Gând de Duminică – despre grijile lumii. Toată grija cea lumească să o lepădăm… - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Gând de Duminică – despre grijile lumii. Toată grija cea lumească să o lepădăm…

În rânduiala liturgică, după duminica  chemării apostolilor,  astăzi  ne vom întâlni cu „grijile vieţii”, mari, multe, grele spre luare aminte a libertăţii omului de a alege dintre „toate îngăduite” pe cele folositoare spre zidire. Nu fără o anume îndreptăţire s-ar putea reproşa că este uşor, dar e greu spre insuportabil atunci când se abat asupra omului strivindu-l. Aici este un „călcâi al lui Ahile” pentru fariseismul care astăzi tinde a se generaliza. Mass-media a dat „grijilor vieţii” pe care le învăluie în tot felul de cuvinte atrăgătoare, într-o uimitoare industrie  a reclamelor, proporţii apocaliptice.  Paradoxal am spune că aceste griji nu ne mai lasă timp să vieţuim. Nu ştiu dacă aţi observat, dar toată lumea vrea binele tuturor şi cu toate acestea parametrii crizei sunt în creştere – sărăcia, incultura, analfabetismul, chiar „cel cu diplomă”, degringolada morală şi, de ce nu politică. E timpul când, toate fiind importante, într-un galop al superlativelor absolute, nimic nu mai este astfel încât te întrebi ce înseamnă cuvântul, dacă mai înseamnă el ceva. Cine se mai uită la Micul Prinţ care în plin secol XX explica pe îndelete cum suntem răspunzători  de tot ce facem şi dacă lăsăm să moară „trandafirul” apărut ca prin minune, atunci e ca şi cum toate, „dintr-odată, toate stelele s-ar stinge” Apoi întreba retoric viitorul: „Şi nici asta nu e important?”

E drept că o explicaţie am putea afla şi clivajul semantic al conceptului de „grijă”, care poate însemna nelinişte, veghe, pază, atenţie, a supraveghea şi toate laolaltă. Simptomatic, apărut pe la mijlocul veacului trecut, existenţialismul a făcut din „grijă”, „die Sorge”, un concept filosofic fundamental, relaţionat de  faptul că omul este „aruncat” în lume de unde statutul de a fi mereu un fel de paznic… al neantului. Nu este aşa, dar aşa se percepe pe sine ca  „aruncat”; mai mult decât  „căzut”, lepădându-se nu doar de sine, ci de Cel care L-a zidit.  Şi apoi, cine l-a aruncat şi de ce? Odinioară Psalmistului care, amintind că „Dumnezeu ne-a făcut pe noi, nu noi”, recunoștea că oriunde s-ar afla „mâna Ta mă va povăţui şi dreapta Ta mă va ţine.” Grija se abate asupra omului până la subjugare când se îndepărtează de Ziditorul a toate câte sunt, se ia doar pe sine  în seamă, asemenea lui Narcis, eroul care a murit admirându-se  şi incapabil să ajungă la sine. Probleme au fost mereu, dar criza actuală s-a accentuat, cum ştim, după ce Nietzsche a decretat că  „Dumnezeu a murit”, Ivan Karamazov va spune că „totul este permis”. Totul tinde spre derizoriu şi de aici la disoluţie.  Discuţiile sunt multe, seducătoare unele, dar soluţiile, deşi nu lipsesc dar nu s-au arătat folositoare pentru că nu sunt analizate cu seriozitate. Aceasta este lumea fără Dumnezeu şi nu pentru că nu ar exista – Doamne iartă-ne! – , ci pentru că omul se comportă ca şi cum nu ar exista şi atunci a rămas doar cu grija lumii din el şi aceea care îl înconjoară. Căutăm înţelepciune oriunde, ignorând faptul că religia creştină a făcut istorie şi că îi datorăm toate valorile ştiinţei, culturii, artei, moralei.  Dar, poate, după spusa Ecleziastului acesta este un timp al „dărâmării” ce va fi urmat, cum a fost şi precedat de unul al „zidirii”, sub soare nefiind nimic nou.  Şi iarăşi desconsiderăm că „Noul” nu are cum să apară  aici, în „cercul nostru strâmt”, el  a venit de la Cel ce a făcut cerul şi pământul. Cu adevărat, noul este un atribut al Creatorului, nu al creaţiei. Hristos ne-a dat o poruncă nouă şi întărit-o cu jertfa sa, dăruind-ne adevărata libertate  – lucrarea voii lui Dumnezeu. Taina ei este Iubirea şi de aici îndemnul : „Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi!” Ştim, vorbim despre asta dar cuvintele doar „sună din coadă”, purtate de inerţia disoluţiei în celebrele: „I love  You”…

