Un ideal de viaţă – a fi vrednic de Hristos. Gând de Duminică – după Înălţarea Sfintei Cruci - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Un ideal de viaţă – a fi vrednic de Hristos. Gând de Duminică – după Înălţarea Sfintei Cruci – de Elena Solunca Moise

Fresca Iisus-Hristos-Mantuitorul-Nostru-Marturisitorii-RoLa fiecare Sfântă Liturghie, preotul înălţând crucea, rosteşte într-o cuprinzătoare chemare: „Sus să avem inimile” şi răspundem asemeni: „Avem către Domnul. Să mulţumim Domnului cu vrednicie. Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.”

Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

Să lăsăm inimile să se înalţe  spre cer de unde  vine ajutorul,  de la Domnul, „Cel ce a făcut cerul şi pământul”. Şi mai spune David: „Domnul este ajutorul meu, şi scăparea mea şi izbăvitorul meu”. Întru „izbăvirea” noastră,  Hristos spune deschis: „În lume necazuri veţi avea” şi îndeamnă: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” Ne amintim că după ce Dumnezeu a dat singura poruncă a spre a nu muri, şarpele, pus de vrăjmaş, a minţit: „Nu veţi muri”. Consecinţa o ştim şi am putea spune că mereu suntem puşi să facem această alegere de a urma porunca lui Hristos sau abila minciună a vrăjmaşului ucigător de suflete. Necazuri sunt şi se tot înmulţesc într-o criză ce parcă, începută în zorii istoriei, nu se mai sfârşeşte în timp ce vrăjmaşul, şuşotind, nu conteneşte a ne „sfătui”. Aşa se face că pizmaşul a acoperit abil teama de judecata lui Dumnezeu cu teama de moarte, răpindu-i omului şansa veşniciei întru lumina ce din început: Să fie lumină, după care despărţit-o de întuneric. O teamă care, scria Vlahuţă, nu este de moartea propriu-zisă ci „de veşnicia ei”. Hristos, Mântuitorul a biruit moartea cu moartea Sa pe cruce care de atunci e semnul deplinei biruinţe a vieţii, nu ocolind moartea şi „călcând-o” cu moartea Sa. Sf. Ap, Pavel scria că nu din „faptele legii” se îndreaptă omul, ci din credinţă. Mai sublinia că fără învierea lui Hristos, zadarnică ar fi propovăduirea şi la fel credinţa, iar fără credinţă nu există mântuire. De aceea Crucea, cândva ocară şi blestem, s-a făcut binecuvântare, căci prin ea, Hristos ne-a redat luminii celei fără de sfârşit a vieţii. Şi a făcut-o din iubire, anume „iubirea” care, să nu uităm o clipă, nu „cade niciodată”.  Iubirea Lui este totuna  Adevărul care ne face liberi a urma voia lui Dumnezeu de la care, să nu uităm o clipă, vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”.

Mereu între cele ale oamenilor şi cele ale lui Dumnezeu

Şi a fost aşa că, vorbind mulţimilor, Hristos le-a vestit patimile şi moartea Sa, iar Petru, în iubirea lui sincer protectoare, i-a spus cumva mustrător să nu i se „întâmple aşa ceva”. Răspunzând, Hristos i-a replicat că nu gândeşte „cele ale lui Dumnezeu”, ci „cele ale oamenilor”; anume ale oamenilor ca fiinţe spre moarte. Este situaţia dilematică a omului ce a dus spre îndoiala carteziană, răscruce a procesului de secularizare evoluând spre globalizare. Spre dumirirea, Hristos a spus tuturor:  „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine.” Nu obligă pe nimeni; nu face promisiuni deşarte; nu are, cum am spune astăzi, un discurs populist. Rostirea e gravă şi lămuritoare pentru ceea ce însemnă sufletul,  fiorul dumnezeiesc pe care Creatorul l-a dăruit omului, modelat cu mâinile Sale şi împodobit cu Duhul Său Sfânt. Ştiind, David se ruga zelos: „Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine”, cerând „Dă-mi bucuria mântuirii Tale”.

