„Măreşte suflete al meu pe Domnul” - de Elena Solunca Moise. Anunţ lapidar: Portalul Ziaristi Online îşi întrerupe activitatea publicistică - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Măreşte suflete al meu pe Domnul” – de Elena Solunca Moise. Anunţ lapidar: Portalul Ziaristi Online îşi întrerupe activitatea publicistică

 

Icoana de Andrei Rubliov – 1405

„Domnul este cu tine”

La început de primăvară, la câteva zile după echinocţiu, răsare în sufletele noastre înceţoşate de cele ale lumii, icoana luminoasă a Veştii celei bune, care a schimbat cursul istoriei. Sărbătoarea este  o reînnoită certitudine că, după cuvântul îngerului spus Preasfintei Fecioare, „Domnul este cu tine”, Domnul este cu fiecare dintre noi care îl cheamă cu credinţă. De atunci putem spune cu încredere „Cu noi este Dumnezeu”.

Sf. Evanghelist Luca spune cum, într-o asemenea zi, Domnul a trimis pe îngerul Gabriel, îngerul darului,  în Nazaret, o cetate a Galileei neamurilor, către o Fecioară, care se numea Maria şi era logodită cu  Iosif, din casa lui David. Evanghelistul Luca scrie că, intrând, îngerul i-a spus: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.” S-a spăimântat Fecioara ce-şi petrecea timpul în templu neobosită în rugăciuni şi plină de dragostea pentru Dumnezeu. „Oare ce să fie mie aceasta?” Mesagerul ceresc i-a spus blând: „Nu te teme, Marie căci ai aflat har de la Dumnezeu”. A continuat  : „Şi iată, vei lua în pântece Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema.” Încă de la trei ani vieţuind în templu, Fecioara cunoştea cele spuse odinioară de proorocul Isaia: „Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel. El se va hrăni cu lapte şi cu miere până când va şti să arunce răul şi să aleagă binele.” Ştia, dar în smerenia sa sfioasă nici că gândea că, tocmai ei, îi era dat să fie aleasa Domnului. Smerenia ei era rod al neprihănirii, al rugăciunilor părinţilor ei – Ioachim şi Ana – al căror dorire a fost minunat împlinită. Minunat, fiindcă, neavând prunci, aceşti „drepţi părinţi” nu au deznădăjduit ci s-au întărit în credinţă şi răbdare, virtuţi care au adus răsplata nădăjduită în ritmul rugăciunilor stăruitoare.

Cunoscând cum primii oameni au fost amăgiţi de şarpe, Sf. Fecioară s-a temut că nu cumva să fie şi ea prinsă în cursa-i bine vicleşugită. A întrebat Preacurata cum anume se va întâmpla aceasta, câtă vreme ea nu „cunoscuse bărbat”. Aflase, neîndoielnic de toiagul lui Aaron care, uscat fiind, a înverzit; auzise de Sara, femeia lui Avraam care la bătrâneţe la născut pe Isac. Şi apoi,  chiar naşterea Preasfintei Fecioare  a fost o minune binecuvântată, drepţii săi părinţii – Ioachim  şi Ana – fiind trecuţi în ani. Mai presus de toate, ştia de Rugul aprins văzut de Moise, când Dumnezeu i s-a arătat lui Moise şi care „ardea dar nu se mistuia”. Şi totuşi…Atunci îngerul i-a descris „cum” vor fi acestea: “Duhul Sfânt se va coborî şi puterea celui Preaînalt te va umbri”. Ca să-i întărească credinţa, îngerul i-a spus că „ruda” ei Elisabeta, înaintată în vârsta era în luna a şasea de când avea în pântece fiu  – pe Sf. Ioan Înaintemergătorul Domnului, cel care l-a cunoscut pe Hristos încă din pântecele Fecioarei şi L-a propovăduit cu o abnegaţie şi dăruire de neegalat.

„Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”

Cumpănindu-le, convinsă că nu este nicio amăgire a rostit smerit cuvintele emblematice pentru mântuirea omului: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.” De atunci, însufleţiţi de bucurie sfântă, mărturisim întru înălţarea inimii: „Astăzi este începătura mântuirii noastre celei din veac…Astăzi se binevesteşte pământului bucurie mare.” Împlinindu-şi misiunea, îngerul Gabriel a plecat.

Sf. Nectarie de Eghina înalţă imn: „Tu eşti cartea, Fecioară, în care Cuvântul Tatălui/ a scris ca Dumnezeu şi om, mai presus de minte şi de cuvânt./ Tu eşti raiul, Fiică, unde pomul vieţii/ e răsădit în mijloc, dăruind viaţă de veci.”

Aşa s-a făcut că Acela care nu are în cer mamă s-a întrupat făcându-se om fără tată pământean iar Maica Domnului spune pentru toţi şi pentru fiecare: „Măreşte suflete al meu pe Domnul”. Mărire cuvenită îi aduce  Fecioara Sfântă pentru că „a căutat la smerenia mea”. Da, Domnul caută smerenia omului, îi vădeşte cu asupra de măsură folosul duhovnicesc ca „împărăteasă virtuţilor” şi „maică” a lor. În jurul smereniei căreia roiesc toate celelalte virtuţi, care din ea se ivesc şi din care îşi sporeşte nemărginit puterea. Întrupându-se, Însuşi Hristos s-a smerit pe Sine, „ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte pe cruce” cum scria Sf. Ap. Pavel Filipenilor. De aceea Sf. Isac Sirul  învaţă că smerenia este „haina dumnezeirii, deoarece cu aceasta s-a îmbrăcat Dumnezeu când a binevoit să vină în lume şi S-a îmbrăcat în haina în firea noastră cea smerită”. Sfinţii Părinţi apreciază această măreţie a smereniei prin faptul că ea singură poate anihila mândria cea aducătoare de moarte. Din mândrie au căzut îngerii din ceruri şi tot din mândrie Adam şi Eva au căzut din rai. Au căzut  în acel „aici” circumstanţial din care nu pot ieşi singuri şi la care ajunge doar acel „ dor, numai dor”. Din smerenie se iveşte, mai întâi, renunţarea la voia proprie oricare ar fi consecinţele. Hristos se roagă: „Doamne, dacă este cu putinţă, fă să treacă de la Mine paharul acesta. Dar nu voia Ta, nu voia mea să se facă”.  Asta după ce grăise apostolilor că a venit să facă „voia Celui ce L-a trimis”, adică a Părintelui Ceresc. Doar făcând Voia Lui, asumându-şi Crucea, dându-şi sufletul pe ea Tatălui Ceresc, jertfă supremă, a înviat şi, îndemnând a-i urma a spus: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”

Maica Preasfântă ne arată cum smerenia, ca „sărăcie cu duhul” este singura stare a conştiinţei omului care se poate fi „născătoare de Dumnezeu”. Mai mult,   Domnul Însuşi o caută şi, aflând-o, ca podoabă neasemuită a Fecioarei a făcut-o vrednică a fi mărită de toate neamurile. Cel smerit cu inima, oricât de multe fapte bune ar face spre îmbogăţirea sufletului sărac; sărac pentru că binele, fără hotărnicie fiind binele îl împlineşte spre împărăţia cerurilor. Cel ce pe sine se află „sărac cu duhul” vede deschizându-i-se drumul îmbogăţirii în Domnul până la a-şi face inima un locaş al luminii. Prin cuvintele sale, „Fie mie după cuvântul tău”, Preasfânta Fecioară a pus bun început mântuirii, asumându-şi tot ce avea să urmeze – Naşterea, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea.

