La adormirea Maicii Domnului

Maica Neînseratei Lumini

de Elena Solunca Moise

Zilele îşi depănă tâlcurile după rânduială până se împlinesc în praznice ca într-o încununare a strădaniei de a lucra voia iubitoare a Domnului, destin ce poate înnobila omul făcându-l vrednic de chipul şi asemănarea Ziditorului. Când sunt ivite dintr-o inimă pios-iubitoare de Dumnezeu, cuvintele ajung la tăcerea incandescentă a rugăciunii ca o candelă aprinsă la icoana Maicii Domnului şi Măicuţei noastre, a cărei fericită adormire o cinstim după datina lăsată de străbuni. Ne pregătim sufletul şi trupul cu rugăciune şi post zicând: „Bucură-te mireasă, pururi fecioară.” Mai spunem „de-a pururi fericită” în umbra luminoasă a cuvintelor Sf. Grigorie de Nisa după care „numai Dumnezeu este fericit”, pentru că El însumează toate virtuţile, una trimiţând către alta spre desăvârşire. Fericită e şi Maica Domnului pentru că s-a făcut „om purtător de Dumnezeu” dând naştere lui „Dumnezeu purtător de om”. Cuvintele noastre se pleacă smerit la picioarele Celeia prin care Cuvântul trup s-a făcut, a trăit între noi, fără să-L recunoaştem, a primit Răstignire şi a Înviat ca să ne redea veşnicia vieţii care este, „a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. Recunoştinţă şi laudă neobosită i se cuvine Maicii Preasfinte, căreia, pe cruce fiind, Fiul şi Dumnezeul ei, arătându-l pe apostolul Ioan, a grăit: „Iată fiul Tău”, iar ucenicului iubit: „Iată mama ta”. Spune Scriptura că, din clipa acea Apostolul Ioan a luat-o pe Maica Sfântă acasă şi tot astfel se cuvine să o primim şi găzduim fiecare dintre noi în casa sufletului ca înţeleaptă ocrotitoare, ajutătoare neobosită, mai ales atunci când nimeni din cei apropiaţi nu o pot face; ca îndreptătoare blândă spre tot lucrul cel folositor. Mai presus de toate, Preaînţeleapta Maică ne arată calea eliberării de tot întunericul şi urâţenia ce stau să ne subjuge din pizma potrivnicului, neascultarea sau neatenţia noastră. Şi această Cale care duce la Adevăr şi se face Viaţă este descrisă în câteva cuvinte de o simplitate fără seamăn. Primele sunt cele rostite când îngerul Gavriil i-a binevestit Întruparea cea mai presus de fire, pentru că „la Dumnezeu nimic nu e cu neputinţă”. Atunci Fecioara Maria a spus cu smerenie: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Următoarele cuvinte au fost rostite la nunta din Cana Galileei, când se adresează „Faceţi tot ce spune El”. Între ele întreita feciorie – înainte, în timpul şi după naştere –, lucrarea sfântă şi sfinţitoare a Cuvântului prin care toate vin din nefiinţă spre fiinţă. Când a ajuns la Elisabeta, ruda sa, care avea în pântece pe Sf. Ioan Înaintemergătorul, aceasta a întâmpinat-o cu bucurie: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecului tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine maica Domnului meu? …Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul.” Credinţa, desigur cea dreaptă, cum vedem în Sfintele Evanghelii, vindecă, mângâie şi dă bucurie sfântă, după cuvântul mărturisitor al Fecioarei Preacurate: „Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile: Că mi-a făcut mie mărire Cel puternic şi sfânt este numele Lui şi mila Lui din nea în neam spre cei ce se tem de El.” O fericesc şi o vor ferici de-a pururi toate neamurile pe Maica Fecioară pentru că Dumnezeu s-a înomenit ca omul, fiinţă căzută prin neascultare, să-şi poată regăsi şi urma drumul înveşnicirii ca fiinţă îndumnezeită de dragostea lui Dumnezeu şi ascultarea lucrătoare a voii sale. Spre deplină desluşire, Sf. Grigorie de Nazianz scrie că „Fecioara Maria, când a fost făcută de Dumnezeu, a trecut dincolo de firea legii, iar când a născut pe Dumnezeu a trecut dincolo de legea firii”.

