La praznicul Naşterii Maicii Domnului. Zorii mântuirii noastre - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

La praznicul Naşterii Maicii Domnului. Zorii mântuirii noastre – de Elena Solunca Moise

Doamne, a venit vremea când pământul şi-a împlinit rodul său de frumuseţe şi bogăţie spre bucurie de a trăi „între lipsă şi prisos”, înălţând rugă de mulţumire şi închinăciune pentru toate câte am primit din nemărginita-i milostivire. Am încheiat anul bisericesc cu sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului mărturisind: „Întru naştere, fecioria ai păzit/ Întru adormire, lumea nu ai părăsit de Dumnezeu născătoare”. În ultima zi a lunii august, am cinstit aşezarea omoforului Maicii Preasfinte în racla care a rămas goală după ce Fiul ei a ridicat-o cu trupul la cele înalte. Rânduiala ne pune acum într-un nou început cum început este şi în pârga recoltelor, hrană pentru acum şi sămânţă a viitoarelor rodiri. Sfârşit şi început pentru care mulţumim Părintelui luminilor de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”. Început punem închinându-ne Maicii Domnului a cărei naştere o cinstim cu o cuvenită evlavie pentru că ne este temei al eliberării de moarte şi redobândire a veşniciei. O facem rugându-ne să ne ajute să ne curăţim viaţa ca auzind cuvântul îngerului să spunem: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău.

Coborâtori din neamul lui David, Ioachim şi Ana erau cunoscuţi în Nazaret pentru viaţa lor curată, umbrită însă necazul că nu fuseseră dăruiţi cu nici un prunc. Anii trecea şi odată cu ei vremea rodirii, dar  nu disperau ci continuau să se roage lui Dumnezeu şi răbdarea lor le întărea speranţa care, la rându-i, dădea îndelungatei lor răbdări şansa împlinirii. Sf. Ioan Damaschin scrie că cereau stăruitor în ruga lor:„Doamne, Adonai, Eloi, Savaot, cunoşti tristeţea şi amarul nostru; dacă vei privi la smerenia robilor Tăi şi le vei da un copil, Ţie ţi-l vom aduce în dar”. Îndurător, Domnul le-a ascultat ruga şi i-a dăruit cu o pruncă fără de asemănare deoarece prin ea avea să se împlinească profeţia din Cartea Genezei. Prunca avea să fie „femeia prin care se va zdrobi capul şarpelui”, care o îmbiase pe Eva la păcat urmat de căderea protopărinţilor noştri din Eden în această Vale a plângerii. Ei i-a fost dat să fie „mai cinstită decât heruvimii, mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”, prin care s-a împlinit făgăduinţa făcută de Dumnezeu cum că se va naşte Emanuel, asigurând că „Dumnezeu este cu noi” . Despre Fecioara spunem că este mai presus de orice asemănare, căci neatinsă i-a rămas curăţia  înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere, binecuvântată fiind de Dumnezeu care prin ea avea să-şi reverse prinosul iubirii de oameni.  Prin  toate calităţile ea s-a făcut pe sine vrednic  sălaş al Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Îngemănând fecioria cu naşterea, fiind deodată Fecioara şi Maică, Maria a făcut să piară blestemul strămoşesc vestit de Gabriel, îngerul darului. „Binecuvântată eşti între femei şi binecuvântat este rodul pântecului tău”, adică Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care în cer nu avea mamă şi pe pământ nu avea tată.

Numele ales de cei doi drepţi părinţi este unul pe  potrivă, Miriam, Mariam sau Maria desemnând pe „cea plăcută”, „cea frumoasă”, „doamnă” şi „stăpână”. Însumând daruri trupeşti şi duhovniceşti, toate dând măsura de necuprins a condiţiei umane ca singura fiinţă ce se poate îndumnezei prin ascultarea făptuitoare a voii lui Dumnezeu. Aşa mărturisim: „Deschide-voi gura mea/ Şi de duh se va umplea,/Şi împărătesei Maici/ Cuvânt voi răspica.” Neostoit cuvânt de slavă lui Dumnezeu  pentru darul făcut omului, binecuvântare ce va stinge blestemul străbun, ivirea zorilor mântuirii când însuşi Domnul Păcii fi-va cu noi în veac.  Sf. Grigorie de Nazianz precizează că dacă se află cineva care nu crede în Maica Domnului este despărţit de Dumnezeu. La rându-i, Sf. Maxim Mărturisitorul, care îi şi dedică o lucrare antologică, scrie că „Mai mult decât toate, sufletul ei sfânt era plin de iubire de oameni şi de compătimire şi, prin urmare, mai mult decât orice plin de imitarea harului şi iubirii de oameni a Fiului Său, paşnic şi smerit cu cugetul…căci urma să se facă Maică a Adevăratului Dumnezeu”, Maică a Adevărului care ne face liberi şi Maică a Luminii lumii prin care învăţăm îndumnezeirea, prin care s-a deschis Calea care este Viaţă.

