Să trăim întru recunoştinţă dătătoare de nesfârşită bucurie: Hristos a înviat! Gând de Sfânta Duminică a Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Să trăim întru recunoştinţă dătătoare de nesfârşită bucurie: Hristos a înviat! Gând de Sfânta Duminică a Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

„Veniţi de luaţi lumină!”

Elena Solunca Moise

În tăria nopţii, Învierea lui Hristos cheamă să ne împărtăşim din Lumina pe care Domnul Dumnezeu a dăruit-o, rostind întru începuturi: „Să fie lumină!” şi când lumină s-a făcut.   Apoi a văzut că „lumina este frumoasă” şi de la Platon încoace ştim că frumosul este splendoarea adevărului. Acum suntem chemaţi cu toţi, fără osebire, să luăm din Lumina Învierii, căci Domnul este nesfârşit de bun şi „răsare soarele şi pentru cei buni şi pentru cei răi după cum plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” Cu toţii să intrăm în bucuria  Domnului, fiindcă bucuria Domnului este suprema noastră bucurie, a celor care prin biruinţa Lui  Hristos asupra morţii suntem chemaţi a-L urma, lepădându-se de sinele îngreunat de păcate spre a ne  lua crucea  a urma Lui, „Care din mormânt ne-a scos”. O facem pentru că El numai cu El ne este dăruită Învierea şi Viaţa. De acum, scrie Sf. Ioan Gură de Aur, „nimeni să nu se mai teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; /şi a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea./ Prădat-a iadul Cel ce s-a coborât în iad…Unde îţi este moarte, boldul?/ Unde îţi este iadule biruinţa/ Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte/ Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos/ sculându-se din morţi, începătură celor adormiţi s-a făcut./ Lui i se cuvine slava şi stăpânire în vecii vecilor.” Slavă i se cuvine pentru că a călcat moartea şi nu oricum, ci cu moartea Sa; stăpânire i se cuvine, fiindcă am văzut cum toate ascultă supus de cuvântul  Său, natura întreagă şi lumea cu toate ale ei. Doar omul, deşi are urechi de auzit, ochi de văzut, are minte de ascultat şi inimă spre a o face sălaş al Domnului, este singurul care, primind cel mai preţios dar – al libertăţii – îl risipeşte. După atâtea veacuri de trudă pe ogorul existenţei, omul descoperă derizoriul în care  se pierde pe sine şi  tot el se lamentează pentru neputinţa ce singur şi-a agonisit-o. Rătăceşte între propria victimizare şi a „altuia”, fiindcă întotdeauna găseşte circumstanţe şi le foloseşte după socoteala sa. Aşa se întâmplă atunci când uiţi că „Domnul ne-a făcut pe noi, nu noi”. Trăind într-o „societate a spectacolului”, după convingătoarea argumentare a lui Llosa, desconsiderăm  că dacă viaţa poate fi un spectacol, spectacolul nu este viaţă. De aici  omul trăitor în aceste zile şi  ajuns a se teme „de nimeni şi nimic”, s-a făcut slugă propriei nimicnicii. Dar, mai presus de toate şi toţi, Domnul veghează, El este singurul Martor şi Judecător, Cel căruia „îi pare rău de răutăţile omului” şi de la El vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”.

Lui Dumnezeu să ne închinăm  şi Lui Unuia să-i slujim

Pentru toţi, în plin întuneric răsună chemarea ca o speranţă reînnoită:„Veniţi să luaţi lumină”. Auzită în tăria nopţii,   chemare deschide vieţii porţile veşniciei pentru că viaţă care nu este doar mâncare, sau băutură   şi nici strălucire zănatică a cine ştie cărei mărimi de mucava. Nu scria oare, cândva Vlahuţă că nu se teme de moarte, ci de „veşnicia ei”. Hristos ne dăruieşte viaţa veşnică pe care o şi defineşte: „ să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. Este cunoaşterea întru comuniunea dintre cei care se roagă Tatălui ceresc: „Sfinţească-se  Tău, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.” Această sfinţire a propovăduit-o Biruitorul Morţii, învăţându-ne cum, la rându-ne, să o facem prin ascultare lucrătoare după cuvintele: „Domnului, Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui Unuia singur să-i slujeşti.”

