La praznicul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos

„Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care am binevoit”

de Elena Solunca Moise

Începeam şirul sărbătorilor de iarnă cu cinstirea Sf. Mare Ierarh Nicolae, pe care-l vedem mereu ca un bătrân neobosind să aducă daruri fără ca cineva să-l fi văzut vreodată şi nici când sau cum anume o face. El împlineşte îndemnul lui Hristos: „Fiţi buni, cum Tatăl vostru Cel ceresc bun este!”. Vrednic fiu al unui popor „biruitor”, Sf. Nicolae îngenunchează răul cu binele făcut în taină desăvârşită şi îndeamnă a-i urma pilda fără să uităm că „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” sunt de la Dumnezeu, El o face prin sfinţii care ascultă lucrător voia Sa. Milostivirea curăţă păcatele şi face creanga de măr uscată să se împodobească alb cu florile iertării. A urmat sărbătoarea de lumină a Naşterii Domnului Hristos care fi-va cu noi „până în vecie!”, când am cântat cu păstorii, ne-am închinat cu magii, am privit steaua călăuzitoare care s-a ascuns când a ajuns deasupra peşterii care L-a primit în ieslea inimii pe Cel ce a venit să fie Lumina lumii. Plecând genunchii trupului şi sufletului ne-am rugat Maicii Preacurate şi Pruncului Hristos împărtăşindu-ne din bucuria sfântă mare cât întreaga istorie, căci timpul s-a făcut istorie, a căpătat sens – mânuirea, eliberarea de moarte. Am continuat cu cinstirea Sf. Vasile cel Mare,întâi stătătorul anului, deopotrivă sfânt şi geniu din a cărui moştenire sporim şi azi în duhovnicie, în bună iconomie a vieţii Bisericii şi pilduitoare petrecere a vieţii în mănăstiri după cele trei voturi: sărăcia, castitatea şi ascultarea. În a şasea zi a anului ne înclinăm cu reînnoită uimire în faţa Botezului Domnului, Epifania sau Teofania adică arătarea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu. În sfârşit, în a şaptea zi cinstim pe Sf. Ioan Botezătorul, cel care văzându-L de departe pe Hristos a mărturisit „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”. A spus apoi cu smerenie „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?”. Avea dreptate: Hristos Domnul nu avea nevoie să fie botezat pentru că,ştim prea bine, s-a îmbrăcat cu toate ale oamenilor, în afară de păcat pentru că anume a venit să ridice păcatul de pe pământ. Nu venise, deci, să i se ierte păcatele, ci El să ierte păcatele oamenilor. Şi totuşi, s-a supus cu smerenie pentru că, aşa cum avea să spună, „nu a venit să dărâme Legea, ci să o plinească”. Aşa era, sau ar fi trebuit să fie dar Legea devenise deşartă, golită de substanţa dătătoare de viaţă de către fariseii, care o propovăduiau gălăgios cu   vorba şi o încălcau cu fapta, consacrând pentru veacuri un comportament indemn. În acest pustiu, plinind cuvântul Domnului, Sf. Ioan Botezătorul glăsuia: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor…Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi căile Lui.” Era mare nevoie de pocăinţă, îndreptare a căilor Domnului pentru că fariseii le strâmbaseră după voile lor pervertite, făcându-se idoli, obligând la închinăciuni şi jertfe, sfârşind în întunericul unei crize din care nu aveau nicicum ieşi urmând rătăcirile minţii lor. Nevoie absolută era de o îndreptare a căilor Domnului şi nu se putea face decât prin pocăinţă, printr-o schimbare a minţii, metanoia, adică întoarcere a ei spre Dumnezeu după ce, neascultându-L, s-a dat pe sine morţii; o schimbare a minţii urmată necesar de schimbarea modului de a fi orientat spre Domnul, Dumnezeu. Spunea David: „Că Tu îmi vei aprinde făclia mea, Doamne, Dumnezeul meu, vei lumina întunericul meu”.

