Dezvăluirile generalului Iulian Vlad, şeful Securităţii, despre 21 şi 22 Decembrie 1989: "Uşile sediului CC al PCR s-au deschis la ordinul meu!" TEXT/VIDEO - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Dezvăluirile generalului Iulian Vlad, şeful Securităţii, despre 21 şi 22 Decembrie 1989: “Uşile sediului CC al PCR s-au deschis la ordinul meu!” TEXT/VIDEO

22 decembrie 1989 - CC al PCRGeneralul Vlad Iulian, fostul șef al Securității, confirmă Lovitura de Stat. Generalul Militaru este acuzat ca a comis “O CRIMĂ PREMEDITATĂ” extrem de gravă în fața SEDIULUI MApN 

“LUMINI ŞI UMBRE”. 26 de ani de la evenimentele din decembrie 1989

Autor: Mirel Curea

Baia Mare Gen Iulian Vlad Aurel Rogojan Ziaristi Online 11„Atât generalul Guşă, cât şi subsemnatul nu făceam parte din ceea ce s-a numit cel mai adesea conspiraţie” . S-a încercat, folosindu-se tot felul de provocări și tertipuri, crearea unor confl icte grave între Securitate și Armată, astfel încât să tragă unii în ceilalți. Evenimentul Zilei continuă publicarea unui serial dedicat cotiturii istorice din decembrie 1989, numită de unii Revoluție, de alții Lovitură de Stat, bazat pe relatări ale unor protagoniști, ale unor istorici, precum și documente întocmite de instituții ale statului. Astăzi, general-col. (r) Iulian Vlad, fost ministru Secretar de Stat la M.A.I. şi şef al Departamentului Securităţii Statului.

În cadrul Conferinței „1989 – Adevăr și Manipulare”, organizată la sfârșitul lunii octombrie de Universitatea Constantin Brâncuşi – Târgu Jiu, generalul Iulian Vlad a făcut în premieră o serie de dezvăluiri de maximă importanță, cu privire la o serie de evenimente majore din perioada în care s-a desfăşurat ceea ce încă mai numim Revoluția din Decembrie 1989

Prof. univ. dr. Adrian Gorun: Aş adresa o întrebare, deocamdată, domnului general (r) Iulian Vlad. Una, deocamdată una, după care o să îi adresez mai multe. Domnule general, de ce în C.F.S.N. nu au fost incluşi cei doi generali cărora li s-a atribuit sintagma „Noaptea generalilor”? De ce dumneavoastră şi răposatul general Guşă, care în acele momente reprezentaţi cheia rezolvării situaţiei de criză, aţi fost lăsaţi de-o parte? Anticipând, nu cumva aveaţi soarta pecetluită de către emanaţi? Vă rog.

Generalul (r) Iulian Vlad, fost ministru Secretar de Stat la M.A.I. şi şef al Departamentului Securităţii Statului: Stimate domnule profesor Gorun, doamnelor şi domnilor profesori, onorată asistenţă, iubiţi camarazi. Vă mărturisesc că sunt profund emoţionat pentru că mi-aţi făcut onoarea de a mă invita la o întrunire academică de un asemenea nivel şi pentru că, după aproape 26 de ani de tăcere impusă sau autoimpusă, iau pentru prima oară cuvântul în public. Desigur, fac excepţie depoziţiile pe care le-am făcut în procesele determinate de evenimentele din decembrie 1989, personal având trei la număr şi în urma cărora am primit o condamnare de aproape 25 de ani de închisoare, din care am executat, la Jilava, neîntrerupt, patru ani. Și, în fine, tulburător este pentru mine şi faptul că, după mai mult de un sfert de veac, m-am revăzut aici, la Tg. Jiu, cu o parte dintre vechii mei camarazi şi colaboratori.

Generalii Gușă și Vlad nu au fost „în cărți”

Problematica ce a fost pusă în discuţia noastră este evident vastă şi ar fi foarte greu să facem chiar şi o sumară trecere a ei în revistă. Ne-ar trebui pentru aceasta multe ore. Cu atât mai mult cu cât dorim să vă venim în întâmpinare cu cât mai multe date în posesia cărora noi suntem. Eu, prin natura funcţiei pe care o aveam în decembrie 1989, m-am aflat în centrul evenimentelor din acea lună. Ca să nu mai vorbesc despre ceea ce instituţia pe care am condus-o atunci mi-a furnizat cu anticipaţie. Deci sunt foarte multe şi foarte importante date. Totodată, ţin să menţionez că noi nu ne considerăm ca fiind singurii depozitari ai adevărului. Aflându-ne în anumite locuri şi în anumite poziţii, poate că stăpânim mai bine evenimentele pe care le-am observat din acele puncte în care ne aflam. Dar este tot atât de adevărat că, în ceea ce mă priveşte, prin natura funcţiei pe care o aveam, trebuia să cunosc şi ansamblul situaţiei. Cu modestia care se impune, trebuie să vă mărturisesc că am reuşit într-o bună măsură să fac acest lucru.