Dacă prin acest „sine” fiecare se defineşte ca fiinţă omului în unicitatea şi unitatea sa irepetabilă, la ce bună lepădarea care ne-ar izgoni într-un alt deşert, al anonimatului? Oare, ne-am trezi deodată într-o lume amorfă în care identitatea este absorbită de număr, într-o alunecare vicioasă de la calitate la cantitate, de la personalitate la individ, acel „epsilon” din „Brava lume nouă” a lui Aldous Huxley. Tocmai pentru că acest „sine” este un ecou al lumii cu întreaga configuraţie mozaicată, Hristos arată cum să ne purtăm propria cruce ca, fiind în lume, să nu fim din lume. Cum: lăsându-ne în voia Domnului, lucrând voia Lui cum îngerii o fac în ceruri. De altfel, în Rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli şi toţi care îi vor urma spune:”Nu mă rog să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i în adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul.”  În rugăciunea  Tatăl nostru, spunem şi „ne izbăveşte de cel viclean”, scoate-ne din robia răului. Răul şi viclenia  merg mână în mână, căci răul nu ar mai fi râvnit de nimeni dacă şi-ar declara adevărata identitate. El are nevoie absolută de minciună, fără de care s-ar vida de conţinut. Omul rămâne liber iar exerciţiul acestei libertăţi implică „ispita”, încercarea prin care ne conturăm propria condiţie; cum aurul se lămureşte în foc. Se spune chiar că, fără ispită, nu ar fi nici raiul. Ne amintim că, ispitindu-l a treia oară, diavolul i-a promis lui Hristos „toate împărăţiile lumii”  dacă se va închina lui, iar răspunsul a fost fără replică:”Mergi înapoia Mea, Satană. Căci scris este Domnului, Dumnezeului tău să i Te închini şi numai Lui unuia singur să-i slujeşti”. Atunci, diavolul a dispărut. Închinându-se acestei lumii, având puterea ei efemeră, Pilat a încremenit pentru de-a pururi în faţa întrebării: Ce este adevărul? Şi era în faţa Adevărului! Nu-i dat acestei „puteri” a cunoaşte adevărul, pe care văzându-l chiar, nu-l vede…

Smerenia ca putere lucrătoare a binelui

A te închina lui Dumnezeu şi doar lui „unuia singur să-i slujeşti” este o lecţie desăvârşită de smerenie ca virtute izvorâtoare a tuturor virtuţilor, opusă trufiei din care izvorăsc toate păcatele. Să ne lepădăm de „sine”, de povara păcatelor acumulată după cădere, din amorţeala cea de moarte din care l-a trezit la viaţă Dumnezeu, întrebând: Adame, unde eşti? Răspuns-a Adam: „aici”; pitit în perimetrul îngust al eului din care nu poate ieşi singur. De aceea omul are nevoie de  ajutor puternic şi străin de făţărnicie pe care nu-l poate primi  decât de la Dumnezeu. Ca să ne lepădăm de „sine” este nevoie, mai întâi, de chemarea lui Dumnezeu şi, deopotrivă, de propria voinţă. Şi aici, înainte avem mereu pe Hristos care „a coborât din cer”, a venit în acel „aici”, s-a întrupat, a propovăduit, a primit ocară şi batjocură; El, „care va veni să judece vii şi morţii” a primit să fie judecat de „judecătorii” acestei lumi, a căror „dreaptă, e dreapta nedreptăţii”; a primit răstignirea pe cruce ca să ne dezrobească pe noi de „rău şi de păcat”. Din veşnicie, Hristos a  coborât în timp ca să înveşnicească, s-a lepădat de sinele dumnezeiesc, s-a făcut „din lume” ca pe noi să ne ajute să  fim în lume fără a fi din lume.  La, rându-ne, făcând semnul crucii, ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, „treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită” – Tatăl Creator, Fiul Salvator, Sfântul Duh ca putere îndumnezeitoare în orizontalitatea plină de încercări şi suferinţe pe care nici un om nu le poate ocoli. De aici şi expresia după care fiecare dintre noi are o cruce şi trebuie să o poarte, sau „aşa mi-a dat mie Dumnezeu”. Crucea  poate fi asumată resemnat, lăsându-se purtaţi de „necazurile lumii”, fie conştient pe deplin că facem voia lui Dumnezeu. Nu a unui Dumnezeu aşa „între alţii”, ci a lui Dumnezeu Celui viu la care se închina proorocul Ilie. Pe muntele Tabor, când Hristos s-a arătat dimpreună cu Moise şi Ilie, glasul Tatălui a grăit: „Acesta este Fiul Meu mult iubit, pe El să-l ascultaţi.”  Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Celui care face minuni şi ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat a făcut minuni pe care nimeni înainte şi nici după El nu a fost în stare să facă.