Faceţi roade vrednice de pocăinţă

Mai spunea acest apostol al pocăinţei că „Eu vă botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află Acela pe care voi nu-l ştiţi, Cel care vine după mine, Care a fost înainte de mine şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei”. Vorbele lui erau cele pe care Domnul Însuşi i le-a încredinţat: „Deasupra Căruia vei vedea Duhul pogorându-se şi rămânând peste El, Acela este cel ce vă botează cu Duh Sfânt”. Botezul cu apă era spre iertare, cel cu Duh Sfânt este spre îndumnezeire. Fără de păcat fiind, Hristos nu avea nevoie să intre în apele Iordanului, dar apele împăcătoşite trebuiau curăţate şi intrarea Lui în apă le-a purificat împreună cu întregul pământ. A venit spre „plinirea Legii” care prin El a dăruit omului eliberarea de blestemul morţii la care singur s-a osândit din neascultare. Sf. Ioan a fost, în felul lui, şi primul mărturisitor pentru că a zis că nu-L cunoştea dar asculta de Cuvântul Domnului care i-a spus că peste Cel care va fi să vadă Duhul Sfânt coborându-se şi odihnindu-se acela va boteza cu Duhul Sfânt: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu”. A intrat Hristos în Iordan şi când Sf. Ioan înaintemergătorul s-a atins de capul Său cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt a coborât ca porumbel iar glasul Tatălui a înştiinţat întreaga zidire: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit.” Da, aşa e: Hristos a venit să sfinţească nu să se sfinţească. Iubirea pentru Dumnezeu-Fiul întrupat ca om nu se putea manifesta decât ca bună-voire pentru omul căzut spre a-l ridica la demnitatea dintâi şi, odată cu el, zidirea întreagă. Iubirea se face voire bună lucrătoare a poruncii lui Dumnezeu Tatăl care vrea ca „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”, anume a Adevărului care ne face liberi, eliberaţi de moarte astfel încât „nimeni să nu piară”. Presimţea David când spunea că „Tu îmi vei aprinde făclia mea, Domnul, Dumnezeul meu va lumina întunericul din mine”. Sfinţii Părinţi spun că fără pocăinţă nu poate exista iertare, fiindcă omul rămâne încătuşat în întunericul interior. Pocăinţa poate fi înţeleasă şi ca o formă supremă a iubirii – a lui Dumnezeu pentru om căruia îi arată calea regală a eliberării spre a-şi lucra asemănarea cu el; a iubirii omului pentru Dumnezeu care vede în pocăinţă singura şansă de împăcare cu Cel în faţa căruia a greşit. Fără pocăinţă nu poate exista iertare şi pentru că păcatul e împietrire a sufletului în cădere, pocăinţa fiind singura posibilitate de a întoarce căderea spre ridicare, cum facem la metanie când ne plecăm fruntea şi apoi o înălţăm spre lumina care ne primeşte ca o binecuvântare. De la el deprindem că pocăinţa trebuie să fie adevărată şi se cunoaşte după fapte, îndemnând mustrător: „faceţi dar roade vrednice de pocăinţă”. Aceste roade sunt cele ale unui nou mod de a fi în respectul poruncilor divine, desăvârşite în porunca Iubirii dată de Hristos; între ele reţinem curăţenia sufletească, iertarea, smerenia, îngăduinţa, blândeţea, îndelunga-răbdare, încununate de fapta bună făcută în numele Domnului.

Cu şase luni mai mare decât Mântuitorul, preţios dar al rugăciunilor înălţate de Zaharia şi Elisabeta, Sf. Ioan înaintemergătorul l-a cunoscut pe Hristos încă din pântecele mamei sale, l-a propovăduit râvnitor spunând că, după el, vine Cel ce este mai mare şi „căruia nu-i sunt vrednic să-I dezleg încălţămintea leg încălţările…El vă v-a boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”. Desfăşurarea faptelor îngăduie să transpară o anumită coerenţă tainică a vieţii spirituale atunci când după botezul lui Ioan urmează cel al lui Hristos. Puntea între cele două este smerenia care i-a fost răsplătită Sf. Ioan Botezătorul , fiindu-i dat să-L vadă şi să-L recunoască pe Hristos. Să ne amintim că, la început Sf. Ioan s-a sfiit să-L boteze însă, după ce i-a spus Hristos, a făcut cuvenita ascultare şi ea o recunoaştere a Celui care trebuie să fie ascultat chiar şi de „cel e mai mare dintre cei născuţi din femeie”. Botezându-ne, la rându-ne, mărturisim „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”, ne-am însuşit un mod de a gândi şi a fi urmând porunca „Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi”. Aşa făcând, să stăruim a da viaţă unei alegri demne de chipul care e întipărit în adâncul cel mai adânc al sufletului: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Sf. Ioan care îl precede pe Hristos deschide cale celor care vor să-I urmeze Lui, ctitorind un nou rost al vieţii spunând ca odinioară Sf. Ap. Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