La întrebarea care mi s-a pus mă voi strădui să vă dau un răspuns cât mai exact cu putinţă. Esenţa răspunsului ar consta în faptul că atât generalul Guşă, cât şi subsemnatul nu făceam parte din ceea ce s-a numit cel mai adesea „conspiraţie”. Noi, în zilele acelea, de la început şi până la sfârşit, ne-am făcut pur şi simplu datoria de pe funcţiile pe care le aveam. Generalul Guşă era şef al Marelui Stat Major, deci comandantul executiv al Armatei, iar eu eram ministru Secretar de Stat la MAI şi şef al Departamentului Securităţii Statului, deci în fruntea celeilalte armate importante pe care o avea ţara atunci. Aşadar, forţa armată era în mâinile noastre, în mâinile generalului Guşă şi ale mele.

Prin urmare, noi ne-am îndeplinit în primul rând îndatoririle, potrivit funcţiilor pe care le aveam, pentru că pe de-o parte, pe cale informativă, se întrevăzuse posibilitatea unor serii de provocări ce ar fi determinat o vărsare de sânge fără precedent şi, mai apoi, după cum ştiţi şi dumneavoastră, curgeau valuri de ameninţări şi zvonuri de tot felul proliferate de media, îndeosebi de televiziune.

Generalul Militaru, vinovat de crimă cu premeditare

În al doilea rând s-a încercat, folosindu- se tot felul de tertipuri şi provocări ordinare, crearea unor conflicte grave între Securitate şi Armată, astfel încât să tragă unii în ceilalţi. Graţie bunei conlucrări cu generalul Guşă, cele mai multe încercări de acest fel au fost prevenite sau stinse imediat, dar, din nefericire, au fost şi provocări care şi-au atins scopul. Cazul cumplit de dureros din faţa Aeroportului Otopeni, unde au fost împuşcaţi câteva zeci de tineri soldaţi din Trupele de Securitate, încorporaţi doar cu două luni în urmă, este mai mult decât grăitor. Fuseseră chemaţi în sprijinul armatei pentru întărirea pazei aeroportului. Au fost pur şi simplu măcelăriţi. Tragedia s-a datorat nechibzuinţei şi miopiei unor ofiţeri, incluzând aici și un general de aviaţie, care răspundeau de paza aeroportului, dar şi diversiunii care a jucat un rol foarte mare în acele împrejurări. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă această diversiune s-ar fi generalizat, aşa după cum o doreau unii! Tentative au fost şi în alte locuri. O încercare, din nenorocire izbutită, a fost cea cu grupa de ofiţeri şi subofiţeri de la USLA, chemată din ordinul generalului Militaru să apere sediul MApN. Spre deosebire de tragedia de la Otopeni, cea de la intrarea în sediul MApN a fost o crimă premeditată, de care se face vinovat, în primul rând, generalul Militaru.

Faptul că nu au mai putut fi săvârşite astfel de acţiuni criminale se datorează într-o mare măsură modului cum am colaborat cu generalul Ștefan Guşă care, aşa cum am mai spus şi în alte rânduri, a fost un patriot adevărat şi un militar desăvârşit.

În al treilea rând, poate cel mai important lucru în conlucrarea mea cu generalul Guşă în situaţia dată, de natură să ne unească în gândire şi acţiune, a fost pericolul grav care se profila la graniţele ţării. Două dintre statele „prietene”, vecine cu noi, au dorit, în mod repetat, să intre cu trupe pe teritoriul României pentru a ne acorda, chipurile, sprijin militar împotriva aşa-numiţilor terorişti. Evident că toate cererile lor au fost respinse de noi. Ajungând aceste trupe aici, nu ştiu când s-ar mai fi retras şi cu ce ar fi plecat.

Iată cât de importantă a fost unitatea strânsă a forţelor de apărare a ţării în acele zile şi nopţi crâncene. Era vital acest lucru şi cred că s-a făcut în modul cel mai bun cu putinţă.

În încheiere, la întrebarea pusă ar mai trebui să adaug că nici mai apoi generalul Guşă şi cu mine nu puteam fi cooptaţi în diferitele organisme ce au vrut să statueze forma de putere care atunci lua fiinţă, pentru că noi până la sfârşit am rămas în afara grupului. Cei care au beneficiat de putere, de la primul şi până la ultimul, au fost, într-o formă sau alta, puşi de acord în prealabil. Şi, ştiţi dumneavoastră, potrivit proverbului: cine se aseamănă, se adună. Aşa că nu a fost prea greu să se adune. Şi s-au adunat.

Ceauşescu, informat în flux continuu

Participant la conferinţă: Aţi înaintat acel raport secret 007… din 1989 preşedintelui, în care făceaţi o analiză a situaţiei geopolitice… şi a modificărilor care urmau să se producă. Deci întrebarea este dacă Ceauşescu, citind acel raport, a reuşit să facă distincţia între destinul său politic care urma să fie schimbat major şi interesele unei noi ordini mondiale la care România trebuia să fie parte fără a fi victime.

Gen. (r) Iulian Vlad: Dacă Nicolae Ceauşescu a ştiut sau nu să facă distincţie între destinul său politic şi interesele unei noi ordini mondiale, este greu dacă nu chiar imposibil să vă dau eu un răspuns. Datoria instituţiei pe care eu am condus-o era să pună la dispoziţia şefului statului informaţiile pe care le culegea. Şi a făcut în mod neabătut acest lucru.

