Iertarea – rodul binecuvântat al iubirii. Vindecarea slăbănogului din Capernaum. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Iertarea – rodul binecuvântat al iubirii. Vindecarea slăbănogului din Capernaum. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Multe şi de nenumărat au fost minunile prin care Hristos s-a arătat ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat ca Fiu al Omului, dar nu unul oarecare, ci „ purtător de Dumnezeu”; Dumnezeu şi Om, arătând Calea către împărăţia cerurilor, pregătită pentru om de la întemeierea veacurilor. A vindecat orbi care l-au mărturisit; surzi care să-L vestească, muţi care să-L propovăduiască şi slăbănogi care să-i fie ucenici. Pe leproşi i-a curăţat ca să iasă din izolare şi să fie primiţi între ai lor. Pe femeia cea gârbovă legată de demon a eliberat-o ca să trăiască bucuria de a aduce slavă lui Dumnezeu. Pentru Lazăr a plâns ca un om şi l-a vindecat ca Dumnezeu. Pretutindeni şi în toate şi-a arătat puterea asupra firii întregi, asupra păcatelor cu tot cortegiul de consecinţe, asupra demonilor, care L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu şi s-au rugat. Nu e, dar, de mirare că mulţimile îl înconjurau aduse de necazuri şi suferinţe dintre cele mai felurite sau dornice să audă cuvântul dătător de viaţă. Filip i-a spus lui Nathanael:„Vino şi vezi”. Urmarea o ştim. Dar cel care nu poate s-o meargă, slăbănog fiind el, incapabil să se ridice, paralizia ţintuindu-l la pat neiertător, condamnat la orizontalitate ca unul fără viaţă? Dacă are pe cineva, un „om” care să-l poarte, îl duce la „vindecătorul sufletelor şi a trupului”. Dar dacă e singur? Atunci Însuşi Fiul lui Dumnezeu se duce cum a făcut la scăldătoarea Vitezda.

Acum, Hristos era în Capernaum (semnificând „satul lui Nachum”, cel care mângâie, consolează), însoţit de oameni făr-de-număr doritori a-i asculta Cuvântul ce vestea lumii întregi „Adevărul”, adică „Viaţa”; Adevărul care eliberează omul de moarte; Viaţa este incompatibilă cu minciuna şoptită viclean de vrăjmaş care urăşte omul de moarte spre care vrea să-l şi împingă. Doar cu puţin mai înainte, potolise furtuna pe mare, făcând pe cei prezenţi să se întrebe: Cine este acesta că şi valurile îl ascultă? Izgonise demoni arătând că până şi ei i se supun. Mai mult, ştiind răul obicei al unora de a reveni, a precizat: „şi să nu mai intri în el”. De această dată i-a fost adus un slăbănog, un om fără puterea de a-şi purta singur greutatea trupului, un cadavru însufleţit. Cele mai multe boli sunt urmări directe ale abaterii de la Cuvântul dătător de viaţă şi Hristos l-a vindecat prin cuvânt – mai întâi sufletul şi apoi trupul. Dumnezeu a făcut omul ca o cunună a creaţiei, l-a împodobit cu nenumărate daruri spre desăvârşire, după chipul şi asemănarea Sa. Nu, nici boala şi nici moartea nu sunt de la Dumnezeu. Pizmaşă, boala se insinuează în suflet pe care îl slăbeşte fără ca omul să-şi dea seama şi, încet, încet erodează trupul ce parcă refuză să poarte sufletul întunecat de răul adus sau chemat de neascultare. Şi azi se mai aude expresia „a murit de inimă rea”, de supărare.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, se arată tuturor din toate timpurile ca vindecător a oricăror boli pentru că Iubirea tămăduieşte toată boala, neputinţa şi biruieşte moartea. Spunea Dante că „iubirea mişcă soarele şi celelalte stele”, ea face din lumină o hrană a veşniciei, este elixir al vieţii şi aruncă pe cer splendoarea curcubeului. Minciuna, dimpotrivă instituie împărăţia întunericului, vine de la cel care, înger de lumină fiind, a vrut să fie mai presus de Cel care l-a creat – cum poate fi creaţia mai sus de Creator? – şi a sfârşit prăbuşindu-se pentru totdeauna în abisul întunericului. În orice timp şi loc, minciuna seamănă moartea în suflet şi întuneric în minte. În lucrarea sa „Psihologia minciunii”,M. Scott Peck întreprinde o amplă descriere a consecinţelor minciunii, pe care le prezintă deopotrivă cauză şi simptom ale răului. Semnificativ, omul de ştiinţă re-descoperă valoarea regeneratoare a religiei şi, mai mult, a primit botezul creştin. Altfel spus a probat cu propria-i experienţă că „ multă ştiinţă te apropie de Dumnezeu”, fiind o „imagine a adevărului”. Legătură strânsă cu răul, minciuna, veştmânt perfid al lui, are urmări imprevizibile şi dezastroase pentru care există o singură doctorie salvatoare – iubirea. Iertarea, expresia ei desăvârşită, eliberează mai întâi sufletul otrăvit de întuneric după care trupul care urmează firesc, ca „bună slugă, dar rău stăpân”. Putem face această experienţă în fiecare zi rugând să fim iertaţi şi iertând pentru a trăi eliberarea sufletului de toxinele ce-l pot mortifica. Bolnav, sufletul se însingurează, se depărtează de oameni şi de Dumnezeu, devine o victimă a propriei nesăbuinţe. Medicina tratează şi astăzi mai mult efectele, nu odată generând altele nu mai puţin nocive ceea ce a şi mărit neimaginat spectrul patologic. Preventiv, prima grijă este să nu se facă rău, „primum non nocere”. Se vorbeşte chiar de iatropatogenia, disciplină care studiază maladiile induse de medicamente mereu mai multe, cu tablouri simptomatice mai complexe şi mai greu de vindecat. Aşa s-a ajuns şi la apariţia neuro-psihopatologiei care ţine seama de om ca întreg şi nu doar ca însumare de organe şi funcţii, ca un tot a cărui integritate este asigurată de buna funcţionare a organelor şi armonia relaţiilor. La fel cardio-neuro-psihologia. Dar nici medicii nu pot totdeauna vindeca şi cei oneşti recunosc că „medicul tratează, Dumnezeu vindecă.” Hristos, Fiul lui Dumnezeu poate ajunge mai departe tămăduind mai întâi sufletul pentru că El cunoaşte cel mai bine ce este tăinuit de văzul lumii. Căderea omului a adâncit o prăpastie între a voi şi a putea, nu odată contradictorii, ajungând să spunem cu Sf. Ap. Pavel că nu facem binele pe care îl dorim, ci răul pe care nu-l vrem. A putea şi a voi alcătuiesc un tot binefăcător când omul face voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o pilduitor Hristos, aşa cum Sf. Fecioară Maria a spus îngerului „Iată roaba ta, fi mie după cuvântul tău”.

