La praznicul Naşterii Maicii Domnului

Începutul mântuirii omului

Elena Solunca Moise

Prima sărbătoare a anului bisericesc, naşterea Maicii Domnului cheamă să ne ridicăm  inimile în orizontul celest al iubirii dumnezeieşti, deopotrivă ziditoare şi proniatoare, purtătoare de grijă pentru ca omul să-şi reia locul destinat  din începuturi. Întreba psalmistul: „De la Duhul Tău unde mă voi duce?/ Iar de la faţa Ta unde voi fugi?” pentru a arăta apoi că nici întunericul nu-i poate fi ascunzătoare căci: „cu Tine, întunericul nu va fi întuneric/ şi noaptea va fi ca ziua;/Întuneric şi lumină la Tine sunt totuna.”  Se cuvine aşadar ca omul, creaţie a lui Dumnezeu, să se supună voii Lui care îndeamnă a „căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Iubire purtătoare de grijă a lui Dumnezeu se cuvine a fi întâmpinată de iubirea ascultătoare a omului,  cum a făcut-o Fecioara zicând îngerului Gavriil: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Pe acest temei, tradiţia consfinţeşte sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului ca început al mântuirii omului. Păstrând proporţiile, de aceiaşi pronie divină vorbim şi azi, când Sfinţii Părinţi au aşezat praznicul naşterii Născătoarei de Dumnezeu: într-o zi de opt, cifră ce semnifică veşnicia care azi şi-a deschis porţile; nouă este semnul iubirii universale fiind întreit sacru (3×3). Împreună cu praznicul Naşterii Maicii Domnului, toate ne arată menirea omului ca fiinţă liberă spre îndumnezeire. Sf. Simeon Noul Teolog scrie că „Maica Domnului este Stăpână şi Împărăteasă şi Doamnă, Maică a tuturor sfinţilor, iar sfinţii toţi sunt slujitorii ei, precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt fiii ei, întrucât se împărtăşesc din preacuratul trup al Fiului ei. Căci trupul Domnului este trupul Născătoarei de Dumnezeu.” Mai este, cum spune rugăciunea, „mai presus decât heruvimii, mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”.  Şi este astfel pentru că „fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul a născut”.  Sf. Grigorie de Nazianz precizează că „Dacă cineva nu crede că Sfânta Fecioară este Maica lui Dumnezeu, e despărţit de Dumnezeu”. La rândul său, Sf. Maxim Mărturisitorul, care i-a  dedicat o întreagă lucrare, consideră cu îndreptăţire că „ nimeni dintre oameni nu poate cânta şi preamări cu vrednicie şi după cuviinţă pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu chiar dacă s-ar aduna zeci de mii de limbi”. Dar nici a tăcea nu este cu putinţă, căci Maică a Cuvântului Întrupat, a Cuvântului „prin care toate s-au făcut” cheamă cuvânt mărturisitor în veac. Ea este, cum scrie Sandu Tudor „glia care creşte belşugul milostivirii” spre care îndrăznim ca spre o Maică în care ne punem întreaga speranţă de eliberare din închisoarea întunecată a răutăţii şi  morţii.

Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului a fost consfinţită la Sinodul al treilea ecumenic din 431 şi cel al patrulea din 451. Poporul nostru a numit această sărbătoare Sf. Maria Mică, semn al începutului. La 15 august sărbătorim Sfânta Maria Mare, adormirea Maicii Domnului când, împlinindu-şi misiunea a plecat la Fiul ei Multiubit.  Despre Naşterea Fecioarei Maria nu se scrie în Evangheliile canonice şi cele ce se ştiu sunt din tradiţie şi  dintr-o protoevanghelie a Sf. Iacov, lucrare apărută cam prin secolul al II-lea şi considerată apocrifă.  Tatăl său se numea Ioachim, descendent din neamul lui David, iar maica Ana, fiică a preotului Matthan. Erau recunoscuţi şi cinstiţi pentru viaţa lor curată de toţi, dar purtau  în suflet, ca o rană deschisă, mâhnirea de a nu avea copii care să-i moştenească.  Mâhnirea însă  nu i-a dus spre deznădejde, ci i-a îndemnat spre stăruinţa în rugăciune. S-a făcut că, odată Ioachim  i-a spus Anei că merge să se roage, iar Ana a mers şi ea să facă asemeni. Era a odinioară cealaltă Ană, mama lui Samuel,  care însemnă „cerut de la Dumnezeu” şi care a rămas peste veac „model de credinţă nestrămutată şi de speranţă în Dumnezeu”.