În aceeaşi ordine de idei, vreau să mai spun încă o dată că Securitatea Statului i-a prezentat preşedintelui României informaţii în flux continuu până aproape în clipa în care a luat hotărârea să plece din sediul Comitetului Central. Şi aici, daţi-mi voie să fac o paranteză: Nicolae Ceauşescu nu putea să mai rămână în sediul Comitetului Central. În faţa sediului, după cum cred că ştiţi, este o piaţă imensă. Piaţa aceea a devenit în câteva ore neîncăpătoare, pentru că în dimineaţa zilei de 22 decembrie mase imense de oameni din zonele industriale ale Capitalei, la care, pe parcurs, s-au ataşat foarte mulţi alţii, s-au îndreptat spre acel loc ce era un fel de agoră unde se adunau cetăţenii. Ştiţi dumneavoastră ce se întâmpla de obicei acolo. Ei, de data aceasta s-a întâmplat altceva. Aşa fiind, Ceauşescu nu mai putea să rămână în sediu.

2.000 de oameni, pregătiţi să tragă

Poate că este util să vă explic ce s-a întâmplat cu forţele care erau prezente acolo. Noi, de exemplu, în zona care înconjura Comitetul Central, până la o distanţă de câteva sute de metri, aveam dispusă forţa unei brigăzi, adică o mare unitate, cu tot armamentul de luptă, pentru că deja se dăduse decretul de mobilizare generală şi toate unităţile erau de acum înarmate pentru luptă. De asemenea, în aceeaşi zonă, urmând traseul Brigăzii Trupelor de Securitate, dar puţin mai strâns, fusese introdusă în dispozitiv Şcoala Militară de Ofiţeri a Ministerului de Interne, actuala Academie „Alexandru Ioan Cuza”. Acolo erau, cu tot armamentul din dotare, 700 de elevi, cu un nivel de instruire superior celui al soldaţilor şi 200 de ofiţeri. Aproape că nu se putea să treci de oamenii aceştia, erau unul lângă altul. Ei bine, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, la ora opt şi câteva minute, i-am chemat la ordin pe ofiţerii care comandau cele două unităţi, respectiv pe şeful Statului Major al Şcolii Militare de Ofiţeri, colonel Gheorghe Răbăcel, şi pe şeful Statului Major al Trupelor de Securitate, colonel Pavelescu. Le-am cerut ca, în ordine desăvârşită, să se retragă din dispozitiv şi să se îmbarce, pentru a se întoarce la unităţile de origine. Deci, cei aproape 2.000 de oameni în uniformă, înarmaţi, pregătiţi ca la ordin să tragă, s-au retras. Masa aceea imensă de cetăţeni, de care vă vorbeam că se îndrepta spre Piaţa Palatului, nu a mai avut niciun obstacol în cale. Şi s-a deplasat liber în piaţă. Evident că, în această situaţie, Ceauşescu nu mai putea rămâne în sediul CC.

Aici, în sală, fiind numai oameni cultivaţi, ştiu ce s-a întâmplat în momente similare din istorie cu cei care se aflau în vârful piramidei puterii. Fuga lui Ceauşescu de la Comitetul Central a fost facilitată de generalul Victor Stănculescu care, fără să comunice Direcţiei de Securitate şi Gardă, a chemat un elicopter, îmbarcându-i pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, precum şi pe doi membri ai Comitetului Politic Executiv şi dându- le drumul în necunoscut. Zic în necunoscut pentru că, din păcate, aceasta a fost o altă mare eroare a lui Ceauşescu, de a nu spune nimănui că pleacă şi unde se duce. În mod normal, Securitatea trebuia să ştie unde pleacă, care va fi sistemul de legătură cu el, cum putem comunica şi ce trebuie să facem în continuare.

Din faţa liftului în care s-au urcat pentru a ajunge pe platforma de deasupra Comitetului Central, ca să se îmbarce în elicopter, cu voce necontrolată, şi unul şi celălalt au ţipat, la propriu, către ofiţerii de gardă care erau în jur, cerându-le să tragă, să nu se permită pătrunderea în sediul Comitetului Central. Trebuie să vă spun că la acea oră în sediu era o mare parte a efectivelor Direcţiei de Securitate şi Gardă, înarmate de luptă. Dar uşile sediului s-au deschis la ordinul meu şi nu s-a tras nici măcar un singur foc de armă. Ce trebuia să facem în momentul acela? Să fi pus puşca pe mulţimea aceea? Păi, ar fi căzut ca spicele de grâu în faţa secerătorii. Nu era posibil! Aşa ceva nu aş fi făcut niciodată.

Nimeni să nu se atingă de arme!

Ei bine, sunt astăzi câţiva care spun că generalul Iulian Vlad a trădat. Nu am trădat! Eu am jurat credinţă poporului român şi patriei mele, aşa cum se spunea în jurământul militar. Ce ar fi trebuit să fac? Era simplu, cel mai simplu lucru, să dau un ordin din două cuvinte: „Ordon, trageţi!”. Sau: „Ordon, foc!”. Şi ar fi căzut, aşa cum vă spuneam, ca seceraţi. Ar fi fost bine? Eu am socotit că nu era bine să dau acest ordin şi aceasta a fost, este şi va rămâne convingerea mea pe viaţă. Şi camarazii mei care au fost puşi în situaţii aproximativ similare, mai cu seamă la judeţe, au procedat la fel. Printr-un ordin pe care, de asemenea, mi l-am asumat, am cerut tuturor unităților din subordine ca armamentul şi muniţia să fie închise, iar în zilele acelea fierbinţi, nimeni să nu se atingă de arme. Pentru că noi, Securitatea, nu eram o armată de front, nu eram constituiţi din unităţi luptătoare, acelea se constituiau în altă parte. Nici măcar unităţi care să păstreze ordinea publică nu eram. Acela era atributul Miliţiei, pe care, într-o măsură importantă, a reuşit să-l îndeplinească.