„Grija lumii m-a scos din rai”

O cântare  a Bisericii aminteşte că „grija lumii m-a scos din rai”. Heruvicul, cântecul îngerilor, sfătuieşte la fiecare Sfântă Liturghie ca „toată grija cea lumească acum să o lepădăm”; să o lepădăm ca pe o haină zdrenţuită, fără trebuinţă. S-o facem având o finalitate bine determinat: „Pe Împăratul, împăratul tuturor Pe Cel nevăzut în înconjurat de cetele îngereşti/ Pe Împăratul, Împăratul tuturor să-L primim.” Dacă pe un împărat sau cine ştie ce vremelnic conducător îl primim cu mare cinste, sinceră sau doar mimată conjunctural, cu atât mai mare cinste pe Împăratul tuturor, Cel care ne vede fără a fi văzut, ne ascultă cererile cele bune, vine în întâmpinarea tuturor nevoilor noastre.

Într-un timp al pragmatismului feroce, obsedaţi să facem „totul” în „timp real” şi la nevoie gata să ne exilăm într-o „realitate virtuală” nu prea avem cum înţelege „grija lumească” şi, pe neobservate, ne lăsăm înghiţiţi de ea până acolo încât trece de limita percepţiei. Lepădându-ne însă de grija cea lumească, ne purificăm percepţia şi ne eliberăm mintea, fiindcă, scria un Sfânt părinte că „nu aveam nevoie de nimic, decât de minte trează” şi „paza ei este calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu.”  Şi o nuanţare de neignorat: „Asemenea este omul ca un pom: osteneala trupească este frunza, iar paza celor dinăuntru este rodul”. Sf. Ap. Petru spune Mântuitorului: „Iată noi am lăsat totul. Cu noi ce va fi?” Răspuns-a Mântuitorul lui şi nouă tuturor: „Adevărat grăiesc că la naşterea a doua a făpturii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, atunci şi voi, cei ce mi-aţi urmat Mie, veţi şedea pe douăsprezece scaune judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”. O răsplată cu asupra de măsură căci,  unii dintre cei judecaţi învrednicise-vor să fie numiţi judecători, pregătiţi fiind prin viaţa lor dăruită lui Hristos,Viaţa cea fără sfârşit. Mai mult, „şi tot cel ce a lăsat case, sau fraţi sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică.” Viaţa veşnică, pe care Hristos o defineşte ca o cunoaştere, singura deasupra tuturor formelor posibile – anume va „cunoaşte pe Dumnezeu Cel adevărat şi pe Hristos pe care L-a trimis”. L-a trimis pe Hristos, ca Fiu al Omului ca omul cel căzut în „aici-ul” simţurilor şi percepţiilor să se înalţe spre  vederea în Lumina lui,  calea spre lumina  cea din interior, acel chip dumnezeiesc nepieritor. Este „Lumina în care vom vedea lumină”, aceea care l-a făcut pe tâlharul cel drept să se căiască şi, mărturisind, să se roage pentru singurul lucru care l-a făcut „ascultat” de Dumnezeu: Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta” Hristos i-a zis: „Adevăr zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în rai”.

Mintea este unul dintre acele concepte despre care  am putea spune, parafrazându-l pe Sf. Augustin: dacă nu mă întrebi, ştiu ce este, dacă mă întrebi, nu ştiu. Că aşa este o arată şi multele teorii ce s-au constituit într-o filozofie a minţii descifrate în ştiinţele cogniţiei care denotă interesul mare al specialiştilor pentru care  mintea este încă o enigmă şi o grea piatră de încercare peste care nu s-a trecut încă. Este, ca să spunem aşa, un episod din odiseea Narcisului contemporan pe care doar nemărginita iubire a lui Dumnezeu îl ţine spre „clătinare de cap”. Îndrăgostit de sine, Narcis moare pentru că nu poate (nu are cum!) ajunge la sine având ca sfetnic orgoliul, care are un singur sens – moartea prin despărţirea de Dumnezeu, care îl face să se simtă „aruncat” pe cel ce este doar „căzut”. Atunci, Domnul Însuşi îl caută, îl află şi-l poartă spre înălţimea de unde în chip anume a venit pentru om.

