Blândeţea Patriarhului Teoctist. Omagiu la 10 ani în ceruri, cu fotografii de Dinu Lazăr. La 1989: „Ai văzut cât de falsă e lumea?” - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Blândeţea Patriarhului Teoctist. Omagiu la 10 ani în ceruri, cu fotografii de Dinu Lazăr. La 1989: „Ai văzut cât de falsă e lumea?”

Fotografii In Memoriam de Dinu Lazăr

Impresionantă demnitate, sobrietate autentică, credință de neclintit, discreție înțeleaptă, bunătate naturală față de toți. Toate acestea au caracterizat viața de peste 90 de ani a celui de-al cincilea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Teoctist Arăpașu. Astăzi, la împlinirea a 10 ani de la trecerea lui la cele veșnice, interviul cu unul dintre consilierii apropiați, părintele diacon profesor Nicu Octavian, ne descoperă figura unui om de o delicatețe exemplară, căruia îi plăcea să stea printre oameni, să le asculte problemele și să-i ajute cu tot ce putea.

Părinte profesor, când și cum l-ați cunoscut pe Patriarhul Teoctist?

Hmmm… Trebuie să ne întoarcem mult în timp. Era în 1954, la examenul de admitere la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. Dânsul era rector, în ultima perioadă de mandat. După aceea, rector a venit părintele profesor I. G. Coman. M-a surprins plăcut cum îi trata pe studenți. Toți se raportau la el ca la un părinte sufletesc, ca la un duhovnic pentru că la fel se purta și el cu ei. Toate seriile vechi de studenți aveau numai cuvinte bune despre Preasfințitul Teoctist, rectorul de atunci. Era un om devotat, dăruit activităților pe care le întreprindea în ascultare față de Patriarhul Justinian. Dar mai bine l-am cunoscut după terminarea facultății, când lucram la Mitropolia Olteniei ca funcțio­nar și vicarul de atunci al mitropoliei, Laurențiu Busuioc, m-a rugat să fac un tur al Craiovei cu Preasfințitul Teoctist, Episcop-vicar patriarhal în acea vreme.

Asta se întâmpla în 1959. Am mers în acea zi pe jos timp de patru ore, cred că vreo 10 km. Am descoperit că lângă mine se afla o persoană foarte atentă și interesată de ce se întâmplă în oraș. După aceea, eu am făcut Facultatea de Istorie și nu ne-am mai intersectat. Când am ajuns mai târziu profesor la Seminarul Teologic din București, iar el Mitropolit al Olteniei, amintindu-și că eram oltean mi-a spus, în glumă: „Ce faci în Capitală? Doar știi vorba prorocului: «Cum voi cânta cântarea mea în pământ străin?»” „Nu sunt singurul în această situație, i-am zis. Și Înalt­preasfinția Voastră ați procedat la fel.” Mi-a zâmbit. Probabil se aștepta să mă întorc acasă și să lucrez alături de el. Anii au trecut. Prin 1995 mi-a propus să mă duc inspector la Ministerul Învăță­mântului pe probleme de religie. Am refuzat această funcție. Dar Patriarhul m-a chemat personal și a insistat să primesc altă poziție, și anume postul de consilier patriarhal la Sectorul învă­țământ. Am acceptat. Am lucrat în acest serviciu timp de 13 ani. Și pot să spun cu satisfacție că tot ce s-a realizat în această perioadă privind învățământul religios, predarea religiei în școală, conținutul Legii învățământului cu privire la disciplina religie și statutul cadrelor didactice a trecut prin mâna mea.

Îl fascinau cărțile

L-ați însoțit pe Patriarhul Teoctist în multe ocazii, la întronizări de episcopi și vizite pastorale în țară, la recepții oferite de diferite ambasade… Cum l-ați perceput?

Părintele diacon profesor Nicu Octavian şi Patriarhul Teoctist

Era un om de o delicatețe nemaipomenită. Și încă un lucru. Știa să se adapteze oricărei situații. De exemplu, veneau la un eveniment doamne și-l salutau, dar parcă aveau așa, o reticență, ca să intre în vorbă cu el. Iar dânsul, ca să le apropie și să poată avea o discuție, le lăuda pentru ținuta lor (era vorba de portul tradițional popular, s.n.) și așa spărgea orice barieră a protocolului. Avea o ușurință de a vorbi fantastică. Îmi aduc aminte că odată, la Palatul Patriarhiei, a trebuit să ia cuvântul alături de un fost președinte al țării noastre și de premierul României de atunci. Cei doi erau stânjeniți puțin de mediul în care își țineau discursurile. După ei a vorbit și Patriarhul, iar la sfârșit preșe­dintele țării l-a felicitat spunându-i: „Se vede că aveți contact sufletesc cu lumea, cu oamenii. Știți ce și cum să le spuneți”.