Şi, deci, Ceauşescu a plecat. Bineînţeles, nu a trecut mult timp şi am aflat pe ce direcţie se deplasa. S-a oprit pentru puţin timp la Snagov, de unde a luat câteva lucruri, după care a plecat mai departe. Traseul îl cunoaşteţi, iar capătul drumului, de asemenea, îl ştiţi…

Participant: (…) Dumneavoastră, în calitatea pe care aţi avut-o, când aţi aflat(….) că Ceauşescu a fost reţinut?

Gen. (r) Iulian Vlad: Bineînţeles că am ştiut, întrucât pe Nicolae şi Elena Ceauşescu i-au însoţit, în nişte condiţii de transport absolut improprii, precare chiar, doi ofiţeri din garda personală. Pe traseu, nu foarte departe de Târgovişte, elicopterul a aterizat, pilotul raportând că aparatul nu mai poate face faţă sarcinii şi că este şi în pericol de a fi doborât. Până la Târgovişte, soţii Ceauşescu au călătorit cu un autoturism luat de pe drum. Au cerut să fie duşi la sediul Miliţiei judeţului unde, la scurtă vreme, au fost arestaţi de către armată. Poate ar fi şi alte lucruri interesante pe care să vi le relatez, dar n-aş vrea să-i privez pe colegii mei, aici de faţă, de posibilitatea de a vă aduce la cunoştinţă date şi informaţii la fel de importante. Domnul colonel Filip Teodorescu, care mulţi ani a lucrat în Serviciul de Informaţii Externe şi apoi în cel de Contraspionaj, cu funcţie de conducere, a fost unul dintre cei pe care i-am desemnat în ziua de 16 decembrie 1989 să plece la Timişoara. A făcut parte din echipa care am hotărât să se deplaseze la Timişoara, condusă de un camarad al nostru, un om absolut admirabil care, din nefericire, nu mai este în viaţă, a murit în închisoare, generalul Emil Macri. Aşadar, cred că domnul colonel Filip Teodorescu o să vă spună şi dânsul nişte lucruri foarte importante.

„Linistirea” lucrurilor în Capitală

Despre Vasile Milea se pune tot mai des o întrebare. Și pe bună dreptate. Foarte multă lume vrea să ştie ce s-a întâmplat cu el: s-a sinucis, a fost ucis, de cine a fost ucis. Sunt dator, pentru memoria lui Vasile Milea, să vă spun tot ce ştiu. Poate vor fi lucruri inedite unele dintre cele pe care vi le voi comunica. Eu întâi vreau să vă spun că am fost apropiat de Vasile Milea. Aş putea zice că am avut o relaţie strânsă cu dânsul. Şi gradele erau aceleaşi, general colonel unul, general colonel celălalt. Membri ai Guvernului amândoi, eu eram membru al Comitetului Central, el era membru supleant al Comitetului Politic Executiv, dar eram foarte adesea chemat şi eu la şedinţele Comitetului Politic Executiv. Nu vă mai spun că, în calitate de membri ai Guvernului, eram, de asemenea, împreună la şedinţele acestuia. Aşa fiind, între noi s-a creat o relaţie mai deschisă, ceea ce l-a făcut să mă roage că dacă eu ajung primul la şedinţele Comitetului Politic Executiv sau la şedinţele de Guvern să îi ţin un loc lângă mine şi, bineînţeles, el va face la fel. Aşa s-a întâmplat şi în decembrie ’89, la cele câteva şedinţe de Comitet Politic Executiv. Dar ultima, cea din dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, este cea mai importantă din punctul de vedere al cazului Vasile Milea. Înainte de şedinţa Comitetului Politic Executiv, în jurul orei 8.00, eu dădusem ordinul de care am vorbit mai devreme, de retragere din zonă a unităţilor mele. În ziua precedentă, mai exact în după-amiaza zilei de 21 decembrie, după spargerea mitingului, eu mă aflam la minister. Vasile Milea era la Comitetul Central, era în conducerea superioară a partidului și în această calitate participase la miting. După spargerea mitingului, în condiţiile în care probabil cei mai mulţi dintre dumneavoastră vă amintiţi, Vasile Milea a fost numit să comande acţiunea de „liniştire” a lucrurilor în Capitală. Aceasta a fost expresia folosită. Şi l-a luat ca adjunct al lui, pentru a conduce pe teren trupele, pe generalul Hortopan.