Privegheaţi în toată vremea, rugându-vă”

Un început de drum, îl aflăm la Sfinţii Părinţi care nu s-au preocupat atât de definiţii, căci tot cuvântul poate fi contrazis, ci practici, au lăsat moştenire sfaturi în ideea sănătoasă că mai de folos decât a da o definiţie este un  sfat în care este cuprinsă o experienţă de viaţă. Nu spre a o imita, căci fiecare om, asemănându-se cu toţi, este unic şi irepetabil, ci pentru a o face lucrătoare cu mintea şi inima sa. Este încă un argument ca să urmăm îndemnul lui Hristos, adresat în mai multe rânduri, spre a-şi dezvălui mulţimea şi folosul semnificaţiilor. Presimţea David când scria că „Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor.” În Evanghelia Sf. Ap. Matei citim: „Privegheaţi în toată vremea, rugându-vă”, accentul fiind pus pe rugăciune ca împreună dialog şi ascultare cu Domnul-Dumnezeul nostru. Sf. Ap. Petru, cu experienţa-i sa atât de bogată sfătuieşte: „Fiţi treji, privegheaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită.” Mai întâi, privegheaţi, fiţi treji şi nu oricum „făcând din noapte ziua şi-ai zilei ochi” închizând,ci în rugăciune. Da, demonul ne urăşte de moarte pentru că Dumnezeu  a dat doar omului căzut binecuvântarea ridicării, cum a spus slăbănogului: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”.

Tot în Evanghelia Sf. Ap. Matei  citim: „Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră, ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca”. Nu este un îndemn la lene, la inactivitate, căci, dintru început Dumnezeu i-a dat lui Adam pământul ca să-l lucreze şi i-a mai dat tot ce este necesar spre a şti cum s-o facă spre a-l sfinţi. Sf. Vasile cel Mare scrie despre grija a-tot-stăpânitoare a lui Dumnezeu pentru întreaga sa creaţie, deci şi pentru om într-o concepţie pe care am denumi-o astăzi holistică. Este vorba despre o pasăre, alcion, pentru care Părintele tuturor ţine marea paisprezece zile ca să nu-i strice cuibul pe care şi l-a făcut, aproape sinucigaş,  în bătaia valurilor. Şapte zile pentru clocit şi şapte pentru hrană până pot zbura singuri. Corăbierii se bucurau nespus de acest răgaz pentru căci puteau pleca ştiind că o fac în siguranţă şi au numit zilele ale „alcionului”. Trebuie spus că nici un cercetător, dotat cu instrumente de ultimă generaţie nu ar putea face un asemenea calcul. Nu întâmplător, cercetătorii  oneşti recunosc că urmează marea lecţie dată de natură; „uită” să adauge cine a făcut-o; e uitare păguboasă, căci luând-o pe unde cred că este bine au adus omenirea în pragul dezastrului. Exemple am putea da nenumărate şi pe măsură ce timpul trece, ştiinţa ne arată (nu explică!) adevărul cuvintelor lui David: „Cât de minunate sunt lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”. Îl întreba Domnul pe Iov şi nu mai puţin pe noi cei de astăzi: „deschisu-ţi-au ţie de frică porţile morţii şi portarii iadului de tine s-au spăimântat? Ai aflat lăţimea cea de sub cer ? În ce pământ locuieşte lumina şi întunericul?…Ştiai când aveai să te naşti şi cât de mulţi sunt anilor tăi? Oare tu ai luat din pământ şi lut şi le-i făcut vieţuitor?…Oare tu porţi grijă de ceasul vrăjmaşului sau de ziua războiului şi a bătăii?Şi am putea continua arătând cum, scria Manase: „Tu ai făcut cerul cu toată podoaba sa, ai încuiat pământul cu cuvântul tău/ Ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale Care ai încuiat adâncul şi l-ai pecetluit cu numele Tău cel temut şi slăvit. Înaintea cărora toate se tem şi tremură. Pentru că nimeni nu poate sta înaintea strălucirii Tale şi nesuferită este mânia urgiei Tale asupra celor păcătoşi.”

„Ce va folosi omul dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”

Rămân  ca un remember întrebările kantiene: Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce îmi este îngăduit să sper? Luate împreună ele pun în evidenţă o relaţie circulară – posibilitate, datorie şi speranţă. Între ele, datoria, ca o cumpănă dreaptă de care am dat-o de tot uitării în goana bezmetică după „drepturi” lăsând datoriile ca … moştenire  urmaşilor. Altfel spus, vrem stăpânire fără a ne asuma responsabilitatea. Într-un ungher de suflet, Micul Prinţ şopteşte cu încăpăţânare chiar dacă nimeni nu-l aude: „Rămâi răspunzător de-a pururi pentru ce îmblânzeşti. Eu sunt răspunzător de floarea mea.” Un cinic ar putea spune că se poate face la repezeală o floare artificială şi, pentru economie, una virtuală şi tehnologia contemporană face posibil să aibă chiar şi miros. Dar să nu uităm că dacă această floare (cea reală) va muri, ar fi ca şi cum „toate stelele s-ar stinge”. Înapoindu-ne la Kant spunem şi nu doar pentru frumuseţea cuvintelor: Două lucruri minunate cunosc: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine.