„Bucură-te cea plină de har. Domnul este cu tine”

O cinstim azi pe Maica Luminii Neînserate care, depănându-şi viaţa pe pământul pe care l-a sfinţit a luat calea spre Domnul, rămânând cu noi asemenea unei rugăciuni neostoite, dătătoare de pâine hrănitoare pentru drumul veşniciei. Sf. Maxim Mărturisitorul, sărbătorit pe 13 august, descrie pe larg sfârşitul pământesc al Maicii Sfinte ca o încununare împărătească în cartea pe care i-o dedică cu pioşenie şi evlavie. S-a făcut aşa că, la plinirea vremii, îngerul Gavriil, care i-a binevestit Naşterea Preasfântă, a venit cu o ramură de finic, semnul biruinţei, vestindu-i că Fiul său, Biruitorul morţii, o cheamă să fie împreună. A făcut-o cu aceleaşi cuvinte ca odinioară: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine”; cu aceiaşi simplitate a răspuns: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” iar mesagerul divin, tot ca odinioară, s-a îndepărtat. Cu ochii plini de dor ai inimii, parcă o vedem pe Maica Luminii cum s-a îndreptat cu senină bucurie spre Muntele Măslinilor unde,ca de atâtea alte ori şi s-a rugat, aducând laudă şi mulţumire pentru toate dăruite lumii şi şieşi. Tradiţia spune că, pe când se ruga, pomii se plecau într-o cinstită închinare celei prin care pământul şi-a reînnoit îndumnezeirea iar omul s-a împăcat cu Dumnezeu. S-a întors în cetate şi, prin voia şi puterea Domnului, Sf. Ap. Ioan a venit pe norii cerului iar Sf. Născătoare de Dumnezeu i-a dat de ştire, lui şi femeilor ce erau dimpreună, bucuria plecării la Fiul Cel Unul Născut. Le-a spus pe îndelete cele ce aveau a fi făcute, cum să dea femeilor care o ajutaseră cele două haine pe care le avea. Au venit toţi apostolii şi, încredinţează Dionisie Areopagitul în scrisoarea către Timotei, au venit încă mulţi alţii şi pe toţi Maica Fecioară i-a mângâiat şi binecuvântat. Erau clipe de înălţare când Născătoarea de Dumnezeu, ridicându-şi mâinile a prins a aduce cuvenite de laudă lui Dumnezeu pentru toate câte i le-a dăruit spre împlinirea profeţiilor.

Atunci, prin cerurile deschise a s-a înfăţişat Însuşi Hristos înconjurat de o lumină mai strălucitoare decât aceea în care se arătase pe muntele Tabor la Schimbarea la faţă şi înconjurat de mulţime de cete îngereşti. Strânşi laolaltă în casa Sf. Ap. Ioan, ucenicii s-au cutremurat şi au căzut cu faţa la pământ. Le-a fost dăruit să audă ca odinioară în seara Învierii, când Mântuitorul a intrat uşile închise: „Pace vouă”; cuvinte al căror ecou unii dintre noi le pot auzi în ceasuri tainice de rugăciune. S-au strâns atunci şi toţi cei suferinzi de toate bolile şi tuturor le-a fost dăruită vindecare. Când toate au fost pregătite, Sfinţii Apostoli au ridicat pe umeri binecuvântata povară şi, la înştiinţarea Duhului Sfânt, au plecat spre grădina Ghetsimani. Pe furiş venit-a şi vrăjmaşul adevărului şi al luminii pentru că, se ştie, el nu lucrează niciodată la arătare; vicleanul a îndemnat pe unul cei care urmau convoiul să se apropie neobrăzat de unul dintre cei prezenţi ca să-l împingă să dărâme sicriul în care se afla fără de prihana Maică. Dar, minune, braţele i-au rămas atârnate a neputinţă iar el s-a umplut de ruşine. La rugăciunea lui plină de căinţă la care s-a adăugat aceea a ucenicilor, Maica i-a aşezat la loc braţele iar el, recunoscător pentru învăţătura primită, a mulţumit Domnului. Ajunşi cu toţii la grădina Ghetsimani, au aşezat cu pioşenie sicriul în mormânt împlinind rânduiala cum a fost împlinită şi de Fiul Său. Rânduială, pentru că numai împlinită o lege poate fi depăşită întru bună lucrare după cuvântul Domnului; altfel duce spre cădere întru întunericul necunoştinţei şi al lucrării distrugătoare. În solemnitatea aşezării în mormânt a Maicii Vieţii s-a auzit ecoul Învierii aşa cum o şi mărturisim în slujba prohodului care precede Marea Sărbătoare. Dar, din pronie divină, ca şi la îngroparea Mântuitorului, unul dintre ucenici, acelaşi Toma, a lipsit, plecat fiind să propovăduiască Evanghelia în India. A ajuns abia după trei zile şi, îndurerat, a cerut să deschidă mormântul ca să-şi ia rămas bun de la Maica Celui pe care primul L-a mărturisit ca „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Atunci cu toţi au văzut cum mormântul era gol. Ne minunăm şi noi fără a ne mira pentru că e în firea legii de peste fire ca Maica Vieţii să urmeze drumul înveşnicirii care începe aici spre dezmărginire. Şi apoi, oare cum ar fi putut pământul să cuprindă în sine pe Maica Celui prin care toate s-au făcut?