În negura unei civilizaţii a derizoriului

Spre atentă luare aminte, Hristos adaugă că „tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.” E mai mult decât o mărturisire, angajând întreaga fiinţă a omului care, urmând lui Hristos, trebuie să se facă neapărat şi vrednic de El. Să nu asemănăm celor care îi spuneau: „Doamne n-am proorocit în numele Tău? N-am scos draci în numele Tău? Şi n-am făcut minuni în numele Tău?” Am putea auzi cuvintele spuse lor: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, voi cei care lucraţi fărădelegea.” E adevărat, făceau acestea toate „în numele”, fapt necesar nu însă şi suficient; mai este nevoie şi de a o face în Duhul lui Hristos. Este principiul călăuzitor al unui etos al eliberării de care e nevoie mai ales astăzi. Şi este aşa pentru că,după cum scrie Mario Vargas Llosa, trăim o „civilizaţie a spectacolului”, când credinţa „din afară” tinde a pustii sufletele. Acum a ne face vrednici de Hristos este singura posibilitate de a evada din temniţa informaţiilor care ne depărtează de cunoaşterea autentică şi subminează credinţa cea adevărată.  Semnificativ, scriitorul latino-american,  mai atrage atenţia şi asupra existenţei unui „spirit religios secularizat” în virtutea căruia „spectacolul”, exteriorizarea cu asupra de măsură, goleşte omul de trăirea interioară asemănându-l fariseilor de odinioară.

Chemându-ne să-I urmăm, Hristos îndeamnă să fim şi vrednici de El, adică prin tot ceea ce gândim, rostim şi facem să  fim (nu doar a ne „arăta”!)  împreună lucrător cu Dumnezeu. Îndemnând pe Filipeni, şi pe noi toţi, ca iubirea să „ prisosească ‚întru cunoştinţă şi orice pricepere”, Sf. Ap. Pavel sfătuieşte: „Să vă purtaţi numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos…nevoindu-vă împreună într-un suflet, prin credinţa Evangheliei”.  A te nevoi, a urma o nevoie, presupune depăşirea dorinţei egoiste, impusă de „sinele” rătăcitor, abandonarea ei definitivă chiar, pentru a urma voia lui Dumnezeu. A face voia lui Dumnezeu este o nevoie a omului, adică fără să fie proprie, ci a lui Dumnezeu, a o împlini este o condiţie sine qua non a vieţii ce se împărtăşeşte din veşnicie. Ne-voia omului trufaş şi egoist este nevoia celui smerit şi făcător de bine.  Atunci „voia este împreună lucrătoare cu puterea” cum spunem adesea în rugăciunile către Maica Domului şi Maica noastră preaînțeleaptă,  pentru că atunci când lucrezi voia Domnului, El îţi dă puterea de care ai nevoie.

Smerenia cheamă blândeţea

Ceea ce urmează este un paradox, „scandal al raţiunii” cum îl numea Aristotel, dar care, prin Hristos este absorbit în „pacea” pe care El ne-a dăruit-o. Este pacea care depăşeşte toată înţelegerea omenească pentru că este unire cu Dumnezeu. Hristos precizează: „Cel ce vrea să-şi mântuie sufletul, îl va pierde, iar cel ce-l va pierde pentru Mine îl va afla”. La o primă citire, tot înţelesul de până acum pare a se nărui, însă Hristos adaugă luminând inima:  „Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela Fiul Omului se va ruşina când va veni întru slavă cu sfinţii îngeri.” Aşa este: dorind a ne dezrobi sufletul, „prund de păcate”, nu o putem face decât într-un sigur fel, câtă vreme „nimeni nu poate sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu şi lui mamona”.  Şi asta pentru că, arată în Epistola sa, Evanghelistul Luca, atunci omul „sau va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi-l va nesocoti pe celălalt.” Sf. Ap. Iacob adaugă: „cel ce vrea să fie prieten cu lumea, I se face vrăjmaş lui Dumnezeu…Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu…Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El se va apropia de voi…Smeriţi-vă în faţa Domnului şi El vă v-a înălţa”. Smerenia o deprindem,mai întâi, din cuvintele rostite de Preasfânta Fecioară: „Iată roba Domnului, fie mie după cuvântul tău”.  Deplinătatea smereniei o arată Hristos , îngemănând-o cu „blândeţea inimii” proprie Păstorului de suflete; Păstorul care îşi dă viaţa pentru oile sale, cum Însuşi a făcut-o în chip desăvârşit. Blândeţea inimii este iubirea purtătoare de grijă pentru binele semenului nostru pe care îl înţelegem ca bine propriu, într-un act de dăruire până la jertfă.  Deloc întâmplător se spune că acela care face bine fratelui său, întâi şi-l face sieşi.