Împodobită cu toate virtuţile, Fecioara Maria păstra în inimă o prisositoare iubire de oameni care nu poate avea sălăşlui decât în inima curată şi smerită.  „Cu astfel de rânduială şi cu astfel de chip plăcut lui Dumnezeu petrecea Fecioara în Templu”, fiind  împodobită cu „înţelepciune şi dreptate” petrecând timpul în post şi rugăciune până când a primit primul semn vestitor al lucrării lui Dumnezeu – pentru că era „aleasă de Tatăl şi gătită înainte de Duhul Sfânt spre a cuprinde în sânul său pe Fiul Cel Unul şi Nedespărţit de ei…şi a se face pricină a întrupării şi sălăşluirii Sale între oameni”. Căzut din rai, omul nu avea cum să-şi dobândească singur condiţia dintâi şi Domnul Însuşi „l-a zidit a doua oară spre mai bine” prin Fiul Său cel Unul născut. Tradiţia spune că într-o zi, pe la miezul nopţii, stând la rugăciune a văzut o lumină mare ar fi auzit glas din altar zicându-i: „Marie din tine se va naşte Fiul Meu”. Cu sfială, Fecioara închinată lui Dumnezeu a ascuns taina, necunoscută şi îngerilor, în sufletul său ca o  comoară a înţelepciunii sfinte. Înţelepciune care a făcut posibil ca Preanevinovata Fecioară să se facă „om purtător de Dumnezeu” care L-a năsut pe Hristos, „Dumnezeu purtător de om”. E învăluită aici şi taina libertăţii care este lucrare a voii lui Dumnezeu, dătătoare de putere făptuitoare a binelui prin care omul lucrează asemănarea cu Părintele ceresc după al cărui chip este făcut. Sf. Ioan Gură de Aur învaţă că: „Nimeni nu este asemenea în viaţă cu Fecioara Maria. Cercetează, omule, zidirea toată cu cugetul tău şi vezi dacă este ceva asemănător sau mai mult decât sfinţenia Fecioarei de Dumnezeu Născătoare. Străbate pământul, priveşte marea împrejur, cutreieră văzduhul, pătrunde cu mintea ta cerurile, aminteşte-ţi de toate puterile cele nevăzute, şi vezi dacă există o altă minune la fel cu aceasta în întreaga fire“.

Cu Preasfânta Fecioară, timpul s-a deschis spre veşnicie şi ne-a răsărit Lumina lumii iar Părintele Dumitru Stăniloae menţionează că „…toţi scriitorii bisericeşti bizantini socotesc că ceea ce a avut atingere cu Hristos rămâne mai departe izvor de putere dumnezeiască. Faptul de a fi avut atingere cu Hristos nu aparţine numai trecutului, ci are o permanentă actualitate. Iar mai intim a fost unit cu Hristos sânul Maicii Domnului. Bizantinii socotesc unirea aceasta permanentă, Fiul rămânând unit cu Maica şi după naştere, cum rămâne veşnic unit cu Tatăl. De aceea, sânul Maicii Domnului e izvor de energie în mod direct.” Un izvor nesecat din care omul îşi potoleşte setea de veşnicie din clipa în care i-a devenit fiu. Atunci când, pe Cruce fiind; Hristos, arătând spre Ioan a zis: „Femeie, iată fiul tău” iar „ucenicului iubit”: „Iată mama ta”. Şi ne învaţă Maica Sfântă cum curăţia sufletească se exprimă în chip direct în smerenie, blândeţe, milostenie de la Duhul Sfânt.