… S-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu

Urmând Legea, Hristos a intrat în apele Iordanului şi atunci cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel şi s-a odihnit deasupra lui Hristos iar Tatăl a înştiinţat; „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit”. Să ne amintim că tot un porumbel a vestit lui Noe încetarea potopului, semn al iertării lui Dumnezeu. Acum e mai mult decât iertare, este mântuire, eliberare şi biruinţă asupra morţii. După botez, Hristos a început să propovăduiască cu aceleaşi cuvinte „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”. Pocăinţa nu este, nu este nu poate fi scop în sine lunecând repede spre forme maladive, ci este lucrătoare numai având un scop – întâmpinarea împărăţiei lui Dumnezeu, despre care însuşi Mântuitorul vorbeşte în câteva dintre parabolele Sale. Şi totuşi, Sf. Ioan Înaintemergătorul a avut un moment de cumpănă când a trimis la Hristos să întrebe dacă El este Cel care trebuie să vină sau mai trebuie să aştepte. Răspunsul este unul al faptelor: „orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte”; toate semne neîndoielnice ale restaurării condiţiei umane.

După Botez, Hristos a postit patruzeci de zile, apoi trei zile a flămânzit după care a fost ispitit de diavol în pustia Carantaniei. Răspunsurile Sale vin   să preîntâmpine, într-o înlănţuire binecuvântată, porunca Iubirii pe care ne-o va dărui mai târziu. Mai întâi se spune limpede „Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”. Nu este negată, nici pe departe, importanţa pâinii de toate zilele pe care o cerem în rugăciunea Împărătească, ci este desăvârşită prin cuvântul Domnului care se face pâine a vieţii celei veşnice. Este lecţia pe care ne-au lăsat-o moştenire primii părinţi care neascultând de Domnul s-au făcut intrare morţii şi reţinem că nu se cade a da ascultare diavolului chiar atunci când e binevoitor; sau mai ales atunci. Oare nu el a spus Evei că nu vor muri dacă gustă din pomul cunoaşterii binelui şi răului? Urmează a doua ispită „Să nu-l ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”, adică să cunoşti rostul tău anume de rob al lui Dumnezeu şi să-l împlineşti fără a lăsa trufia să te ducă în pustiul deşertăciunii cu amăgirile ei. Cât de minunată şi aducătoare de mântuire este mărturisirea sinceră a acestei condiţii ne-o arată Preasfânta Fecioară Maria care a spus îngerului venit să-i vestească dumnezeiasca întrupare: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. În sfârşit, ultima ispită le recuperează şi întrece pe celelalte iar răspunsul e pe măsură şi ne-ar fi de folos să-l rostim în fiecare zi: „Domnului, Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui Unuia singur să-I slujeşti”. Atunci demonul a dispărut în hăul de unde a apărut şi, în locul lui au venit îngerii. Închinare şi slujire, împreună cuvânt şi faptă roditoare în ascultarea lucrătoare spre eliberarea de toate capcanele pe care diavolul nu oboseşte să ni le întindă la fiecare pas. Iar Hristos a fost ascultător Tatălui ceresc în toate până la moarte prin răstignire urmată de Înviere şi Înălţare după care, din nemărginit-ai Iubire l-a trimis pe Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului” care este pretutindeni şi pe toate le împlineşte. Ca un corolar, pe şase august, când cinstim schimbarea la Faţă a Mântuitorului, glasul Tatălui îndeamnă: „Acesta este Fiul Meu mult iubit. Pe El să-L ascultaţi!”. Să-L ascultăm pe Fiul lui Dumnezeu ca să învăţăm cum să facem voia Celui care a făcut „cerul şi pământul cu toată splendoarea lor”.

Pe frontonul templului lui Apollo scria Gnothi Seauton- Cunoaşte-te   pe tine însuţi şi Socrate a aşezat aceste cuvinte la temelia culturii europene a cărei evoluţie tinde astăzi spre secularizare pentru adoptă ca măsură exclusivă „omul”. Hristos ne cheamă să căutăm, mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga nouă. Şi această împărăţie a lui Dumnezeu, încredinţează Sf. Ap. Matei este în noi înşine şi are chipul Celui ce ne-a făcut din pământ şi a suflat peste noi Duh Sfânt, reînnoindu-L prin Fiul Său a cincizecea zi de la Înviere din morţi când „a călcat cu moartea pre moarte”. Din toate cele câte le caută omul în timp şi spaţiu, nu odată rătăcind, singură „împărăţia lui Dumnezeu” este vrednică a fi dorită cu ardoare şi urmărită cu stăruinţă Spre ea ne poartă pocăinţa, îngemănare a cunoaşterii de sine   şi zidirii, urmând neabătut pe Hristos, Biruitorul morţii, Cel prin care, spun colindele, şarpele a fost ucis pentru totdeauna iar, „raiul cel închis poarta şi-a deschis” spre înnoirea întregii noastre firi.

Sursa: Ziaristi Online