„Paște oile Mele” i-a spus Hristos lui Petru după Înviere, totuna cu porunca iubirii necondiţionată de nimic.  Suntem puşi în faţa unei alegeri ferme – sufletul sau lumea. Ce dobândeşti oare dacă alegi lumea?! Să ne amintim de bogatul nemilos şi de sărmanul Lazăr. Sau, cu îngăduinţa Dvs. de legendarul Faust care, făcând pact cu diavolul i-a dat sufletul şi, într-adevăr, a primit absolut tot ce a dorit din această „lume”. A venit însă vremea  scadenţei, pentru că trăim într-o lume în care, mai devreme sau mai târziu,  totul se plăteşte, când nu mai este loc de alegere.  Mefistofel i-a spus: „Nu mai spera, acum eşti al nostru, acum trebuie să mori”. În zadar a cerut îndurare de la Dumnezeu. Spiritul întunericului de nepătruns s-a năpustit asupra lui într-un zgomot coşmăresc, aruncând fulgere, cutremurând pământul şi rânjind grotesc a luat trupul sărmanului „mag” al modernităţii şi l-a azvârlit fără milă – demonul nu are milă! –   în iad.  Dacă de bună voie te predai diavolului, nimic nu te mai poate elibera, cum nici lui Iuda nu i-a folosit că şi-a recunoscut greşeala de a-L fi „vândut” pe Hristos. Cum nu avem decât un suflet primit de la Ziditorul tuturor,  ce am putea da în locul lui?  Rămâne să ne lepădăm de „sine”, de trufia aducătoare de moarte, pentru a-L urma lui Hristos spre împărăţia cerurilor. Bunii noştri cei de demult spuneau despre un om rău că este „fără suflet în el” şi este aşa pentru că, primindu-l în dar, s-a lepădat de el.

Sf. Maxim Mărturisitorul scria că „Sufletul este ecoul îndepărtat al vocii Cuvântului”, a Cuvântului prin care toate s-au făcut, şi „deşi locuieşte în trup, e altceva, esenţial altceva”. Ştim din vremuri ce şi-au pierdut şirul, nu şi spiritul, că trupul merge în ţărâna din care este făcut iar sufletul la Domnul spre care se şi îndreaptă părăsind vremelnicu-i sălaş; un sălaş în care, mai înainte, să-L primim smerit pe Hristos întru vrednicie. Înaintemergătoare este pocăinţa, recunoaşterea greşelii, ca nerespectare a poruncii Domnului, urmată de „schimbarea” voii fiecăruia spre Dumnezeu. Şi aici, tot Hristos ne dă pildă când se roagă lui Dumnezeu: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” În lumea aceasta, cum scria Sf. ap. Pavel, toate ne sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos, nu sunt spre zidire fiindcă  mai sunt şi dintre cele  spre surpare a bietului nostru suflet.  Rugăciunea este un sfetnic de neînlocuit, postul prilej de curăţire a trupului şi sufletului prin ascultarea de Dumnezeu ca împreună cu faptele cele bune făcute în numele Tatălui Ceresc să cerem ca odinioară: „Dă-ne Lumina Ta Doamne, să înţelegem că, peste toate,taina Luminii Tale, a nemuririi, a veşniciei înalţă sufletele noastre.” Stăruind astfel, se poate întâmpla să trăim înşine minunea de a vedea cum toate cele cu neputinţă oamenilor, sunt cu putinţă la Dumnezeu. Hristos ne este mereu înainte, jertfindu-se pentru noi şi pentru izbăvirea noastră de consecinţele faptelor necugetate. El, Eliberatorul nostru nu cere nimic, ne doreşte pe  noi, ca urmându-I să ne bucurăm  dimpreună ca moştenitori ai vieţii celei veşnice. Atunci, nu ne va mai fi frică  acolo unde „frică nu e” şi vom putea şopti rugător cu Vasile Voiculescu într-una dintre poeziile sale dedicate Sfintei Cruci: „Chip al infinitului răstignit în noi,/ Punem slabele noastre braţe peste-ale Tale;/ Pironeşte-mi-le de aripile-i triumfale/ Să mă înalţi cu Tine din lăuntricul noroi.”

Elena Solunca Moise

Parintele Justin Parvu, Manastirea Petru Voda

Parintele Justin Parvu, Manastirea Petru Voda

Sursa: Ziaristi Online

 

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.