„Să le spuneți că nu am fost un criminal”

Ce s-a întâmplat în Bucureşti în după-amiaza şi în noaptea zilei de 21 spre 22, probabil că ştiţi. Au fost morţi şi răniţi. Spre miezul nopţii mă aflam în faţa uneia dintre intrările Comitetului Central, acolo era Cartierul General, să zicem. Ceauşescu nu a mai plecat din sediu. În situația aceasta, nici noi nu aveam voie să părăsim zona. Eram împreună cu mai mulţi generali şi ofiţeri superiori din subordine, dar şi de la Armată. Şi ce puteam să discutăm decât despre nenorocirea care se întâmpla în ţară şi în stradă? După miezul nopţii, nu mai ţin minte ora, a apărut Vasile Milea, înconjurat de generali şi ofiţeri. Când m-a văzut, a venit direct la mine. M-a luat în braţe şi a început să plângă. M-a impresionat profund gestul lui şi am spus: „Domnule ministru, vă rog, haideţi să intrăm în sediu. Nu e bine să arătaţi această slăbiciune în faţa ofiţerilor”. Am intrat în sediu şi ne-am dus spre Cabinetul 1. Deci spre biroul lui Ceauşescu. Ne-am aşezat pe câte un fotoliu. Undeva, la o distanţă mai mare, dormita într-un fotoliu Gogu Rădulescu, membru al Comitetului Politic Executiv. Generalul Vasile Milea a început din nou să plângă. Apoi mi-a spus: „Tovarăşe Vlad, vă rog foarte mult să le întâlniţi pe soţia mea şi pe fata mea şi să le spuneţi că eu nu am fost un criminal. Nu eu am hotărât reprimarea care a avut loc azi-noapte. Am primit ordin pentru asta”.

Ceaușescu l-a făcut să tremure

Era un om cu o construcţie psihică mai aparte. În ciuda aparenţelor, era un om sensibil, un om blând.

În fine, am discutat mai multe lucruri, unele de importanţă capitală, dar Vasile Milea nu mai era omul care fusese, cel puţin până în ajun. Era literalmente prăbuşit. L-am rugat să se retragă şi să îşi ia câteva ore de odihnă. Câte puteau să fie nu ştiu, două-trei, pentru că la ora 8.00 în dimineaţa zilei respective (22 decembrie 1989), eu am primit telefon de la Silviu Curticeanu, secretar al Comitetului Central, ca, la ora 9.00, să fiu prezent la o şedinţă a Comitetului Politic Executiv. La ora indicată, am ajuns acolo printre cei dintâi. Am ocupat un scaun mai spre centrul mesei şi în dreapta am rezervat un loc pentru Vasile Milea. Când a intrat în sală avea o figură cadaverică, nu mai semăna a om. Se înţelege că în noaptea aceea, în orele care mai rămăseseră, Vasile Milea nu a închis ochii. L-am întrebat ceva, dar mi-a dat un răspuns evaziv. Cred că nici el nu a auzit ce a spus. După câteva minute, au venit cei mai mulţi din cei care fuseseră convocaţi.

Apoi apar în cadrul uşii Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu s-a oprit în cadrul uşii şi şi-a îndreptat privirea pe direcţia în care ne aflam noi. Vă mărturisesc că eu nu am mai întâlnit un om cu o privire atât de pătrunzătoare. Te străpungea cu privirea când avea să îţi reproşeze ceva, când avea să îţi facă o anumită observaţie. Eu m-am gândit că sunt primul vizat, mai ales că luasem un şir de măsuri între care şi despresurarea Comitetului Central, cum v-am povestit. Probabil că Postelnicu, care era pe aproape, s-a gândit că şi el e vizat. În realitate, privirea i s-a adresat lui Vasile Milea. Şi a început: Vasile Milea, ţi-am dat ordin să aduci regimentul cutare, să aduci unitatea cutare, să aduci nu ştiu care brigadă şi aşa mai departe. Vreau să vă spun că rar, rarisim chiar mi-a fost dat să cunosc un om cu o memorie atât de prodigioasă. De exemplu, ştia pe de rost amplasamentul a zeci de unităţi militare. De ce nu mi-ai executat ordinul? Vasile Milea, pur şi simplu, tremura. Şi tot aşa, l-a bruftuluit cum eu cred că nici pe un soldat în termen care fuge peste gardul unităţii nu poţi să-l bruftuluieşti aşa cum a făcut-o cu ministrul Apărării Naţionale, un general colonel. Pleci imediat, te duci la trupe! Ia măsuri să vină unităţile despre care ți-am ordonat! De la Ploieşti să vină marea unitate mecanizată. De la Piteşti, de asemenea. Şi aşa mai departe.

Tot timpul cât Vasile Milea a primit aceste observaţii, ca să le zic mai delicat, m-a ţinut de braţ. Scaunele aveau braţe şi eu eram cu mâna dreaptă pe acel braţ. Tot timpul m-a ţinut de braţ. Şi în funcţie de duritatea observaţiei, apăsarea era mai uşoară sau mai puternică. Pentru ca la urmă, înainte de a pleca, să mă strângă mai apăsat de braţ. Sigur, am interpretat în felurite moduri acest gest. Ce a vrut să îmi transmită, ce a vrut să-mi spună? Era o descărcare, un mod de a spune: Iată ce mi-a mai făcut şi astăzi, acest om! Discutam uneori şi asemenea lucruri. Şi a plecat.

Sinuciderea generalului

La uşa de ieşire din sală îl aştepta aghiotantul. Aghiotantul era ofiţer de Securitate, era ofiţerul meu, pentru că toţi membrii conducerii partidului erau gardaţi de ofiţeri din Securitate. Şi, bineînţeles, înarmat cu tot ce trebuia. Aghiotantul a plecat în urma lui. La un moment dat, pentru că drumul trebuia să-l ducă la biroul în care lucrase cândva ca şef al Statului Major al Gărzilor Patriotice, a întâlnit un ofiţer tânăr, un căpitan-inginer de la armată, deci nu un ofiţer de front, ci unul mai puţin introdus, să zic aşa, în duritatea vieţii de soldat. I-a făcut semn să se apropie şi i-a ordonat: „Dă-mi pistolul!”. Şi căpitanul ce să facă?! A luat de la centură pistolul şi i l-a înmânat. El a intrat în biroul care vă spuneam că-i servise, cândva, pentru funcţia de şef al Statului Major al Gărzilor Patriotice. Până acolo a fost însoțit de şeful de Stat Major în funcţiune al Gărzilor Patriotice, dar l-a rugat să-l lase singur. A avut o convorbire sau două, la telefon, după care a răsunat un foc de armă. Nu mai era nimeni în acea încăpere cu Vasile Milea.