„Cuvântul Domnului rămâne în veac”

Să ne pregătim a fi vrednici de Lumina cea Adevărată, „care luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce vine în lume” în care ni se dăruieşte a vedea că omul nu este, cum spunea Isaia: „ca iarba, şi toată strălucirea ei, ca floarea câmpului,/ Iarba se usucă, floarea cade, când suflă vântul Domnului peste ea – în adevăr, poporul este ca iarba: iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac”;  el poate fi  viaţă şi lumină. Omul este purtător al chipului şi asemănării cu Dumnezeu, pentru care Fiul lui Dumnezeu Însuşi s-a făcut aidoma ca tot ce crede în El să se poată reîntoarce la matca dintâi a vieţii sale ca dar făcut de Domnul, care „toate cu înţelepciune le-a făcut”. Legământ este credinţa şi e  atât de puternică, încât omului îi este îngăduit să vadă cum tot ceea ce este „cu neputinţă la el, este cu putinţă la Dumnezeu.” Mai presus de toate aflăm biruinţa morţii prin Învierea lui Hristos care, aşa cum l-a scos pe Lazăr cel mort de patru zile din peşteră, ne izbăveşte pe toţi de veşnicia întunecată a morţii. Ca şi lui Lazăr ne spune „vino afară!”, ieşi din cochilia egoismului şi Mă vei întâlni, aşteptându-te cu infinită răbdare iubitoare. Derizoriul în care trăim  anihilează viaţa adevărată deoarece cultivarea plăcerii – există şi o industrie! – desconsideră frustrant valoarea suferinţei, nivelează totul, şterge diferenţele specifice   din care se naşte bucuria şi slava. Este o altă formă de viclenie a vrăjmaşului spre a ne îndepărta de Domnul vieţii. Să avem mereu în inimă că slava lui Hristos, Fiul Omului, a urmat suferinţei Sale,  Răstignirii, încât putem spune că nu este Înviere fără Golgota şi nici Golgota fără Înviere.  Răstignit pe Crucea păcatelor noastre, Hristos se roagă: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” Numai puterea dată de Iubire poate înălţa o asemenea rugă şi să încercăm a descifra ce anume era de iertat, spre a afla vreme de pocăinţă şi timp de întoarcere.

De la Osana la Răstigneşte-L

Doar cu câteva zile în urmă Hristos era întâmpinat în Ierusalim de mulţime cu flori de salcie în mâini care îi cântau imn de slavă: „Bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă.” Domnul S-a arătat anume prin Fiul Său, Cel Unul născut, care „s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om”, asemenea nouă şi printre noi a venit, a vieţuit dar „ai Săi” nu L-au primit. Spăimântător, fariseii, cei care primii ar fi trebuit să-L recunoască şi să i se închine, au prins a-L urî cu „ură de moarte”. Psihologic este cumva de înţeles şi este folositor să o facem spre a nu fi ca ei – tot vorbind despre Dumnezeu, fără să dea cuvintelor viaţa faptelor, aceşti mai mari ai vremelniciei au sfârşit prin a se minţi pe ei însuşi,  aşteptând şi pretinzând ca  mulţimea să se poarte faţă de ei ca faţă de Fiul lui Dumnezeu. Moral însă nu aveau, nicicum,  acest drept şi, cum îl râvneau cu asupra de măsură, proiectau ura  pe Cel Îndreptăţit a fi primit ca Fiu al lui Dumnezeu. Ei sunt principalii artizani, şi întâii răspunzători, pentru trimiterea şi răstignirea  lui Hristos pe Cruce. Ura lor nestăpânită a trimis la moarte Iubirea care a primit pedeapsa nemeritată pentru a dezvălui adevărul că  ea „nu cade niciodată” şi, la limită, converteşte căderea în prilej de îndreptare şi înălţare. Iubirea nu cade fiindcă Dumnezeu însuşi Cel Nesfârşit, „care a făcut cerul şi pământul cu toată splendoarea lor”, este Iubire pentru ca acela ce I se închină şi slujeşte se fie părtaş nesfârşirii într-o altă filiaţie decât cea a sângelui. Este filiaţia Duhului Sfânt  şi, ştim prea bine că „Duh este Domnul şi cel care i se închină, trebuie s-o facă în Duh şi în Adevăr”. Putem aşeza mai cu folos în inimă Iubirea lui Dumnezeu pentru om dacă cităm pe Sf. Ap. Pavel care face o adevărată radiografiere a acestei puteri supreme: „Iubirea îndelung rabdă, iubirea se dăruie; ea nu invidiază; nu se trufeşte; nu se îngânfă; ea nu se poartă cu necuviinţă; nu-şi caută pe ale sale; nu se întărâtă; nu se bucură de nedreptate ci de adevăr se bucură; pe toate le suferă; pe toate le crede; pe toate le nădăjduieşte; pe toate le rabdă.” La polul opus, ura zămisleşte nedreptate şi naşte crimă, iar viclenia, venindu-i degrabă în ajutor pidosnic, aruncă vina pe altul pentru a se dezvinovăţii, doar că o face spre pagubă; ea se întoarce asupră-le ca un bumerang. Ca odinioară, când Dumnezeu a întrebat pe Cain, auzim: „Unde este fratele tău?”