Îndelunga răbdare dimpreună cu rugăciunea ne pregăteşte anume pentru a primi bucuria pe care Domnul o hărăzeşte omului. După Evanghelia apocrifă aflăm că, asemenea ei a cerut lui Dumnezeu: „dă-mi şi mie roada pântecului meu şi nu mă lăsa să fie ocară între oameni, că de voi naşte fiu, sau fiică, îl voi închina cu toată inima Ţie şi-l voi da să slujească la biserica slavei Tale.”Sf. Ioan Damaschin dă o mărturie asemănătoare. Domnul le-a ascultat ruga şi le-a dăruit o pruncă cu adevărat minunată căreia îi era dat, cum se scrie în Cartea Genezei, „să zdrobească capul şarpelui”. Despre Fecioara Sfântă scria Isaia că va naşte prunc, pe Emanuel şi va rămâne fecioară şi maică a lui Hristos, Mântuitorul lumii. Drepţii părinţi au numit-o Maria, Mariam, adică aceea „plăcută”, „frumoasă” sau „doamnă” sau, cum spuneau grecii, Despina. Născută după fire, pe care a depăşit-o, Fecioara Maria a fost moştenitoare a păcatului strămoşesc. Aici iar întâlnim lucrarea minunată a lui Dumnezeu  căci, născând pe Fiul lui Dumnezeu, şi-a păstrat fecioria iar, mai târziu,  după ce a adormit „lumea nu a părăsit”.

Bucuria naşterii Maicii Domnului prefigurează bucuria pe care i-a vestit-o îngerul Gavriil spunând: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine”. De atunci Domnul este şi cu noi pentru că răspunsul „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” a schimbat destinul omului  ca „fiinţă spre înviere”. Sf. Chiril al Alexandriei scrie că „Hristos era acela care avea să se nască din Preacurata Fecioară şi de aceea a umbrit-o pe ea cu puterea Celui Preaînalt şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea şi a sfinţit-o, pentru ca ea să poată zămisli şi naşte pe Acela prin Care s-au făcut toate; naşterea aceasta a fost curată şi fără de prihană.” Răbdarea îndelung rugătoare a părinţilor ei  a fost încununată de ascultarea smerită a Sfintei Fecioare, vindecătoare a neascultării orgolioase a întâilor oameni. În acest duh, în rugăciunea Tatăl nostru, noi cerem în fiecare zi, „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”.

Maică a Cuvântului, Sfânta Fecioară este, cum spune Ioan Damaschin, culmea şi sfârşirea întregii sfinţenii. La rândul său, Sf. Grigorie de Palama se întreba cum s-ar cuveni s-o facem şi noi: „Cum te voi slăvi pe tine, visteria slavei?…Prin tine se luminează Duhul meu cu venirea Duhului dumnezeiesc în lume. Te-ai făcut vistiernicul şi păstrătoarea harurilor, nu ca să le ţii la tine, ci ca pe toate să le umpli de har, ca vistiernicul care adună comori spre a le împărţi. Pentru că ai închisă bogăţia care nu se micşorează?” De n-ar fi astfel, poate nici n-am cuteza să ridicăm ochii „spre munţi” şi să ne rugăm, sub greaua povară a urmărilor venite din neascultarea de fiecare zi. Cu smerenia ei, Maica-Fecioară dă puterea cuviincioasei îndrăzniri; cu blândeţea ei ne mângâie în ceasuri de restrişte şi face mai senină bucuria; cu ascultarea ei iubitoare ne îndreptă calea vieţii spre lumina înveşnicirii. Ea este, „sfinţenia Tatălui, locaş al Fiului şi umbrirea Duhului Sfânt” cum o numeşte Sf. Dimitrie al Rostovului, cerându-i izbăvire „de toată primejdia, bântuiala, nevoia şi neputinţa…şi pocăinţă mai înainte de sfârşit”. Rugăciunile ei sunt atotputernice, vindecă toate bolile  şi recunoştinţa noastră să prisosească  pentru că prin ele noi ne-am vindecat de moarte. Azi, încercând a cuprinde cu inimile noastre, aşa cum sunt, bucuria sărbătorii de bun început al eliberării de moarte înălţăm ruga: „Îndreptă-mi paşii sufletului meu/ pe cărările nerătăcite ale poruncilor tale, Cuvântule,/ având rugătoare pe ceea ce Te-a născut,/ pe pururea Fecioară neîntinată şi fără prihană.” Apoi, întorcând spatele „răutăţilor zilei” spre a ne alătura „bunilor” noştri din străfundurile veacurilor să ne rugăm a alinare: „Nu ne lăsa Măicuţă să pierim pe cale/ Că noi suntem fiii lacrimilor tale.” Căci dacă, după spusa lui Pascal, Hristos stă răstignit până la sfârşitul veacurilor, alături de cruce Maica Sa plânge fără încetare. Când Mântuitorul se roagă „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”, lacrimile de durere ale Maicii Sale, „izvor al iertării” se fac vindecătoare şi mântuitoare.  Ajută-ne Maică Preasfântă să mărturisim asemenea ţie: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” şi s-o facem cu credinţă reînnoită  că „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” vine de la Domnul Dumnezeul nostru care „toate cu înţelepciune a făcut”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online