Dar, dacă este aşa, cine poate ierta păcatele în care omul alunecă fie cu voie fi în afara ei, din neştiinţă sau uitare Vindecarea slăbănogului din Capernaum oferă un răspuns dătător de speranţă fiindcă Hristos cel Înviat rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Hristos era la Capernaum, unde era înconjurat de mulţime de oameni cărora le vorbea iar cuvintele Lui încălzeau inimile şi luminau minţile pentru că vesteau împărăţia cerurilor, care este „înlăuntrul nostru”. Căutând fără să reuşească a ajunge la Hristos, patru oameni, au spart acoperişul casei în care se afla şi, prin spărtură, au coborât un pat, mai degrabă o targă, pe care stătea nemişcat „slăbănogul”, ţintuit de neputinţa sa. Pe vremea aceea acoperişul caselor era plat şi putea fi spart mai lesne, însă rămânea greutatea de a urca un om nemişcat şi apoi a-l coborî cu riscul să poată cădea le cea mai mică poticnire. Cei patru au făcut-o, luând asupra lor toate dificultăţile şi asta din iubire pentru bolnav fiindcă nu se spune dacă era sau nu o rudă; era mai mult decât o rudă: om bolnav care avea nevoie de ajutor. S-ar cuveni să vedem pe cel în suferinţă a pe unul ce are nevoie de ajutor mai mult decât o rudă apropiată. Cei patru făcut-o şi din credinţa că Iisus care a domolit valurile, a alungat demonii şi curăţat lepra poate da celui nemişcat, demnitatea de a se ridica şi a merge la casa sa, reintegrându-se în firescul vieţii. Cel paralizat sau slăbănogit pierde pierderea puterea de a controla gesturile ca şi cum cineva s-a cuibărit în interior sufletului făcând voinţa să-şi piardă orice putere şi să se întoarcă asupra-şi ca un arc strâmbă

Fiule, i-aţi patul tău şi mergi la casa ta”

Cei patru oameni nu au spus nimic, actul făcut de ei era grăitor iar Hristos, Cunoscătorul inimilor, nu a întrebat, nici nu a cerut lămuriri, căci era timpul Luminii tămăduitoare. Spusese altădată că lucrează atât cât este lumină că atunci când vine întunericul nimeni nu mai poate face nimic. Ca Învăţător, vestea Cuvântul lui Dumnezeu, ca Fiu al lui Dumnezeu a făcut cuvântul făptuitor venit în întâmpinarea credinţei, care a înfruntat toate opreliştile venite din partea celor necredincioşi, mai ales a fariseilor. Şi pentru că am intrat în post poate e bine să ne întrebăm dacă nu cumva răul zilelor noastre este unul generat de fariseism, care a devenit e un fel de „modus vivendi” pentru omul contemporan. Oare nu ne asemănăm cu cei care cu gura laudă pe Dumnezeu, dar cu fapta se leapădă? Sau poate trăim, cum spunea Paul Vialar, o încă în siajul unei vremi a impostorilor agravată de derizoriu care face viaţa mai fără sens decât a lui Sisif. Dacă dintr-o dată, din cine ştie ce motive, am fi lipsiţi de tehnologie, cu siguranţă nu ne-am deosebi de slăbănog, desigur cu alte forme de manifestare.