În acest temei, fariseii aveau nevoie  de o motivaţie care să justifice trimiterea lui Hristos pe Cruce şi Răstignirea Lui. Cum la viclenie vrăjmaşul e de neîntrecut, au găsit repede un motiv: anume că s-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu. În acele vremuri,  o asemenea zicere era un păcat  de neiertat, ca şi cum ar fi luat numele Domnului în deşert, şi pedepsit cu moartea. Numai că  Hristos nu s-a numit Fiu al lui Dumnezeu; El este Fiul lui Dumnezeu! Aşa l-a mărturisit  Petru, când întrebat cine spune că este a spus fără să stea pe gânduri: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.”  Şi mai  înainte, când Ioan Înaintemergătorul L-a botezat la apa Iordanului, Însuşi Tatăl Ceresc L-a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu Mult Iubit întru care bine am voit.” Oare, fariseii care ştiau de toate nu aflaseră acest adevăr?!  Dar, ei, fariseii tuturor timpurilor, auzeau doar ceea ce voiau să audă şi vedeau ceea ce voiau să vadă pentru a-şi  impune voia  unei mulţimii obediente.

Ajunşi la putere – o putere pentru foarte mulţi înfricoşătoare – fariseii de atunci, la fel ca cei de azi, şi-au impus voia, sau mai curând, voia celui viclean care nu doreşte apropierea omului de Ziditorul Său. Numele însuşi – diabolon, despărţire – o spune.  Din  răutatea vrăjmaşului se hrăneşte focul cel veşnic care îl va arde pentru că pentru  el nu cale este cale de întors. Cale de întors pentru el nu află şi e nu este nu pentru că nu ar fi, dar el ignoră cu străşnicie pocăinţa, calea ce duce la Dumnezeu-Iubire. Scria David că „atunci când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”, aşa că nu miră „scenografia” pe care au ticluit-o şi le-a „reuşit” în această lume, a cărei „zădărnicie” n-au luat-o în seamă.  Aşa-zisei lor înţelepciuni le-a scăpat înţelesul cuvintelor rostite de Mântuitor: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Nu le-a scăpat însă urmaşilor lor care au pervertit-o în ”spectacol”, într-o degenerescenţă a sacralităţii spre profanizare. În „isteţimea” lor vinovată, şi-au amintit că a nu ucide este una din cele zece porunci care trebuie respectate cu străşnicie. Ivită pe neaşteptate din iubirea de propriul sine şi temei al necredinţei, viclenia a iscodit pe dată soluţia – L-au trimis pe Hristos la Pilat, simbolul puterii politice, ca el să ducă la capăt mârşavul lor plan. Necredinţa lor spoită cu şiretenie, un fel de cecitate a duhului,  a condus la un paradox: ştiind nu ştiau din cauza egolatriei, incapabilă să vadă mai departe de micimea întunecată a eu-lui.  E o ştiinţă vinovată şi măsluită pentru a o impune semenilor ca să le slujească. Lor le spunea Mântuitorul: „Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţaţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi lăcomie…Voi întreceţi măsura părinţilor voştri…şerpi, pui de vipere …asupra voastră să cadă sângele drepţilor răspândit pe pământ…Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe prooroci şi alungi cu pietre pe cei care vin la tine…de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi la tine, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi…dar nu aţi voit. Iată casa voastră se va lăsa pustie. Căci vă zic vouă că de acum nu mă veţi mai vedea până când nu veţi zice: Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului.”

