Hristos sau revenirea în matcă a firii. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Hristos sau revenirea în matcă a firii. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Iisus Hristos Mantuitorul nostru de Manuel Panselionos la Sf Munte Athos- Protaton - Foto Victor Roncea

Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

Pe sluga sutaşului, Hristos a vindecat-o prin cuvânt, căci aşa este rostirea lui Dumnezeu – ziditoare, vindecătoare, mântuitoare. A mai vindecat mulţi demonizaţi, neputincioşi, leproşi ca prin toate să se adeverească cele spuse de proorocul Isaia: „Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre le-a purtat.” De această dată,mai întâi, a vindecat-o pe soacra lui Petru şi pe mulţi alţi bolnavi şi neputincioşi. Apoi, împreună cu ucenicii, Hristos, s-a urcat în corabie. Atunci s-a pornit o furtună mare, spăimântând din cale afară pe ucenici care L-au trezit cutremuraţi, fiindcă tocmai Iisus adormise puţin: „Doamne, mântuieşte-ne că pierim!” Hristos i-a mustrat pentru puţina lor credinţă, pentru că atunci când eşti cu Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, nu ai a te teme de nimic. Dar, ca şi altădată, Mântuitorul le-a venit în ajutor – a certat valurile, le-a domolit, a liniştit marea şi a făcut-o tot cu cuvântul. Toţi se mirau văzând cum firea întreagă îi este ascultă cu supoşenie şi se întrebau: „Cine este acela că şi valurile îl ascultă?” Astăzi şi mereu pentru noi, cei cuprinși nu odată până la spaimă de valurile vieţii, este cum nu se poate mai încurajator să ştim că şi să nu uităm o clipă că dacă îl chemăm, El, Ziditorul şi Stăpânul tuturor celor văzute şi nevăzute, ne ajută deîndată dacă o facem cu credinţă; văzându-L cu ochii inimii, mărturisindu-L cu buzele şi dându-le trupul faptelor.
Împreună au pornit apoi spre ţinutul Gadarei unde i-au întâmpinat pe cale doi oameni demonizaţi, „ieşind din morminte”, şi atât de înfricoşători încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Din descrierea făcută de Sf. Apostol Luca ne dăm seama că aveau schizofrenie, sau sindrom discordant, „ruptură” a felului de a fi care, astfel, pare a se întoarce împotriva normalităţii, ca unitate armonioasă dintre trup, minte şi suflet, şi poate merge până la ucidere – a altora sau chiar sinucidere. Străbunii noştri, în simplitatea lor încărcată de înţelepciune, nu îngăduiau nici a i se spune pe nume vrăjmaşului, ca nu cumva să-i fie chemare – îi spuneau fie aghiuţă (adică unul ce se dă ca sfânt fără să fie), fie „ăl cu coarne” şi „ucigă-l toaca”, expresie care în sine e ca o exorcizare căci toaca cheamă oamenii la Biserică. Demonii L-au recunoscut pe dată şi I-au spus cu un anume reproş, fiind în felul lor „corect politic” cum am spune astăzi: „Ce este nouă şi Ţie, Hristoase Fiul lui Dumnezeu?”; i-au cerut, în felul lor, socoteală pentru că a venit, tulburându-le lucrarea: „Venit-ai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Mai mult, au recunoscut că nu au ce face în faţa lui Hristos şi că neputinţa lor este una definitivă. Să amintim că vrăjmaşul aşa au făcut dintru început – adică, a minţit spunând: „Nu veţi muri”, fiindcă minciuna e singura lui armă. Apoi, după ce omul i-a făcut voia, s-a făcut un fel de stăpân perseverent în ordinele lui şi nemilos în actele lui. Mare luare aminte este necesară pentru a nu intra în capcana lui, căci, neavând putere pe măsura voii sale malefice, se ascunde în spatele vicleşugului. Mare atenţie este necesară ca pentru o dreaptă cumpănire înainte de a fi intraţi sub stăpânirea lui care modifică întreaga fire a omului, moment din care nu mai poate fi răspunzător de actele lui. În agresivitatea lor bolnavă se întrevede dorinţa de a se impune în faţa celor care încearcă să slujească deodată la doi domni: lui Dumnezeu şi lui mamona. Din nefericire, adesea oamenii vor să se impună prin „funcţie” în numele căreia adoptă un comportament de searbădă superioritate, cum searbăd este şi comportamentul celor care, dorind să le intre în graţie, linguşesc. Încet, încet aceste fel de a fi devine obişnuinţă, adică o „a doua natură” şi, astfel, acoperim chipul cel dumnezeiesc din inimă cu aluviunile obiceiurilor rele; sau facem din „organul transcendenţei” un sălaş vicleniilor. O facem uitând cu desăvârşire cuvintele Mântuitorului: „Luaţi aminte la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima.”
