Semnul de nebiruit al Iubirii lui Dumnezeu. La praznicul Înălţării Sfintei Cruci - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Semnul de nebiruit al Iubirii lui Dumnezeu. La praznicul Înălţării Sfintei Cruci – de Elena Solunca Moise

Sf. Ap. Pavel, care înainte îl prigonise pe Hristos, mărturisea: „ Mie sa nu-mi fie a mă lăuda, decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.” Spre deplină înţelegere şi noi, însemnându-ne cu semnul Crucii la începutul fiecărei zile şi la sfârşitul ei, când ne apucăm de lucru ca să avem spor şi când îl terminăm a recunoştinţă, spunem: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase Dumnezeule şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. O lăudăm a recunoştinţă pentru că, într-o supremă îmbrăţişare ce cuprinde întreaga omenitate, Hristos ne-a eliberat de blestemul morţii venit prin neascultare pentru a ne împăca cu Dumnezeu. Ne-a redat astfel vieţii veşnice care este „a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis.” A fost astfel deschisă calea înnoirii creaţiei având, cum scrie Părintele Stăniloae, Crucea ca mijloc de desăvârşire şi eternizare a creaţiei şi a omului în Dumnezeu.

Recunoscând că „fericit este poporul care îl are pe „Domnul ca Dumnezeu al său”, David se întreba: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui? Sau fiul omului că-l socoteşti pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu slavă l-ai încununat pe el” Doar că, din nesupunere trufaşă, omul a căzut din demnitatea-i dintâi, înstrăinându-se de sine, convertindu-şi amarul în ură şi luptă oarbă căci nu-şi cunoştea bine adversarul care se ascundea sub hlamida minciunii. Singur, omul nu avea cum să se elibereze de blestemul ce-l duce pe umeri ca un destin implacabil. Fiind Iubire nemărginită în spaţiu şi timp, Domnul l-a izbăvit şi a făcut-o prin jertfa Fiului Său care, dându-şi sufletul Tatălui s-a rugat: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” Ca armă de nebiruit ne-a dat Crucea şi astfel arhaicul semn al victoriei soarelui forţelor întunericului a devenit semnul biruinţei aduse de Hristos „Soarele dreptăţii”. Crucea ca obiect de cult a primit o valoare primordială după ce Împărăteasa Elena, mama Împăratului Constantin a descoperit pe Golgota, în anul 326, lemnul crucii pe care a fost răstignit Hristos. Ne amintim că Împăratul Constantin adoptase Crucea ca semn al biruinţei pentru steagurile de luptă şi monedele, după ce l-a învins pe Maxentiu în anul 312. Atunci i s-a arătat pe cer o cruce înconjurată de cuvintele „In hoc signo vicent”, „Sub acest semn vei învinge”. În cinstea acestei victorii a înălţat o cruce imensă în centrul Romei după modelul căreia aveau să apară mai târziu troiţele. Sinodul al VII-lea de la Niceea din anul 787 a hotărât ca cinstirea Crucii să fie asemănătoare cu a Sfintelor Icoane, semn al evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale au fost construite în formă de cruce şi o are pusă în vârful turlei ca semn distinctiv. Semnul crucii mai poate fi văzut şi pe stemele mai multor ţări. Creştinii se botează în numele Crucii şi tot ea stă de strajă la locul de unde plecăm spre veşnicie.

După ce în Betsaida vindecase un orb, Hristos a întrebat pe ucenici ce spun oamenii despre el, şi auzind că unii spun că ar fi Ioan Botezătorul, alţii Ilie sau unul dintre prooroci l-a întrebat pe Petru care a spus: „Tu eşti Hristosul”. Le-a poruncit atunci să nu spună la nimeni ca cele ce urmau a se întâmpla să petreacă aidoma. Le-a mai spus cum Fiul Omului urma să fie prins, defăimat de bătrâni, arhierei, cărturari şi farisei, că va fi răstignit şi că a treia zi va învia. Petru dând glas grijii sale pentru Hristos a prins a-i spune să nu care cumva să i se întâmple aşa ceva. Atunci, Hristos i-a spus cu asprime în faţa tuturor: „Mergi înapoia Mea Satano! Căci nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci ale oamenilor”. Aşa era pentru că acele cuvinte veneau din partea vrăjmaşului care nu voia nici chip ca omul să poată fi mântuit şi să rămână pe veci robit lui. A chemat apoi mulţimile – pe noi toţi cei din veac – zicând: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce ar putea da omul, în schimb, pentru sufletul său?” Grele cuvinte, cât destinul umanităţii în care fiecare îşi are partea sa cu rolul lui care-i arată chipul său făcut după asemănarea cu Dumnezeu. Sf. Grigorie de Nazianz scrie că: „Nimic însă nu va da fiecare de un aşa mare preţ decât pe sine, devenit înţelegător al tainei şi făcut pentru Hristos toate cât s-a făcut El pentru noi.” Hristos ne-a redat pe noi nouă înşine, „zidindu-ne a doua oară” şi spre mai bine. În Cruce se dezvăluie, ca să folosim cuvintele Apostolului neamurilor, ce anume din toate cele îngăduite ne zidesc întru recuperarea veşniciei din care am căzut. A coborât din cer ca pe noi să ne ridice, a umblat printre noi ca să arate cum să-I urmăm, învăţătura Sa este a vieţii veşnice şi rămâne peste veacuri, ne-a iertat ca să arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu încât L-a jertfit pe Unicul Său Fiu ca acela care-l urmează să fie biruitor.