„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”

Trimisu-l-au la Pilat, guvernatorul roman, care la început recunoscut nevinovăţia lui Hristos, judecată după normele dreptului roman. În acest caz, politeismul mută accentul de le puterea divină, împărţită între atâţia zei, la puterea lumească, singura ar putea aduna împreună, fie şi pentru puţin timp, oamenii în diversitatea lor. Puterea politică se arată însă o capcană pentru cunoaşterea Adevărului; nu una oarecare, ci din cale afară de  periculoasă pentru că naşte totalitarismul cu întreg bestiarul său  de neevitat. Pilat nu a înţeles mai mult nici când îi spune lui Hristos că are putere trimită la moarte sau să-L elibereze  şi când Mântuitorul spune: Nu ai avea putere dacă nu ţi-ar fi dat-o Dumnezeu. Dumnezeu dă putere şi libertate şi noi suntem cei care alegem ce să facem având a da seama în faţa Celui care ni le-a dat. În faţa oamenilor, ne putem curăţa prin „spălarea mâinilor”, cum a făcut-o şi Pilat, respectând normele dreptului roman, unul făcut de oameni împărţit  între „de jure” şi „de facto”.  În faţa lui Dumnezeu însă, nu! Respectând normele statului, suntem liberi pentru împărăţia de aici atât de trecătoare, în care „ce-un secol o spune, ceilalţi o dezic”.  Pentru împărăţia lui Dumnezeu este nevoie de „inimă curată şi smerită” iar pocăinţa, prin lacrimile sale, este singura  care ne vindecă de deşertăciune. O spunea Sf. Ioan Înaintemergătorul: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.”

Întrevedem aici drama copleşitoare  ce poate fi generată de puterea politică, în toate formele sale. Prin excelenţă putere acestei lumi,aceea politică  este limitată ţi deci incapabilă a ajunge  la Adevăr chiar dacă îl doreşte sincer. David scria cum că  „Adevărul din pământ a răsărit”. A „răsărit din pământ, dar  nu este făcut din pământ ca omul, ci El s-a întrupat, făcându-se asemenea omului spre a-l îndumnezei. Aşa că,  în faţa Adevărului fiind, Pilat nu are cum a-l cunoaşte şi recunoaşte, râmând împietrit pentru totdeauna şi înlănţuit în faţa întrebării: Ce este Adevărul? Când în pustiu, diavolul i-a promis lui Hristos „toate împărăţiile lumii” cu condiţia să-i slujească, Mântuitorul i-a răspuns ferm: „Domnului, Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui Unuia să-i slujeşti.” Este surprinsă aici esenţa smereniei, ca supunere faţă de Dumnezeu şi biruinţă a lumii şi Hristos adevereşte că acela  care „M-a văzut pe Mine. L-a văzut pe Tată, fiindcă „Eu şi Tatăl una suntem.”