Era el cu el însuşi şi cu arma pe care o primise de la un subaltern al lui. Imaginaţi-vă dacă, prin absurd, maiorul aghiotant, care era ofiţerul meu, i-ar fi dat arma, aş mai fi putut astăzi, în faţa dumneavoastră, să spun că nu Securitatea l-a împuşcat? Nu v-aş fi putut spune nimic, pentru că aşa este mentalitatea noastră, a oamenilor, de a da uneori crezare lucrurilor care ies din normal. Vasile Milea deci s-a împuşcat şi nu s-a împuşcat în cap, cum de obicei se întâmplă. Dar nu este un caz rarisim, se întâmplă adesea astfel de gesturi de sinucidere. Deci aşa s-a întâmplat cu Vasile Milea şi în dimineaţa zilei respective Armata a rămas fără ministru… Acum, la şirul de remuşcări pe care le-a avut Vasile Milea, trebuie să vă spun, de asemenea, foarte clar şi foarte deschis, că la ceea ce se întâmplase în noaptea precedentă la Bucureşti se mai adăugau şi altele. El a fost singurul din cei trei miniştri care a dat ordin să se tragă la Timişoara, ba chiar a dat ordin scris în sensul acesta, pentru că Vasile Milea a fost un soldat desăvârşit, la modul absolut propriu al cuvântului. Vasile Milea a fost un executant model al ordinelor Comandantului Suprem. Vasile Milea nu ar fi putut să nu pună în aplicare ordinul lui Ceauşescu. Şi ştiţi ce s-a întâmplat la Timişoara, ştiţi ce s-a întâmplat şi prin alte părţi din ţară, ca să nu mai spun ce s-a întâmplat la Bucureşti!

Stănculescu, ministru al Apărării, peste capul lui Milea

Dar, în aceeaşi noapte, Vasile Milea şi alţii s-au trezit cu prezenţa la Bucureşti a generalului Victor Stănculescu, care fusese chemat din ordinul lui Ceauşescu, fără ştirea lui Vasile Milea. Deşi Vasile Milea era ministru și generalul Victor Stănculescu era prim-adjunct al ministrului, el a fost chemat din misiunea unde se afla, la Timişoara, fără ca ordinul lui Ceauşescu să treacă pe la Vasile Milea, aşa cum ar fi trebuit să se facă. A fost chemat fără ştirea sa, dar Vasile Milea a aflat. Cam ce credeţi că a gândit? Păi, nu putea să gândească altfel decât că „Mâine nu ştiu ce se va întâmpla cu mine! Voi putea să stau în faţa celor pe care, din ordin, i-am reprimat la Bucureşti? Voi putea să stau în faţa celor pe care, din ordin, i-am reprimat la Timişoara? Sau ce se are în vedere cu mine, dacă a fost chemat Stănculescu să-mi ia locul?”. Pentru că, în aceeaşi dimineaţă, Ceauşescu l-a învestit pe Stănculescu cu calitatea de ministru al Apărării Naţionale, fără ca lui Vasile Milea să i se fi spus ceva. Bineînţeles, provizoriu, căci trebuia emis un decret al Consiliului de Stat, aşa cum erau regulile atunci. Dar, la urma urmelor, cuvântul lui Ceaușescu întotdeauna era hotărâtor. Atunci care era ieşirea pe care trebuia să o caute Vasile Milea? Ce trebuia să facă? Este un mod de a judeca lucrurile şi poate de a motiva gestul pe care l-a făcut generalul Milea. Iată, acesta a fost cursul evenimentelor.

Organizator: Am primit două întrebări din sală. Una vă este adresată dumneavoastră, domnule general Iulian Vlad, şi anume, dacă, în vreun context, dumneavoastră împreună cu generalul Vasile Milea aţi discutat eventualitatea arestării lui Nicolae Ceauşescu? (…).

Gen. (r) Iulian Vlad: În noaptea de care v-am vorbit şi în împrejurările dramatice descrise, am avut o discuţie cu generalul Vasile Milea. V-am spus în ce condiţii a venit Vasile Milea de pe străzile Bucureştiului, unde trebuise să meargă din ordin, şi când ne-am retras acolo unde am stat de vorbă. Sigur, am discutat, eu fiind cel care am pus problema că trebuie să ne gândim ce facem în continuare, pentru că toată greutatea nenorocirii care se derula pe noi ne implica, în primul rând.