Cei de sub stăpânirea demonului nu-şi mai pun pe ei nicio haină, sfâşie totul, se lasă subjugaţi de pornirile primitive hormonale şi acestea prin neascultare. Mai mult, nu suportă să fie legat de pervertite cineva sau de ceva, nu-şi doreşte să fie împreună cu nimeni. Ura nu uneşte, nu are cum s-o facă, ea desparte, însingurează, cum o spune însuşi cuvântul diabolon, despărţire, opus simbolului care înseamnă unitate, unire. Pentru diavol, binele omului este rău lui şi luptă cu îndârjire să scape de el. Leacul urii nu este răzbunarea, răspunsul cu aceiaşi monedă, ci iubirea. Se spune atunci când eşti lovit pe obraz, să-l întorci şi pe celălalt, fără să realizăm pe deplin tâlcurile ascunse ale acestor cuvinte. Mai întâi, celălalt va fi, psihologic vorbind, blocat pur şi simplu pentru că el se aşteaptă să i se răspundă cel puţin la fel. În răgazul creat îşi poate da seama de inutilitatea răspunsului necugetat, de faptul că acela care „scoate sabia, de sabie va pieri”. Aşa i-a spus însuşi Hristos lui Petru, când acesta, cu bună intenţie, a tăiat urechea soldatului care venise să-L aresteze. Şi i-a pus urechea la loc. Hristos convinge cu Viaţa lui că singura armă împotriva urii şi răzbunării este iubirea. E o atitudine defensivă păgubitoare? Nici pe departe. Este a pune piatră de poticnire răului şi abatere a lui. Sf. Isac Sirul merge mai departe şi povăţuieşte ca atunci când vedem „un păcat” la vreun frate, să-l acoperim cu mantia iubirii „ca să nu-l vadă cineva”, dar lui să i-o spunem spre îndreptare. Dar, mai înainte de toate, să căutăm mai întâi binele pe care răul cearcă a-l ascunde, să-l descoperim şi să-l făptuim. În registrul uman este aproape imposibil, cu ajutorul lui Dumnezeu este prilej de bucurie sfântă ca oricare din biruinţele Iubirii.
Devenind sălaş al demonilor, cei doi, care nu au nume, adică identitate de parcă nici cuvântul om nu li se mai potriveşte, nu-şi mai puteau afla loc în casă. Loc nu-şi aflau, mai întâi, în Casa Domnului şi nici măcar a familiei şi locuiau în morminte, pentru că diavolul vrea moartea omului şi asta dintru început. Casa pe care demonul o vrea omului este mormântul şi înţelegem furia lui, căci alungat din el nu-şi mai află loc. Recunoscând, cu mult înainte de mulţi oameni, pe Hristos ca Fiu al Omului, ştiind că nu au cum sta în faţa Lui, au început a se ruga. Iată, şi demonii cred şi se roagă: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Domnul, le-a împlinit ruga iar porcii s-au aruncat în apă şi au pierit. Conform Vechiului Testament (Deuteron), porcul, având „unghia despicată şi copita despărţită în două” fără să rumege, este considerat necurat şi interzis ca simbol al păcatului. Într-un fel, am fi îndreptăţiţi a spune că diavolii şi-au recunoscut apartenenţa şi nu au cerut prea mult. Hristos a zis demonilor: „Duceţi-vă” şi porcii s-au aruncat în apă. E dătător de speranţa să ştii că Hristos iubeşte până într-atât omul şi-i doreşte binele încât preferă pierderea animalului.
Întâmplarea ar fi putut lua sfârşit aici şi s-ar fi înscris în cele multe minuni făcute de Hristos, toate dând măsură a iubirii Lui pentru om în care şi-a pus chipul Său ca o pecete de nobleţe fiinţială. Dar nu, povestea nu se sfârşeşte şi continuarea este plină de învăţăminte pentru cei care vor să le înţeleagă şi respecte. Văzând paznicul cele petrecute s-a dus degrab în cetate să le spună locuitorilor cele întâmplate, într-un fel de dezvinovăţire pentru paguba pe care o suportau. „Şi iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor.” Doamne, ce dar mai minunat poate fi decât ca Hristos să-ţi fie oaspete, să-ţi fie dat să te bucuri de prezenţa Lui şi tu să nu-L primeşti şi, mai mult, să-L izgoneşti, chiar cu rugăminte? Şi pentru ce? Pentru că a făcut sănătoşi doi oameni, poate concetăţeni ai lor? Câtă deosebire între Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut Fiu al Omului şi a eliberat oamenii de sub stăpânirea demonilor şi locuitorii cetăţii, care în loc să se bucure de cei însănătoșiți L-au „rugat” pe Hristos să plece din cetate. În Samaria nu a făcut o minune atât de mare, a stat de vorbă cu o femeie nu prea vrednică de respectul semenilor, dar atunci când ea s-a dus în cetate, a povestit totul, spunând că e Mesia, au crezut-o, L-au întâmpinat şi l-au rugat să mai rămână cu ei şi a rămas trei zile. Poate acest fel de oamenii sunt cei care au preferat să fie eliberat Baraba, care era tâlhar, şi pentru Hristos au găsit o singură soluţie: „Răstigneşte-L, Răstigneşte-L!”