Îngerul a adăugat, spre întărire, că şi „ruda” sa, Elisabeta, socotită stearpă de şase luni are în pântece prunc. A plecat Fecioara Neprihănită la Elisabeta care, văzând-o, a simţit cum ”săltat-a pruncul în pântecul ei şi umplut de Duh Sfânt, a rostit: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvânta este rodul pântecului tău. Şi de unde mie aceasta, să vină la mine maica Domnului meu?” După îngerul vestitor care i-a spus în taină doar Fecioarei Sfinte vestea cea bună, Elisabeta recunoaşte în Maria pe „maica Domnului meu” pe care o şi binecuvântează. Şi, din nou, spre întărire, adaugă: „Că iată, de cum a ajuns glasul închinării tale la urechile mele, săltat-a pruncul de bucurie în pântecele meu.” Pruncul nu era altul decât Sf. Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, care peste ani, văzându-L de departe a zis: „Iată mielul Domnului, Cel care a venit să ridice păcatul lumii.” A mai spus Elisabeta: „Fericită este cea care a crezut că se vor plini toate spuse ei de la Domnul.” E o fericire despre care nu se prea vorbeşte şi e spre pagubă, căci credinţa este o condiţie a fericirii omului. Nu se ştie ce este în sine credinţa, poate amintirea de neşters a primelor cuvinte rostite de Dumnezeu omului, făcându-l stăpân peste creaţie şi dându-i o singură poruncă – să nu mănânce din pomul oprit. Nu era o interdicţie ci doar că nu era vremea. Cert este că credinţa este înscrisă în zestrea genetică a omului, orientarea ei fiind opţiunea fiecăruia. Chiar şi cei mai temerari oameni de ştiinţă mărturisesc nevoia de credinţă, cum o face, între alţii, Karl Popper.

În această zare a sufletului, nespus de dulce, Maria  răspunde: „Măreşte, suflete al meu pe Domnul,/ şi să se bucure Duhul meu de Dumnezeu,/ mântuitorul mei,/ Că El a căutat spre smerenia roabei Sale”. Şi nu doar Elisabeta o va socoti astfel, ci „ că mă vor ferici toate neamurile;/ Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic/ Şi Sfânt este numele Lui – / Şi mila lui spre cei ce se tem de El.” Nu este, nicicum, acea „teamă unde teamă nu e”, după vorba psalmistului, ci  teama ca început al înţelepciunii ca mod de vieţuire întru împlinirea voii lui Dumnezeu a-tot-bun. Ea este un dar divin care nu este relaţionat obligatoriu de pregătire teoretică ci de credinţă, aşa cum o descifrăm încă în viaţa noastră cea de toate zilele. E fericirea care aduce smereniei Fecioarei „mărirea” făcută de Cel Puternic şi nu aceea a oamenilor care e ca umbra ce degrab trece. Pe cei cuprinşi de  o asemenea „teamă”, Domnul îi acoperă cu mila sa prisositoare. Cuvintele  care urmează  reprezintă o esenţă a Sfintei Scripturi, întărită de cuvintele în care o şi recunoaştem: „Făcut-a faptă tare cu braţul Său,/risipit-a pe cei mândri în inima lor;/ coborât-a pe cei puternici de pe tronuri/ şi a înălţat pe cei smeriţi, / Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi,/ şi pe bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale.”  E ca un urcuş, la capătul căruia se întrevede finalitatea: „Sprijinit-a pe Israel, sluga Sa, ca să-i pomenească mila, aşa cum a grăit părinţilor noştri,/ lui Avraam şi seminţiei lui până în veac.” Şi noi ne rugăm în fiecare zi: „Doamne, mila Ta este în veac,/ lucrurile mâinilor Tale nu le trece cu vederea.”