Diavolul poate înşela şi duce pe căile rătăcirii spre pierzanie, cum a făcut-o cu Iuda, dar numai atunci când nu iei seama la un adevăr pe care tot Hristos ni-l pune în faţă spre îndreptare: „Nu poţi sluji la doi domni odată: lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Ne şi explică: „Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui”. A spus-o fariseilor care îşi „băteau joc de El”, căci aşa este mereu atunci când, neavând replică, iei în râs realitatea , amăgindu-te că batjocura este argument care susţine superioritatea. Or, Pilat nu cunoştea nimic din toate acestea şi nu înţelegea de ce el trebuia să judece după o lege care nu era a lui. La limită, aceasta ar putea fi considerată o circumstanţă atenuantă, ţinând seama că îi datorăm recunoaşterea Adevărului, chiar dacă împotriva voii lui, scriind pe Cruce: „Iisus Hristos Regele iudeilor”. Când fariseii l-au corectat, „că El s-a numit Fiul lui Dumnezeu” a spus hotărât: „ce-am scris, am scis!” A mai încercat o ieşire: cum de sărbătoarea era cinstită şi prin eliberarea unui condamnat la moarte, a întrebat mulţimea pe cine să elibereze: pe Hristos sau pe Baraba. Instigată de farisei, mulţimea a decis ca Baraba( care înseamnă Fiu al tatălui, dar al celui pământesc) să fie  liberat iar Hristos răstignit. Prin timp se aude strigătul ucigător: Răstigneşte-L, Răstigneşte-L! Între a asculta de farisei şi a lua apărarea Celui care nu avea păcat, poporul a ales să-L răstignească pe Hristos, punându-se bine cu fariseii cu care trebuiau să vieţuiască mai departe. Nu am spune chiar că poporul era  neştiutor pentru că, foarte probabil, auzise  de Hristos, poate Îl ascultase  şi  îl văzuse minunile de nimeni făcute până atunci. Lipsa credinţei în Dumnezeu cel adevărat i-a făcut pe cei mai mulţi să decidă Răstignirea lui Hristos şi să elibereze pe Baraba, care era tâlhar. Cutremurătoare alegere.  Cum pot oameni, prizonieri ai vremelniciei, să judece  şi condamne Viaţa Veşnică pentru a elibera un tâlhar? Eliberăm pe „fiul tatălui” pământesc şi trimitem la răstignire pe Fiul lui Dumnezeu.  Probabil că aşa cum şi azi proclamăm valoarea pentru a promova  cu sârg nonvaloarea şi impostura sau cum ne declarăm împotriva corupţiei perpetuând-o prin abile forme de cosmetizare. Vorbim de smerenie şi când o întâlnim o tratăm dispreţuitor  ca handicap, semn al unei insuficienţe grave. Vedem cum sub soare nu este  nimic nou. Instabilitatea atitudinală are anumite circumstanţe, dar, când nu este efectul vreunei maladii,  rămâne în sine un păcat, ca abatere de la normele unei vieţi pe măsura darului făcut de Dumnezeu.

Ura fariseilor, deruta poporului în a alege între puterea divină şi cea omenească ar fi rămas fără urmări dacă  apostolul Iuda nu L-ar fi trădat pe Hristos ca Învăţător, mărturisitor al unei înţelepciuni mai presus de om şi spre a-l ridica deasupra condiţiei de muritor. A mers mai departe, vânzându-L ca pe un sclav pe treizeci de arginţi  fără să clipească, dând măsura părelnică a puterii banului. O putere limitată care s-a întors ca un bumerang asupra făptaşului incapabil să suporte conştiinţa împovărată de răul făcut pe care, într-un târziu, , îl recunoaşte public. Îl recunoaşte, dar nu se căieşte şi adaugă povară la povară sub care cade incapabil a se mai ridica. Nu-i rămâne decât să arunce banii şi să se sinucidă, arătând pilduitor valoarea din urmă a banului, numit de popor spre „clătinare a capului” ochi al diavolului.  El nu mai are cum să fie iertat că, spune iar David:”Nu din moarte Te va pomeni cineva; cine, în iad fiind, se va mărturisi Ţie?”

Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul”

La temeiul  tuturor aflăm  reaua sau falsa  credinţă şi puţina credinţă.  Din puţină credinţă s-a îndoit şi Petru care, chemat să vină pe valuri la Hristos s-a îndreptat către El, însă când s-a îndoit a prins a se cufunda în spaimă şi La chemat pe Hristos. E şi aici o pildă ca atunci când ne încearcă îndoiala, şi nu  odată, să strigăm ca Petru: „Doamne, scapă-mă!” că pier. Chiar dacă, la fel ca atunci, Mântuitorul ne va mustra (cu dreptate şi spre în-dreptare), El nu ne părăseşte şi va întinde mâna Lui salvatoare. Hristos o spune şi nu odată ca femeii canaaneence: credinţa ta te-a mântuit iar pe tatăl copilului lunatic îl asigură că „toate îi sunt cu putinţă celui ce cred”. În noaptea răstignirii, Petru s-a lepădat de trei ori de Hristos, dar tot de atâtea ori „a plâns amar”. L-a ajutat tot Hristos cum îi spusese înainte nu doar despre lepădare ci şi: „Eu m-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta.”

