cu Sima şi cu simiştii.

Inocentările, am mai spus-o, se fac pe sărite. Încă din noiembrie 1944, Mihnea Gheorghiu striga: „trădătorii să dea seama în faţa poporului de înalta lor trădare”. Pe primul loc era E.M. Cioran. N-am auzit să fie Mihnea Gheorghiu blamat ca G. Călinescu, pentru colaboraţionism. Nici Nina Cassian n-a fost blamată pentru „convingeri”. Vechii cominterniste ilegaliste nu i-a convenit distanţarea lui Ceauşescu, atâta cât a fost, de normele leninist-staliniste. Vai, ce-l cântase Ninoşka pe tătuc! Ileana Vrancea, Sorin Toma, Sami Damian au pretenţia disidenţei şi li se acceptă. Mai ales Ilenei Vrancea, devenită lovinescoloagă. Pe Constantin Ciopraga îl vituperase (verb proletcult) în „Scânteia” anului 1953 că nu-i îndrumă pe tineri, în cenaclu, să studieze marxism-leninismul şi „să se lege strâns de viaţa nouă”. Aşadar, „neclaritate ideologică”.

Perioada roşie-crimă a lui Ov.S. Crohmălniceanu, când îi taxa pe cei care „ocoleau lupta de clasă”, cf. monismului jdanovist, e dată la spate: chipurile, era „deghizat” în comunist dur, dar nu era. Maria Banuş găsea în Chişinevschi „izvor de forţă şi tărie” (declaraţie publică, în şedinţa din ’55, durând 6 zile). A fost recuperată de ICR ca poetă de talent. Nu şi Ion Gheorghe. Aceeaşi Banuş Marioara cerea să eliminăm din folclor cântecele cu foaie verde, ca fiind… legionare. Datina trebuia acoperită de ridicol, specificul etnic – blamat.

Nu ştiu dacă Savin Bratu, fost plutonier la Interne, profesor universitar şi şef de secţie la ESPLA (a debutat în ’49, cu titlul: Cum participă tineretul sovietic la întrecerile socialiste), a fost reconsiderat. N. Tertulian, da, şi-a răscumpărat” erorile proletcultului. Şi Paul Cornea. Alţii rămân de neiertat. Pentru că s-a mai putut profita de vreun mare activist, Gogu Rădulescu, om cu oarece slăbiciuni, a fost propus (după câte îmi amintesc; corectaţi-mă dacă greşesc) să fie membru al Alianţei Civice. Atacurile la eruditul Edgar Papu sunt disproporţionate. Gogu Rădulescu l-a acuzat pe evreul Edgar Papu pentru „idei de extremă dreaptă readuse în publicistică”. Blândul profesor, căruia studenţii îi îngropau catedra în flori, extremist de dreapta? Papu a cerut drept la replică. Nu i s-a dat.

Intrai în dizgraţie (ca George Mărgărit, în martie ’54), dacă recenzai Bietul Ioanide, carte „scandaloasă” pentru proletcultişti. Dar prozatorul care a spurcat martirajul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost intervievat, apreciat, admirat că şi-a pus cenuşă-n cap. Mustrările lui de conştiinţă nu mă impresionează. Subalternii lui Leonte Răutu (care ridicau interdicţiile de semnătură şi de tot soiul) erau Manea Mănescu, Mizil, Pavel Ţugui, Bujor Sion, Vasile Bihari. Pe Blaga l-a încolţit din nou (ca şi cum nu fusese destul băgat la „colţ roşu”) Pavel Ţugui, „învăţătorul”, în memorii. E timpul mi(s)tificărilor şi demi(s)tificărilor prin memorii devenite ficţiune şi autoficţiune, ca romanele. Ţelul? Corijare, înălbire de C.V. Preşedintele Emil Constantinescu a reuşit să inverseze călăul cu victima, medaliind o bestie torţionară de la Sighet, „din greşeală”. Iar ultima lecţie de „morală socială” (mulţumesc, LIS!) ne-o dă Dumnezeu însuşi Popescu.

Magda Ursache

Noi vrem Cuvant! sau alte feluri de cenzura, Editura EIKON, 2015

În eseul următor veţi afla “De ce or fi atât de porniţi reprezentanţii Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” pe rezistenţa armată din munţi, chipurile fascistă?”

* Grigore Caraza şi murit. Dumnezeu să-l odihnească!

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

3 comments

  1. Pingback: Magda Ursache despre cenzura şi terorismul cultural marca "Elie Wiesel". De ce îl atacă Alexandru Florian pe Mircea Vulcănescu şi rezistenţa armată din munţi, chipurile fascistă - Ziaristi Online | Ziaristi Online

  2. Pingback: DESPRE ASASINAREA MEMORIEI NAȚIONALE PRIN LEGEA WIESEL 217 DIN 2015… | MIȘCAREA PENTRU APĂRAREA ORTODOXIEI

  3. Pingback: Vintilă Horia: “Din toată această ţintuire pe Cruce a ţâşnit sângele sfânt care a făcut posibilă poezia din acest nou Graal”. Poezii din Închisori şi Contra Naturam – FOTO | MĂRTURISITORII

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.