Bucuria adusă de vestea cea bună este urmată de fericire ca plinire a ei, aşa cum sunt înfăţişate în Predica de pe Munte. Şi totuşi…cum să înţelegem într-un timp stând zdrobitor sub semnul unui senzualism şi pragmatism mutilant evoluând spre derizoriu? S-ar fi putut, prea bine, să-i fie supuse vorbe de ruşine pe care  cu care fariseii judecau oamenii şi lumea. Nu aveau cum să o atingă însă pe Fecioara conştientă de misiunea sa pe care şi-a asumat-o deplin cu toată puterea credinţei  şi neprihănirii ei. Preacurata Fecioară a primit cuvântul îngerului ca o binecuvântare, fără a-i trece prin minte ce ar fi spus lumea, vorbele de ruşine pe care fariseii s-ar fi grăbit să i le spună. Când accepţi să fii „roaba Domnului”, nu te mai atinge nicio vorbă a celor pierduţi în nisipul mişcător al măririlor deşarte. Veştii celei bune, aduse azi de îngerul Gavriil, îi urmează „vestea minunată” care de arată la Bethleem, când „Fecioara Maria naşte pe Mesia”, început bun punând lucrării Celui fără de început.

Minunea ca desăvârşire a binelui

Minunea urmează ca o desăvârşire a binelui pe care doar Domnul o poate face din preaplinul iubirii Sale pentru om: „Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară şi să aibă viaţă veşnică.”  Minunea este şi o biruinţă asupra lumii, în care „necazuri vom avea” dar, având-o mereu alături pe Maica Preasfântă, avem nu ne îndoim de ajutorul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă uneori ne este greu, din neputinţa înţelegerii lucrării pe care o face Domnu,  să  întâmpinăm  totul zicând: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.”  O spunea David: „Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru/ Tu eşti Dumnezeu, carele faci minuni.” Ca o încununare, la nunta din Cana Galileei, Maica Preacurată spune: „Faceţi tot ce spune El.” Iar Hristos, plinind toate poruncile, adaugă una singură, ca un corolar al lor: „Să vă iubiţi unul pe altul, cum Eu v-am iubit pe voi.” Rememorând aceste cuvinte să ne întrebăm cu sinceritate dacă şi cât de creştini suntem cu adevărat, dincolo de „măririle” cu care ne gratulăm cu timp şi peste timp. Oare nu cumva am putea spune cu Umberto Eco: „Din trandafir a rămas doar numele.” Să nu ne fie aşa nouă, ci căutând taina ascunsă în derizoriul timpului, aflând-o să ne închinăm Maicii Domnului, rugându-ne cu cei de odinioară: “Nu ne lăsa Măicuţă să pierim pe cale/ Căci noi suntem fiii lacrimilor tale”.

Să dăm viaţă din viaţa noastră îndemnului de a face tot ceea ce Hristos ne spune, convinşi că e cu noi până la sfârşitul veacurilor, pentru ca îngenunchind în faţa Icoanei Maicii Domnului să putem înălţăm rugă:  „Bucură-te Mireasă pururea Fecioară.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Facem pe această cale şi următorul anunţ: Portalul Ziaristi Online îşi întrerupe activitatea, cu excepţia materialelor publicistice de credinţă. Vă mulţumim că ne-aţi citit. Un post binecuvântat şi Dumnezeu să ne ajute pe toţi! 

5 comments

  1. Ioana

    Doamna Solunca ne incanta ca intotdeauna cu bijuteriile dansei duhovnicesti. Inca o dovada ca e nevoie de un astfel de site. Noi va asteptam si cu alte analize, pe care, asa cum stiti, nu prea le gasim in alta parte. Tristete mare pe on-line. Desert cosmic… Mai ganditi-va!

  2. Pingback: Părintele Justin, de Buna Vestire, despre copiii României, “familiile şi mamele eroine duc greutăţile ţării…” FOTO / VIDEO | Victor Roncea Blog

  3. Pingback: Părintele Justin, de Buna Vestire, despre copiii României, “familiile şi mamele eroine care duc greutăţile ţării…” FOTO / VIDEO | Victor Roncea Blog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.