Iisus, încredinţează Sf. Evanghelist Matei, nu a comentat în nici un fel rugămintea gadarenilor şi a plecat, s-a urcat în corabie şi a pornit spre Capernaum, oraşul său. Comentatorii au încercat să cerceteze în mai multe feluri această plecare între o biruinţă sau un eşec al Mântuitorului. Poate că nu locul prielnic unei asemenea disjuncţii puternice, atâta vreme cât ştim că singur a spus: „Nu vă temeţi. Eu am biruit lumea!” E poate o nuanţare şi o subliniere binevenită pentru a înţelege un fapt esenţial – Hristos, Fiul lui Dumnezeu respectă libertatea omului, nu o încalcă nicicum. Să ne amintim că pe slăbănogul de la Vitezda l-a întrebat: Vrei să te faci sănătos? Ştia prea bine răspunsul, dar voia aprobarea lui şi asta în faţa celor prezenţi. O voia spre deplina înţelegere a faptului că atunci când oamenii ne părăsesc, Dumnezeu ne este singurul care rămâne alături, ne vine în ajutor şi vindecă bolile trupului şi ale sufletului prin iertare, singurul panaceu adevărat fiindcă este expresia deplină a Iubirii dătătoare de viaţă. Şi Hristos a plecat poate întristat că oamenii nu L-au primit, că nu au găsit în inima lor „sălaş” pentru Cel ce „toate le-a umplut de lumină”. El Iubitorul de oameni, cei care nu L-au cunoscut, a fost lipsit de iubirea lor spre refacerea unităţii dintâi.
Să punem la suflet că Iisus însă vine numai dacă este chemat, Cel Căruia i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ nu o foloseşte în acest fel – El care a intrat la ucenici, uşa fiind încuiată, nu sparge uşi, nu obligă, aşteaptă cu nesfârşită răbdătoare dragoste. Rememorând astăzi această întâmplare nu fără un fel de mustrare secundă pentru gadarenii de odinioară, ne-ar fi de folos să ne scrutăm inimile, căutând a vedea dacă nu cumva, fără să ne dăm seama, am devenit gazde ale celui rău; dacă nu cumva şi noi nu am refuzat pe Hristos, nu L-am ruga… să plece. Şi Petru i-a spus lui Hristos: „ieşi de la mine Doamne”, dar a făcut-o din smerenie şi pocăindu-se: Că sunt om păcătos.” Oare nu cumva din nebăgare de seamă L-am lăsat să plece pe Hristos? Altfel, de unde această criză pandemică pusă prea în grabă cumva sub semnul secularizării ca şi cum ar fi un o catastrofă naturală de care nu ai cum să te fereşti. În felul lor, gadarenii erau secularizaţi, îşi trăiau intens fiecare clipă şi nu aflau loc pentru Dumnezeu al cărui sălaş este veşnicia pe care o purtăm în suflet ca o promisiune şi speranţă. Porcii, păcatul, au fost preferaţi de demoni iar aceştia s-au aruncat în apă expresie a nevoii imperioase de pocăinţă. E tocmai timpul prielnic ne întoarcem spre „Domnul cel Bun, Îndelung-răbdător şi Mult-milostiv căruia îi pare rău de „răutăţile oamenilor” cum se ruga Manase. Pentru noi care, din cauza bârnei din ochiul propriu, lesne vedem paiul din ochiul celuilalt, întâmplarea poate să liniştească în felul ei şi să spunem, ca odinioară, fariseii că noi nu suntem asemenea lor. Poate pentru mulţi aşa este. Dar tocmai de aceea e necesar să vedem cum să facem ca să nu ne asemănăm lor pentru că vrăjmaşul nu doarme şi nici nu se dă bătut „cu una cu două”. Avem la îndemână rugăciunea, împreună vorbirea cu Domnul, care de-a pururi este „întărirea şi scăparea şi izbăvitorul” celor care îl cheamă cu adevăr. Să nu ne temem de încercări şi să le întâmpinăm cu credinţa că ne sunt anume date spre spor duhovnicesc, că Domnul nu îngăduie să fim încercaţi peste puterile noastre şi, mai mult, este neîncetat cu noi. Iar de se face că, sub povara lor, ne simţim la capătul puterilor să ne rugăm: „Doamne, mântuieşte-ne că pierim!” Efrem Sirul învaţă că „celor ce iubesc pe Dumnezeu cu tot sufletul, războiul cu diavolul li se pare uşor. Dar celor care iubesc lumea, războiul greu şi nesuferit este”, îndemnând: „Lucrează cu El şi pentru El!” Spre neuitare să ne fie că Maica Domnului este de-a pururi cu noi îndemnând să rostim cum a făcut-o spre pildă: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.” Aşa făcând, ferindu-ne de rău şi făcând binele vom descoperi cu sfântă uimire împreună cu David: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.