Cu braţele întinse pe Cruce, Hristos se roagă pentru toţi: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” Apoi, într-o deplină recunoaştere a plinirii misiunii pentru care s-a înomenit rosteşte: săvârşitu-s-a Era plinirea definitivă a lucrării voii lui Dumnezeu, urmată de pacea dăruită ca biruinţă netăgăduită: „Domne, în mâinile Tale îmi dau sufletul.” Peste toate s-a aşternut tăcerea nopţii  ca răgaz între un sfârşit de ev şi început al altuia întru dezrobire de moarte. Aici e marea taină în faţa căreia raţiunea rămâne neputincioasă şi doar recunoscându-se astfel se poate vindeca. Naşterea cea peste fire a lui Hristos a fost vestită de îngeri, în faţa ei s-au plecat magii, păstorii au povestit-o în colinde iar  steaua a apus la Răsăritul cel de sus al Luminii. A fost în văzul tuturor, Învierea rămâne însă o taină ce poate fi cuprinsă cu inima „curată şi smerită” spre  a ne înfia vieţii veşnice. Prin Hristos, omul nu mai este rob al lui Dumnezeu, ci fiu, putând a-I spune „cu îndrăznire fără de osândă” cum Însuşi învaţă: „Tatăl nostru carele eşti în ceruri.”

Puterea de nebiruit a Iubirii

Pe toţi, Hristos i-a iertat arătând pentru totdeauna puterea de neegalat a iertării biruitoare a tot răul ce este în lume. Mai rămânea ceva, ceva ce avea să dea „săvârşirii” strălucirea desăvârşirii. Era apostolul Petru, care se lepădase de Hristos în noaptea Răstignirii însingurându-se într-o întristare vinovată. Dar cine poate simţi şi înţelege ceea „primul chemat”, om fiind, a simţit atunci? Dar, dacă omul se poate lepăda de Dumnezeu, El, Părintele tuturor nu se leapădă niciodată de Creaţia lui. Îndată, după Înviere, arătându-se femeilor mironosiţe le-a zis: Nu vă temeţi. Apoi, seara, intrând prin uşile încuiate la apostoli,  Hristos a înlocuit  zapisul întreitei lepădări cu întreitul legământ al iubirii, pecetluit cu misiunea pe care i-a dat-o:”Paște oile mele.” Şi cum Petru semnifică întreaga complexitate paradoxală a firii umane, i-a rămas curiozitatea de a şti ce se va întâmpla cu „ucenicul cel mai mic”. O curiozitate din care nu s-ar cuveni a ne împărtăşi, câtă vreme, lucru cu adevărat  important este a „urma lui Hristos”. I-a răspuns însă Hristos într-un răsărit al veşniciei. „Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?” Evanghelistul Ioan chiar rămâne prin scrierile sale insuflate de Duhul Sfânt: Evanghelia, epistolele şi  Apocalipsa. Al nostru, al fiecăruia rămâne, ca şi întâiului chemat între apostoli, a-L urma pe Hristos

Pe drumul spre Emaus

Rostul tainei este dezvăluirea şi aşa a fost în dimineaţa zilei de duminică, atunci când femeile mironosiţe, biruind cu iubirea lor îndatorată frica de soldaţii romani,   au venit la mormânt.  La fel  şi când, pe drumul spre Emaus, Hristos s-a arătat celor doi ucenici – Luca şi Cleopa. E un drum pe care mergem fiecare de la necunoaştere la cunoaştere şi înţelegere. Aici, cum s-a remarcat, întâlnim taina Euharistiei, mulţumirii prin care ne împărtăşim cu trupul şi sângele lui Hristos spre unirea  cu El. Mai mult decât orice, recunoştinţa, mulţumirea este nu doar o datorie elementară a fiecăruia dintre noi şi ne gândim la celebrul imperativ Kantian. Este bucuria de a fi părtaşi ai Cinei celei de taină. Am străbătut, fiecare după puteri şi toţi cu ajutorul lui Dumnezeu, acest post şi iată, la capătul lui gustăm bucuria de necuprins a Învierii Domnului, certitudine a învierii noastre, desăvârşire a vieţii omului ce prin Hristos este  fiu al lui Dumnezeu, moştenitor al vieţii veşnice. Iar viaţa veşnică este „a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. Inimile lor L-au recunoscut cu elan binecuvântat în frângerea pâinii ca la Cina cea de taină, dar atunci El s-a făcut nevăzut. Dar mai este necesar să-L vedem pe Hristos cu ochii trupului după ce L-am văzut cu cei ai sufletului şi minţii? Hristos este cu noi în taina Euharistiei, a mulţumirii, a recunoştinţei pe care o datorăm pentru toate câte ne dă nouă. Şi  mai este un dar, corolar al tuturor celorlalte – pacea Sa. Le-a dăruit-o în seara învierii când ucenicii erau închişi de frica iudeilor: „Pacea Mea v-o las vouă.”  Mironosiţelor întristate, Hristos le-a dăruit bucuria,apostolilor luptaţi de îndoială  şi frică le-a dat „pacea Sa”. Nouă tuturor, bucuria de necuprins a împăcării cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor care ne-a dezrobit de moarte.