Și oameni de știință veneau la el. Îmi amintesc de vizita lui Dumitru Prunariu la Patriarh. Ajunseseră să discute chestiuni legate de astronomie. Patriarhul îi spunea că primele lui cursuri de astronomie le-a luat de la învăță­torul lui din sat, din Tocileni. Vreau să fac aici o paranteză. De câte ori îl pomenea pe cel care-l învățase să scrie și să citească, Patriarhul o făcea cu mare drag. Copil fiind, pe Toderiță Arăpașu părinții îl trimiteau de multe ori cu vitele, îl luau la muncă. Iar învățătorul, într-una din zile, i-a spus tatălui Patriarhului: „Nea Dumitre, mai trimite-l pe Toderiță din când în când și la școală. Lui îi place cartea și o să-i prindă bine mai târziu”. Într-adevăr, Patriarhul a făcut primele clase la școala din sat așa cum s-a putut, dar era avid de învățătură și i-a plăcut cartea. De altfel, numai așa se explică faptul că, mergând cu părinții pe la Mănăstirea Vorona, îl fascinau cărțile. Când vedea câte o carte mare, cu coperți tari, cum sunt cărțile noastre biseri­cești, avea impresia că acolo este depozitată toată înțe­lepciunea lumii, cum și este, fără îndoială.

Să revenim la învățător și la lecțiile de astronomie…

Da, de multe ori învățătorul le arăta elevilor săi noaptea pe cer Carul Mare, Carul Mic, Steaua Polară, Trisfetitele (asociere de trei stele aflată în constelația Orion, care îi reprezintă pe Sfinții Trei Ierarhi sau pe cei trei crai de la Răsărit), Ursa Mare, Ursa Mică și altele. Dar Patriarhului îi erau deosebit de scumpe sufletului și locurile importante ale pământului strămo­șesc, și marile momente legate de istoria țării noastre. Toate acestea le moș­te­nise de la învățătorul său. De aceea, Întâistătătorul Bisericii avea un cult pentru învățătorimea satelor și pentru oamenii care suferiseră prigoană din partea comuniștilor pentru că erau învățați, gospodari harnici și pricepuți, adică chiaburi. Poate și de asta ținea așa de mult la mine. Eram fiu de învățător, școala era a doua mea casă, tatăl meu fusese condamnat la 10 ani de temniță de regimul comunist…

Dar altceva voiam să spun. Patriarhul vorbea cu sfințenie despre învățător ca despre un apostol al neamului, dar de multe ori punea în opoziție atitudinea dascălului de la școală cu cea a preotului. De ce asta? Atunci când a fost hirotonit ierodiacon, Teoctist a venit odată să slujească la biserica din satul natal. Dar preotul de acolo nu i-a dat voie. Întâmplarea aceasta i-a lăsat un gust amar. Mă rog, peste câțiva ani, fostul Patriarh a revenit în satul de unde a plecat. De data aceasta avea o funcție bisericească importantă și lucrurile au stat altfel. Penibilă situație pentru preot, dar asta a fost.

„Îi plăcea să stea între oameni”

M-am întâlnit cu multe persoane care mi-au spus că l-au cunoscut. Toți au mărturisit că Patriarhul Teoctist era foarte popular, că avea o charismă deosebită.


Da, așa este. Patriarhul era foarte natural. Îi plăcea să stea între oameni. Pot să vă spun că nu era duminică și sărbătoare la care el să lipsească din biserică. Slujea cu multă plăcere. Îmi aduc aminte că la întâlnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea la București, după ce Papa a plecat din piață, întreaga mulțime de credincioși l-a însoțit pe Patriarh până la reședința sa. Se umpluse Dealul Patriarhiei de oameni ca la hramul catedralei. Și atunci a zis o vorbă rămasă de la Patriarhul Justinian, care spunea în anii comunismului: „Atâta timp cât ne mai îmbulzește lumea, încă este bine”.

Patriarhul era deschis tuturor. Pentru cine dorea să vorbească cu el, Patriarhul era dispus să îi acorde din timpul lui. Își aducea aminte de cei pe care îi hirotonise și care îl vizitau din când în când. Avea o memorie deosebită, reținându-i pe toți. Să vă mai povestesc și ceva legat de veteranii de război. Participa la ziua lor (29 aprilie) an de an. De ce? În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a existat pe teritoriul Rusiei de atunci o Misiune Ortodoxă Română. Patriarhul a plecat să se alăture și el acestei misiuni. Când a ajuns acolo, lucrurile se petreceau prin 1943, în localitatea Nikolaev (peninsula Crimeea din Ucraina, azi Rusia), un general român l-a oprit și l-a întrebat: „Părinte, ce faceți aici?” Ierodiaconul Teoctist i-a vorbit despre gândurile sale, dar generalul i-a răspuns: „Părinte, aici lucrurile sunt dramatice. Vino, te rog, cu mine”. Și l-a luat cu el în avion și l-a adus înapoi, în țară. Rușii veneau după victoria de la Stalingrad, iar românilor nu avea cum să le fie bine în timpul contraofensivei ruse. Revenind la veterani, Patriarhul se considera ca făcând parte din aceeași generație cu ei și trecut prin aceleași evenimente, grele pentru țară.