Existau mai multe posibilităţi, mai multe modalităţi de a acţiona. Generalul Vasile Milea mi-a spus atunci: „Dragul meu, – mi-a pus mâna pe umăr – nu mai sunt capabil de nimic”. Deci, era totalmente prăbuşit. Asta a fost. V-am spus cum arăta Vasile Milea peste câteva ore, când a venit în şedinţa Comitetului Politic Executiv şi am relatat cum a plecat de acolo. Am omis să vă spun că eu am interpretat acea strângere prelungă de braţ, după ce s-a consumat nenorocirea, după ce Vasile Milea nu a mai fost în viaţă, ca un fel de ultim rămas- bun pe care l-a luat de la mine. Altminteri, de ce îmi adresase cu un număr de ore mai devreme rugămintea să le întâlnesc pe soţia sa, pe fiica sa şi să le spun adevărul în legătură cu ceea ce a fost obligat să facă?

Nu din proprie iniţiativă, nu la dorinţa lui şi nici din exces de zel nu a făcut ce a făcut în Bucureşti şi prin alte părţi, ci ca soldat care s-a supus ordinelor. Acesta este răspunsul pe care vi-l pot da şi vă asigur că este singurul răspuns pe care eu îl ştiu. S-au vânturat tot felul de poveşti şi se vântură mereu lucruri incredibile.

Eu aici închei și vă mulțumesc călduros pentru atenția acordată!

Sursa: EvZ via Ziaristi Online

Vedeţi şi Video de la o Conferinţă susţinută la Cluj:



Adendă: Drept la replică în Scandalul cu fostul șef al Securității

Ca urmare a articolului “Reactie de la Controceni intr-un SCANDAL universitar: `Sunt de-a dreptul costernat`” aparut pe site-ul dvs. ( http://www.stiripesurse.ro/reactie-de-la-cotroceni-intr-un-scandal-universitar-sunt-de-a-dreptul-consternat_971638.html ), organizatorii simpozionului “1989, Adevar si manipulare” doresc sa clarifice aceasta situatie.Într-o zi de iarnă, 21 decembrie, anul de grație 1848, dintre coperțile unei lucrări ce avea să facă istorie, Manifest der Kommunistischen Partei, avea să coboare, mai întâi prin Europa, o stafie sub forma unor cuvinte: “stafia comunismului”. Încarnată și instituționalizată apoi în jumătate de mapamond, avea să bulverseze, popoare, state, indivizi. Cei care nu credeau în fantome, aveau să simtă pe pielea lor o uriașă forță fizică, o mecanică socială strivitoare. Dar, ca orice fantomă care se respectă, după trecerea nopții și a întunericului, a dispărut. Așa am crezut și noi până de curând, când a apărut o contra-fantomă care ne acuză de ritualuri demonice de invocare și resuscitare a fantomei comunismului. Rolul contra- fantomei este jucat de domnul Andrei Muraru, fost președinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) și, actualmente, consilier prezidențial pentru relația cu societatea civilă.Pentru descifrarea acestui preambul metaforic se cuvine să acordăm prioritate faptelor.

Institutul de Politici Publice, Administrație și Științele Educației al Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu a organizat Simpozionul științific “1989, Adevăr și manipulare”, derulat în data de 29.10.2015.

Simpozionul face parte dintr-o serie de manifestări circumscrise uneia dintre temele majore abordate și cercetate în cadrul Institutului: Condamnarea regimului totalitar comunist.

La eveniment au participat cadre didactice universitare, cercetători, istorici, atât din județul Gorj cât și din țară, reprezentanți ai autorităților locale, studenți de la specializările Istorie și Relații Internaționale, ziariști, persoane interesate de Revoluția din 1989.

Au fost invitați, din perspectiva tehnicilor de cercetare specifice istoriei orale, ca surse vii, depozitare de informații, decidenți și protagoniști în multe momente ale epicentrului politico-social 1989, generalul Iulian Vlad, fost șef al Securității, colonelul Filip Teodorescu, șef în contraspionajul românesc și generalul Dan Voinea, cel mai important investigator al evenimentelor.

Prin regulamentul de desfășurare a simpozionului, nimeni nu a fost îndrituit să conferențieze în fața auditoriului.Manifestarea, înregistrată integral audio-video, a fost moderată cu echilibru și competență de președintele Senatului Universității “Constantin Brâncuși”,prof. dr. Adrian Gorun, secondat de prof. Valentin Popa.

Toate luările de cuvânt ale invitațiilor au fost răspunsuri la întebări sau la solicitarea unor clarificări venite din partea participanților prezenți în sală.

Cum se raportează domnul Andrei Muraru la simpozionul organizat de noi? Într-un mod atipic, începând cu o concluzie asupra unui eveniment despre care, pe românește, habar n-are nimic, înlocuind informațiile și rațiunea cu o jenantă emfază emoțională. Reproducem textual: „Sunt de-a dreptul consternat la aflarea veștii că ultimul șef al Securității, Iulian Vlad, a fost invitat să le vorbească studenților într-o universitate de stat.Nu are niciun fel de importanță sub ce pretext a fost prezent și prezentat… Așadar prezența sa într-o instituție de învățământ superior este un gest care ultragiază memoria victimelor comunismului”.

Ne mai amenință, apoi ,domnul Andrei Muraru, foarte voalat, ce-i drept, că ”actul” nostru nu ar scăpa ”impenitent” pe alte meleaguri, dar se repliază imediat și ne oferă, spre binele tuturor, garanția profesiunii sale de credință, precum că națiunea trebuie ținută într-un mediu aseptic (“memoria națiunii este cultivată tocmai pentru a evita ca indivizi ori instituții să cadă pradă amneziei și confuziei”).