Trăim Învierea Domnului ca  recunoştinţă, dar de nepreţuit fiindcă numai astfel  ne putem uni cu Hristos, rostind cu Sf. Ioan Gură de Aur: „Tu eşti Dumnezeu şi Izvor al bunătăţilor, începutul şi sfârşitul a toate. Tu, Doamne, eşti şi stăpân al sufletelor şi trupurilor noastre, al vieţii şi al morţii şi suflarea tuturor este în mâna Ta.” Fără de osteneală  ne este împreună Maica Preasfântă, Maica Iubirii biruitoare, Fecioara Născătoare de Dumnezeu pe care Hristos, pe Cruce fiind, ne-a dăruit-o zicând „apostolului iubit”: „Iată mama ta”, iar ei, „izvorul darului şi al nemuririi”: „iată fiul tău”. Să o ascultăm ca Măicuţa noastră care ne spune ca odinioară la nunta din Cana Galileei: „Faceţi tot ce vă spune El”, adică să ne iubim unul pe altul, cum El  a făcut-o  – cu iubire slujitoare, vindecătoare, jertfelnică, eliberatoare. „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit Eu, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”. Mai mult, ne dăruieşte o măsură a ceea ce este a fi creştin, nu doar a te numi astfel: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei – dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” Altfel, ne rămâne a fi, după cuvintele Sf. Ap. Pavel, „aramă sunătoare şi chimval răsunător”. Să nu ne fie nouă aşa ceva şi, iertându-ne unii pe alţii, să primim cu inimă „curată şi smerită” lumina Învierii Domnului. Este Învierea ne-a scos din mormânt ca, odinioară pe Lazăr şi, asemenea lui, „ieşind afară” să ne bucurăm văzându-L pe Hristos, biruitorul morţii şi dăruitorul  Păcii şi Lui să-I urmăm; Lui să ne închinăm şi să-L slujim cum El Însuşi a făcut-o.  Şi, învrednicind-ne de toate acestea să spunem cu David: „Te voi lăuda că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte”. Lauda să ne fie spre îndreptare spre buna cuviinţă a mărturisirii Învierii Domnului fără de care zadarnică ar fi propovăduirea apostolilor la fel ca şi credinţa noastră.

Să întâmpinăm Sfânta Înviere în comuniunea trăirii cu toţi cei din neam ai noştri, ştiuţi şi neştiuţi, pomeniţi sau uitaţi în rostirea lui Vasile Voiculescu, medic, poet şi mărturisitor în temniţele comuniste: „Zăceau în noi, vechi stavili de păcat/ Ne ocoleau din ceruri mesagerii/ Dar Domnul a venit, le-a spulberat/ Trec libere în noi căile-nvierii/Pândeşte suflete, ia-ţi straie noi,/ Cămările găteşte-ţi: poate iată-L/ E drumul Său Hristos acum prin noi/ Prin Om, El suie-nvingător la Tatăl./ Nu-i scapă colţ neluminat, pustiu/ El fulger cercetează pe oricine./ Aţin-te clipa mare cât eşti viu/ De-I place, îşi face un popas în tine/ Şi-n volbura de slăvi/ Te ia cu Sine.”

Aşa să trăim întru recunoştinţă dătătoare de nesfârşită bucurie: Hristos a înviat! şi să răspundem  întru îmbrăţişare frăţească: Adevărat a înviat!

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.