Sfântul Ioan Gură de Aur reînnoieşte temeiul cinstirii Sfintei Cruci într-un fel de decalog din care amintim doar: Crucea este pierea duşmăniei şi trăinicia păcii;Datorită Crucii nu rătăcim în pustietăţi deoarece am cunoscut adevărata Cale; Totul sfârşeşte şi se lucrează prin semnul Crucii; Vederea Crucii aduce aminte diavolilor drama Golgotei şi rana de nevindecat de arma cu care Hristos a fost înarmat; Dacă vezi că inima ţi se mândreşte, pecetluieşte-ţi pieptul cu semnul Crucii; Crucea a deschis raiul, l-a adus pe tâlhar în rai, a povăţuit neamul omenesc, care era pe cale de pieire şi nu era vrednic nici de pământ spre împărăţia cerurilor. A înţeles prea bine tâlharul când, pe cruce fiind şi el pentru nenumăratele-i păcate s-a rugat: „pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta.” Ne amintim cum atunci Hristos i-a spus: „Adevăr, adevăr zic ţie. Astăzi vei fi cu Mine în rai.” Tâlharul L-a recunoscut pe Hristos şi mărturisirea lui dă deplinătate cuvintelor lui Hristos: „Căci cine se va ruşina de Mine în neamul acesta desfrânat şi păcătos şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui cu sfinţii Săi îngeri.” Nu este loc între îngeri pentru cel ce singur s-a depărtat prin gândul rău, cuvântul viclean şi fapta ce-l pecetluieşte însoţindu-l ca o umbră. Cel care se „ruşinează” nu are cum să-L urmeze pe Hristos şi învăţăturii Sale investită cu putere dătătoare de viaţă. Toate s-ar cuveni a le păstra în inimă mai ales astăzi când atâţia dintre noi „ascultă cuvintele”, le repetă de nenumărate ori şi tot de atâtea ori cu faptele se leapădă. Când suntem gata să judecăm pe fratele nostru s-ar cuveni ca, mai întâi, să luăm seama la povara păcatelor noastre poate cu mult mai grea. Să recunoaştem că se critică secularizarea în tirade patetice promovând-o căci ignorăm adevărul evident că, după spusa lui David: „Când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”.

„Iar când Iisus a sfârşit cuvintele acestea, mulţimile erau uimite de învăţătura Lui. Căci învăţa ca Unul care are putere, iar nu cum învăţau cărturarii lor”. Altfel spus, Hristos vorbea ca Unul ce a primit de bună-voie să fie răstignit pe Cruce iar mulţimea fariseilor şi cărturarilor cuvântau ca unii care L-au răstignit pe Cruce. Părintele Dumitru Stăniloae află în Cruce „o împreună pătimire odihnitoare” pe care o întâlnim în Biserică pentru că „stă pe iubirea răstignită” şi că marea dramă a contemporaneității porneşte de la neînţelegerea Crucii. În taina Crucii este învăluită iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu de aceea este „germenul oricărei împăcări, poarta comuniunii dintre toţi oamenii, depăşirea oricărei singurăţăţi”. Am adăuga mai cu seamă a singurătăţii de care suferă omul contemporan, paradoxal când tehnologiile comunicaţionale fac posibil să cunoaştem „în timp real”.

Rămâne în faţa fiecăruia dintre noi o întrebare deschisă: Ce va da omul pentru sufletul său, pentru „suflarea” pe care Domnul i-a dat-o după ce la făcut din pământ cu mâinile Sale? Sf. Vasile cel Mare învaţă că Sufletul omului întrece pe îngeri prin trei însuşiri: prin minte, prin cuvânt şi prin voie de sine stăpânitoare, adică liberă. Căci prin minte sufletul omului se aseamănă mai ales cu Tatăl şi cu Fiul, iar prin voia sa liberă, de sine stăpânitoare, care este rădăcina tuturor bunătăţilor, sufletul se aseamănă Sfântului Duh. Astfel omul este icoana Preasfintei Treimi prin aceste trei însuşiri.” Cuvintele îndeamnă la lucrarea asemănării cu Ziditorul şi Făcătorul nostru pentru care suntem am primit toate cele necesare ca să le cunoaştem folosul şi nu o putem face decât prin pocăinţă şi smerenie: pocăinţă ca să ne conştientizăm păcatele spre îndreptare, smerenie spre a lucra sârguitor voia Domnului. Să ne luăm dară crucea, „armă împotriva diavolului” şi să urmăm bunătăţii lui Hristos. El este vindecătorul tuturor bolilor trupeşti şi sufleteşti, este şi Învăţătorul care arată cum să nu mai păcătuim „ca să nu păţim ceva mai rău” şi să-I urmăm întru împărăţia Lui împlinindu-ne rostul împărtăşindu-ne din fericirile ce fac din om fiinţă spre îndumnezeire. Reţinem ca o încununare „Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” E o fericire la care se ajunge prin jertfă cum şi mântuirea noastră a devenit reală prin jertfa lui Hristos, „singurul fără de păcat şi puternic a ierta păcatele”. Sunt fericiţi fiindcă pacea stinge toate contradicţiile într-o armonie negrăită care înstăpâneşte unitatea în diversitatea unicităţilor ce fac din fiecare om o personalitate, un fiu al lui Dumnezeu. De aceea, învaţă Sf. Ioan Gură de Aur, „Nu numai cu mâna trebuie să facem semnul Crucii, ci să adăugăm dăruirea noastră şi o credinţă profundă. Faceţi-o astfel pe faţa şi pe inima voastră şi diavolul va fi biruit, pentru că în Cruce este sabia care l-a străpuns şi pumnalul care l-a rănit mortal. Nu vă ruşinaţi de Cruce ca nu cumva şi Hristos să se ruşineze de voi.” Cinstind în chip anume Sf. Cruce, o facem cu post şi rugăciune ca vorba să ne fie bine primită şi fapta folositoare ca să-L numim pe Dumnezeul cel ceresc cu „îndrăznire fără de osândă” Tatăl nostru.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.