Nu știm cine și ce îl legitimează pe domnul Muraru în calitate de cenzor al demersului științific. Știm, însă, că libertatea academică nu poate fi îngrădită prin mofturi completate cu fragmente de moralism ieftin.

După 26 de ani de implicare, și nu de simplă contemplare, în decelarea și condamnarea publică a crimelor regimului totalitar comunist (domnul Muraru, în calitate de istoric și de politician interesat de societatea civilă ar fi trebuit să fie mai informat de “vestitorii” săi cu privire la contribuția științifică a profesorilor Adrian Gorun, Gheorghe Gorun, Valentin Popa și George Niculescu în cercetarea și investigarea ororilor comunismului, sau cu privire la diseminarea valorilor democrației pluraliste în spațiul public) NOI suntem consternați de …”consternarea” domnului Muraru în privința demersurilor noastre întru aflarea adevărului prin recursul la evenimentele din decembrie 1989.

Simpozionul “1989, Adevăr și manipulare”, înscris tocmai pe coordonatele rezolvării paradoxului lui Jacques Taminiaux, cel al tensiunilor dintre episteme și doxa, a stârnit reacția dominată de umori a tânărului istoric, Muraru. Dumnealui, consilier prezidențial pentru relația cu societatea civilă, lansează în spațiul public, prin disimularea opiniei private(facebook), un set de incriminări și idei insidioase, menite a discredita exact ceea ce clamează a-i susține demersul de cercetător: aflarea adevărului istoric. Să nu aibă, oare, istoricul Muraru, în memoria activă, teribila experiență a întâlnirii pe care Hannah Arendt a avut-o, în circumstanțe speciale, cu Eichmann, monstruosul criminal nazist, experiență prin care i s-au relevat” răul radical” și “răul banal”? Suntem convinși că istoricul Muraru a parcurs lucrarea “Eichmann in Jerusalem” (Editura Humanitas oferă cu generozitate traducerea în limba română), dar avem proba că nu a înțeles explorarea pe care o personalitate onestă o face în interstițiile tenebroase ale ființei umane.

Poziționarea domnului Muraru în parametrii unei ideologii puriste alimentează ipoteza translației personalității sale dinspre adevăr și istorie către politică și manipulare.

Cercetarea stiințifică ce vizează, diacronic, substanța și semnificația faptelor comunităților umane și ale protagoniștilor acestora nu lucrează cu categorii de persoane”nefrecventabile” sau cu tăcerea vinovată asupra subiectelor tabu.

Așadar, domnul Muraru ne-a admonestat întinzând spre noi arătătorul mâini drepte.

Îi sugerăm să repete gestul în oglindă. Va avea surpriza unui feedback paradoxal: Andrei Moraru, cel din oglindă,va apărea întinzănd spre noi, mustrător și amenințător, arătătorul stângii. Un asemenea simplu experiment poate provoca și sindromul perplexității de care a suferit cândva Gelu Voican.

Tot printr-o oglindă, se poate obține și un subtil efect anamorfic. Domnul Muraru poate apărea ca apologetul unei ideologii înnoite, „purificatoare”, deghizat în consilier prezidențial.

Sau invers. Chiasm.

P.S. De mai bine de un deceniu, Universitatea „Constantin Brâncuși” angrenează, anual, studenții în aplicații juridice și procesuale simulate pe tema Condamnarea comunismului.

Universitatea „Constantin Brâncuși” a fost prima din România care a propus un amendament privind interzicerea exercitării funcției didactice de către angajații fostei Securități.

Recomandăm domnului Andrei Muraru recenta lucrare apărută la Editura Pro Universitaria, 1989. România între revoluție și lovitură de stat, o profundă analiză a evenimentelor realizată de universitarii Adrian Gorun și Tiberiu Horațiu Gorun.

Prof. univ. dr. Adrian Gorun, președinte al Senatului Universității „Constantin Brâncuși”

Prof. Valentin Popa,

Prof. univ. dr. George Niculescu, director al Institutului de Politici Publice, Administrație și Științele Educației

Sursa: Ştiri pe Surse

 

Print Friendly, PDF & Email

5 comments

  1. Pingback: DECEMBRIE 1989 – Lovitura Moscovei în România. Documente şi mărturii adunate şi selectate de Victor Roncea. BURSA 18.12.2015 – Ţinta Ceauşescu | Victor Roncea Blog

  2. Pingback: Dezvăluirile generalului Iulian Vlad, şeful Securităţii, despre 21 şi 22 Decembrie 1989: “Uşile sediului CC al PCR s-au deschis la ordinul meu!” TEXT/VIDEO | MAGAZIN CRITIC

  3. Pingback: Ţinta Ceauşescu. DECEMBRIE 1989 - Lovitura Moscovei în România. O lucrare coordonată de Victor Roncea - Ziaristi OnlineZiaristi Online

  4. Pingback: DECEMBRIE 1989 – Lovitura Moscovei în România. Documente şi mărturii adunate şi selectate de Victor Roncea. BURSA 18.12.2015 – Ţinta Ceauşescu | VA RUGAM SA NE SCUZATI, NU PRODUCEM CAT FURATI!

  5. Dom’le, ce-i aşa de cumplit în chestia cu “sinuciderea” lui Milea de ţin toţi cu dinţii la basmul cu pistolul nu ştiu cărui aghiotant? Nu realizează că pică în penibil?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.