Nu ne lăsa Măicuţă să pierim pe cale căci noi suntem fiii lacrimilor tale

În înţelepciunea lor plină de cuminţenie, străbunii numeau această sărbătoare Sf. Maria Mare, deosebind-o de Sf. Marie Mică, adică Naşterea Preasfintei Fecioare de pe 8 septembrie; împlinirea şi începutul, împreună străjuind sfârşitul anului bisericesc. Am spune că e o sărbătoare naţională dacă nu ar fi existat încă înaintea formării noastre ca naţiune; e mai degrabă o mare sărbătoare a poporului nostru care, aşa cum spunea părintele Stăniloae, e român prin naştere şi creştin prin vocaţie, adică prin chemarea Sf. Ap. Andrei: Am aflat pe Mesia. Urmează o sărbătoare deosebit de semnificativă, cinstită prin rugăciune şi post – tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, cel care în veac ne cheamă „pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Pocăinţa ca să-şi arate puterea îndreptătoare se cere însoţită de fapte vrednice de acest act de autoanaliză în faţa lui Dumnezeu căruia nu-i putem ascunde nimic – iubirea nefăţarnică, credinţa sinceră şi lucrătoare, bucuria cuviincioasă, faptele bune în numele Domnului, răbdarea neînvăluită în vicleşuguri, cuvioşia repede ajutătoare şi alte asemenea care să destăinuiască buna rânduială a celor dinăuntrul nostru. Ca o pecete, în ultima zi a lunii august prăznuim aşezarea în raclă a brâului Maicii Domnului a cărei nemăsurat de blândă prezenţă nu ne părăseşte nici chiar atunci când noi credem că e suficientă hrana de-o clipă deşartei vremelnicii.

Nu ne îndoim o clipă că, plecată la Fiul cel Ceresc, Maica Domnului rămâne cu noi de-a pururi, fiii ei cei pământeşti; este credinţa ce ar trebui să ne ţină trează conştiinţa de a face ce spune Hristos şi să lucrăm cuvântul Său cum Maica Preasfântă a făcut-o. Au făcut-o, prin veacuri, şi părinţii şi părinţii părinţilor noştri, sfinţind pământul prin rugăciuni ridicate spre Maica Domnului cu atâta însufleţire încât o simţim necontenit aproape, gata să ne ajute cu tot ce avem nevoie a ne face vrednici de Hristos care spune: „În lume, necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. Căci, la limită, mai bine la necaz şi durere cu Măicuţa Domnului decât la bucurie deşartă cu făpturile întunericului. Pe Maica Iubirii şi Împărăteasa cerurilor o simţim până-ntr-atât de aproape încât, rugându-ne îi spunem cu şoaptă tremurândă „Măicuţă” sau într-o sfântă îngemănare: „Doamne, Maica Domnului” iar ea nu zăboveşte o clipă ca să ne vină în ajutor cu o negrăit de dulce blândeţe. O face ca mereu – cu iubire, cu bunătate şi cu smerenia demnă de „roaba Domnului” care s-a făcut Fecioară Născătoare de Dumnezeu.

Dacă tot spunem că ţara noastră este „grădina Maicii Domnului”, s-ar cuveni să ne amintim că avem datoria de a o lucra sfinţind pământul cu roadele virtuţilor creştine şi să putem cânta cu sfioasă recunoştinţă: Bucură-te Fecioară izvor de-a pururi fiitor de rugăciune. Apoi, alăturându-ne străbunilor, să-i cerem cu smerită plecăciune: ”Nu ne lăsa Măicuţă să pierim pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor Tale”.

Sursa: Ziaristi Online