Un merit al Patriarhului Teoctist l-a reprezentat și introducerea religiei în învățământul de stat românesc. Cum a reușit acest lucru?

Patriarhul a avut un mare rol în introducerea religiei în școală, așa cum o avem noi acum. Imediat după 1989, ora de religie era predată doar la biserică, mai mult sub forma unor cateheze. A venit ministrul Șora apoi, care a dat aprobarea să se permită predarea acestei materii în școală. Lumea nu-și mai aduce aminte, dar statutul orei de religie de a aparține trunchiului comun, de a face parte din curricula de bază, nu s-a obținut chiar ușor. Se preconiza o formulă care nu însemna mai nimic, în sensul că unii doreau ca în ciclul primar religia să fie obligatorie, în gimnaziu opțională, iar la liceu facultativă. Patriarhul a avut mai multe întrevederi cu președintele Comisiei de învăță­mânt din Parlamentul României, Dumitrașcu, în locul căruia a venit pe urmă lingvistul George Pruteanu. Le-a explicat tuturor cu blândețe despre importanța acestei discipline în formarea și educarea creștină a generațiilor care erau atunci la început de drum și a reușit să convingă. Sigur, am avut și o inițiativă prin care s-au strâns mai multe milioane de semnături pentru a dovedi în Parlament necesitatea acestui demers. România postcomunistă tânjea după Dumnezeu, după Biserică, dar era mult haos. Avusesem o tradiție a predării religiei în școala veche, interbelică (unde ce învățai la școală se completa cu ceea ce învățai în biserică), dar auto­ritățile de până în 1989 reușiseră s-o facă uitată. Lumea trebuia să reînvețe ce înseamnă respectarea unor valori, a unor principii de care fusese înstrăinată, lipsită, timp de o jumătate de veac. Aceasta s-a petrecut datorită prezenței orei de religie în învățământul de stat.

Dar nu numai atât. Patriarhul s-a implicat în introducerea asistenței religioase în spitale și în Armată. Misiunea pe care pre­o­ții de caritate și cei militari o desfășoară astăzi în unitățile unde slujesc i se datorează în mare parte.

„Ai văzut cât de falsă e lumea?”

Părinte profesor, dacă ar fi să-l descrieți pe Patriarhul Teoctist în câteva cuvinte, cum l-ați caracteriza?

Patriarhul Teoctist, așa, într-o sumară caracterizare, a fost tipul monahului tradițional care a înțeles și rolul lui în viața monahală, dar și menirea sa în societate ca model de viață spirituală și comuniune creștină. Dacă Patriarhul Iustin se remarcase ca un teolog foarte bun, un om de înaltă ținută intelectuală, iar Patriarhul Justinian fusese omul epocii sale, știind să se comporte potrivit momentului și conducând providen­țial Biserica într-o vreme deosebit de vitregă pentru ea, Teoctist a avut capacitatea de a se adapta din mers la toate evenimentele din timpul patriarhatului său, atât cele de dinainte de 1989, cât și de după. A știut să treacă peste animozități, fiindcă mulți dintre colaboratori care păreau să-i fie apropiați au avut atunci niște atitudini destul de nepotrivite. După aceea oamenii și-au revenit, dar el constata cu amărăciune, întrebându-mă uneori retoric: „Ai văzut cât de falsă e lumea?”

Patriarhul a fost supus multor presiuni din partea regimului comunist. Dar a reușit să reziste lor. A fost chemat înainte de 1989 la președinție, dar a fost primit de Ion Dincă, cel care se ocupa de culte. Ceaușescu voia să mute sediul Patriarhiei de pe deal în altă locație. Pesemne erau deranjați cei care abuziv confiscaseră Palatul Patriarhiei, unde atunci își desfășura activitatea Camera Deputaților. Orice refuz de a se conforma acestui ordin putea avea consecințe grave asupra Bisericii. Așa că Patriarhul a răspuns diplomat: „Acest lucru nu ține de competența mea. Nu pot să iau această hotărâre de unul singur. Singurul for de conducere în Biserica Ortodoxă Română este Sfântul Sinod”. Dincă a trebuit să se recunoască înfrânt. Comu­niștii nu aveau cum obține aprobarea Sfântului Sinod pentru o asemenea samavolnicie. Astfel a reușit Patriarhul să treacă peste acele momente dificile.

Preluare: Ziaristi Online
Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.