Privindu-i icoana, închinându-ne ei se naşte o îndreptăţită întrebare: Dar noi, cei care degrab cerem de toate şi nu întotdeauna dintre cele „ziditoare” unde suntem? De ce voia noastră este dijmuită de neputinţă? De ce întunericul mai stăruie în sufletul nostru şi rătăcim drumul întoarcerii la Domnul? Pentru că, orbiţi de trufie, nu cerem ce ne trebuie cu adevărat: vreme de pocăinţă şi timp de întoarcere. Neprihănirea şi smerenia Născătoarei de Dumnezeu s-ar cuveni să fie îndemn spre pocăinţă ca, astfel curăţindu-ne, să avem îndrăzneala cuviincioasă a ne înălţa ochii spre cer numindu-L pe Dumnezeu Tată. Spunea David că „inima curată şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” şi acum, Maica Domnului şi Maica noastră cu nemărginita-i înţelepciune învaţă cum să facem voia Domnului întru sfinţirea numelui său pe pământ, asemănându-ne îngerilor.

Care anume cuvânt ar putea să o definească pe aceea care a fost maica Cuvântului dintru început prin care toate s-au făcut? Dar nici a păstra tăcere nu este cu putinţă  căci toate vorbesc, fiecare în felul ei, de Maria, singura care este pentru de-a pururi Fecioară şi Maică. Cu dreptate se cuvine să  urmăm Cuvântul pentru noi s-a făcut Nume prin care ne este dat a ne folosi de puterea pe care o evocă. Începem rugăciunea spunând: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.” În toate ne regăsim, fiecare cu ale lui, aşa cum o facem gândind la propria mamă de care ne aflăm de-a pururi uniţi. Se spune că, oricât de multe limbi am cunoaşte, în situaţii limită  vorbim în cea deprinsă de la mama odată cu întâiul ei zâmbet de bucurie a vieţii. Când toate cuvintele obosesc, rămâne ruga tăcută să ne înalţe spre un mereu dincolo al armoniei desăvârşite din „Aliluia, Aliluia, Aliluia”.

E iar timpul când într-un gând şi glas cântăm: Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară/ Bucurie a vestit la toată lumea;/ Că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos, Dumnezeul nostru/ Şi dezlegând blestemul,/ a dat binecuvântare,/ şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică”.  Ne întoarcem la Sfinţii Părinţi într-o nevoie de comuniune ca astfel să rostim împreună cu Grigorie Palama: „Cum te voi slăvi pe tine, visteria slavei?Prin tine se luminează Duhul meu cu venirea Duhului dumnezeiesc în lume. Te-ai făcut vistiernicul şi păstrătoarea harurilor, nu ca să le ţii la tine, ci ca pe toate să le umple pe har, ca vistiernicul adună comori spre a le împărţi pentru că ai la tine bogăţia care nu se împuţinează?” Acum, când totul parcă se prăbuşeşte în derizoriu, când până şi întrebarea îşi pierde sensul iar răspunsul pare inutil căci nu e nimeni cine să-l mai asculte, Maica Domnului ne spune negrăit de simplu: „Faceţi tot ce spune El”. Iar El, Mântuitorul ne-a dat porunca cea nouă a iubirii iar Apostolul Iubirii arată cum anume – îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte…nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” Şi nu este ciudat că ştiind, citându-le nu odată rămânem străini de înţelesul lor concret şi continuăm cu făţărnicie războiul tuturor împotriva tuturor?  Aşa îl ţinem pe Hristos, după vorba lui Pascal, răstignit pe cruce până la sfârşitul veacurilor.

Şi dacă nu facem iubirea lucrătoare, măcar să nu uităm ce s-ar cuveni să facem şi, pierduţi în noi înşine să ne rugăm Maicii Sfinte cu Eminescu, efigia în eternitate a sufletului românesc: „Crăiasă alegându-te,/Îngenunchem rugându-te/ înalţă-te, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fi scut de întărire / Şi zid de mântuire./ Privirea-ţi adorată/Asupră-ne coboară,/ O, maică preacurată/ Şi pururea fecioară, Marie”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.