Atunci, pe cine să ascultăm  şi cui să slujim prea bine ştiind că nu o putem face  la doi domni odată – lui Dumnezeu şi lui mamona. Părintele Cleopa ne îndeamnă: „Să ne întoarcem din nou la Dumnezeu, la lucrarea faptelor bune. Dumnezeu ne aşteaptă; pe El să-L credem, lui să-i slujim şi în El să nădăjduim. În toate cele bune să fim întâi – şi la lucru, şi la Biserică, şi la milostenie, şi la post şi la rugăciune…Să nu ne biruim nici de  mândria hainelor, nici de laudele sau ocara oamenilor, nici de beţia sau de cumplita desfrânare, sau de mulţimea grijilor pământeşti care stăpânesc astăzi lumea.” Toate duc încet, pe negândite, la pierderea sufletului în „nesimţirea cea împietrită” şi „ce va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va veni întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale”. Ce i-au folosit apostolului Iuda  cei treizeci de arginţi pe care i-a luat vânzându-L pe Hristos? Ce le-a folosit oare celor care, odinioară, întrebaţi de Pilat dacă să-L elibereze pe Hristos sau pe Baraba, au hotărât ca Fiul lui Dumnezeu să fie răstignit şi Fiul Omului (adică Baraba) să fie eliberat? Sunt întrebări ce s-ar cuveni să ni le punem în fiecare seară când privim înapoi la ziua ce-a trecut. Într-o rugăciune, Ghenadie Scolarios se întreba: „Ce bine îmi pot dori mie, pe care să nu-l voieşti Tu mai înainte de mine? Şi cine ştie binele meu în afară de tine, singurul care poţi să-l şi faci, chiar dacă eu îmi tăgăduiesc binele meu?” Dacă ne-am întoarce cu luare aminte, cu discernământ şi sinceritate spre cele trecute,am recunoaşte că aşa este.

Nu toată grija trebuie să fie „lepădată”, ci aceea „lumească” aceea care Hristos ne lasă a o întrevedea când spune lui Pilat: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta”; nu  din lumea cea căzută asupra căreia Mântuitorul are toată puterea. Putere spunea şi guvernatorul roman că avea, dar Hristos l-a corectat spunând că o avea de la Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este pretutindeni unde cuvântul său este ascultat, pentru că scria Arghezi, „Adevărata îndreptare vine de la Bunul Grădinar. El îşi stropeşte garoafele care ies mai devreme”; au şi ele truda lor de făcut şi vrednicia le este răsplătită.

Sunt, neîndoielnic, griji binecuvântate desprinse din grija pentru mântuire într-o rânduială pe care o ştiau străbunii când îşi învăţau de mici copii să „fie cu grijă”, cu atenţie la tot ce fac şi să nu-i facă de ruşine. Toate merg într-un crescendo până la grija pentru ce lăsăm în urma noastră, moştenirea care, dusă mai departe, dă nume bun unui neam, unui popor. Peste toate, era grija pentru pământul strămoşesc, pentru că aici ne-a lăsat Dumnezeu, „pe un picior de plai, pe-o gură de rai”. Nu suntem în rai, ci la o poartă care străjuieşte intrarea într-un spaţiu divin şi asemenea locuri există mai ales în Bucegi.

Dar, nu-i aşa, suntem prea grăbiţi să cerem şi nu mai avem răgaz  de recunoştinţă, ci de „tăgadă” într-un carusel al grijilor lumeşti, poate prea lumeşti. Oare în „inventarul” grijilor lumeşti nu am putea înscrie şi pe aceea de a fi recunoscători lui Dumnezeu şi Maicii Sale Preacurate şi părinţilor, fraţilor şi tuturor celor cu care păşim în viaţă şi cărora nu s-ar cuveni a fi datori. Recunoscători, într-un fel, şi celor care ne fac rău, prin ei Domnul îndeamnă la smerenie şi iertare; altfel tot fariseul spune cum este cu iubirea vrăjmaşului.  Suntem prea purtaţi de „grija lumească” pentru a mai cerceta tezaurul trecutului cu bogăţia lui de încercări, cu înfrângeri şi biruinţe în care am afla răspuns eliberator. Ne-o artă tot David şi a confirmat istoria că „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele… Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui.” Apropiindu-ne spre a-L simţi aproape, căci şi este astfel, închinându-ne să rostim cu psalmistul român: „M-aş umili acum şi m-aş ruga:/ Întoarce-mă acum, de sus, din calea mea/Mută-mi din ceaţă mâna ce-au strivit-o munţii/ Şi, adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.