Surprinzător, Hristos i se adresează cum nu a mai făcut-o niciodată cu o blândeţe fără asemănare: „Fiule” ca şi cum ar fi fost un copil al Său dorind să-i mângâie necazul. „Fiule” şi în sens de fiu al lui Avraam, „prietenul lui Dumnezeu”. Neîndoielnic, cunoştea ca nimeni altul păcatele slăbănogului dar nu a reproşat nimic cum un părinte iubitor nu-şi mustră copilul când este bolnav chiar dacă a greşit. Mai puternică decât dojana chiar meritată este blândeţea care a iertat fără să spună în faţa lumii păcatele. La Nain, pe fiul văduvei l-a înviat spunând: „tinere, ţie îţi spun scoală-te”; când, la rugămintea tatălui a scos demonii, li s-a adresat direct spunând să iasă din el şi să nu mai intre. Acum, adaugă parcă încurajându-l pe cel bolnav, dându-i din puterea Sa: „I-aţi patul tău”; adică ridică-te, nu mai sta, e timpul ca nu patul să te mai poarte, ci tu însuţi; reia-ţi demnitatea verticalităţii, a omului ce se recunoaşte ca purtător al chipului Ziditorului a toate. Paralizat fiind, poate bietul om nici nu putea rosti un cuvânt, nu era în stare să se roage şi, mai ales, să ceară iertare; nu putea articula un cuvânt de pocăinţă care să aducă iertarea. Se spune că fără căinţă nu există iertare şi asta o vedem de la primii oameni care s-au grăbit să se dezvinovăţească, aruncând pe altul vina şi nicidecum să recunoască. Mai mult, Adam pare a învinovăţi chiar pe Domnul zicând: „Femeia pe care mi-ai dat-o Tu.” Hristos aşteaptă căinţa nu pentru că ar dori să înjosească pe om, dimpotrivă ca să-şi conştientizeze şi asume greşeala ca apoi să se poată îndrepta, fără să mai hălăduiască pe drumuirile rătăcirii. Domnul din cer doreşte a fi aproape de om, fiu al neţărmuritei Sale iubiri şi pentru asta „Cel fără de-nceput” a primit să se învestmânteze în timp spre a-l sfinţi, dăruind omului o nouă posibilitate de „ a fi în lume, fără a fi din lume”.

O boală ucigătoare – neputinţa de a te bucura binele celuilalt

Ca de obicei, cărturarii neputând ieşi de sub jugul „literei” au dat repede să-L condamne: „Acesta huleşte”, denigrează pe Dumnezeu, păcat pedepsit grav până la moarte. În răutatea lor viscerală este vădit un handicap cu mult mai mare chiar decât al slăbănogului care nu se putea mişca. Răutatea este o boală cumplită care mutilează sufletul, îl face neputincios, incapabil să se bucure Fiul lui Dumnezeu era cu ei, că a redat sănătatea şi puterea unuia dintre ei. Şi cum o răutate cheamă pe alta spre rotunjirea unui cerc vicios, s-au mâniat tocmai pe acela căruia trebuia să-I fie recunoscători. Psihologic vorbind, e mai uşor să compătimeşti mai ales de „ochii lumii” într-o formă de „milostivire învăluită”, dar e mai greu să te bucuri de binele celuilalt pentru că îl simţi ca o frustrare. Aici aflăm măsura exactă a egolatriei atât de mediatizată şi care e ca o celulă oncogenă a mentalităţii contemporane. Fratele cel mare nu a fost în stare să se bucure de venirea acasă a fratelui său mai mic. Neputinţa de a ierta este şi o urmare a propriilor păcate despre care credem sunt şterse, premisă a comiterii altora noi în amăgirea că cele vechi nu se mai văd. „Orbirea” fariseilor este una vinovată pentru că aveau tot ce le era necesar spre a-L recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu – cunoşteau Scriptura, ştiau să descifreze semnele, să recunoască minunile. Dar nimic nu rezista în faţa trufiei care i-a orbit iar ura îi făcea mai „slăbănogi” decât cel care avea era care fusese adus la Hristos; ei sunt dintre cei care „văzând nu văd”. Neputând să vadă binele din cauza mândriei nu aveau nici cum să-l facă. Fariseii nu au recunoscut nici mai târziu, când soldaţii romani care Îl păzeau pe Hristos răstignit pe Cruce au mărturisit: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta”. „Nesimţirea împietrită” a inimii lor îi ţinea ferecaţi ca într-o temniţă iar trufia îi încătuşa definitiv slăbănogindu-le sufletul; erau ca nişte morţi vii, „morminte văruite”. Cum pentru Hristos inima omului este transparentă a întrebat îngăduitor, fără urmă de mustrare, căutând a-i ajuta să se îndrepte: „Pentru ce gândiţi rău în inimile voastre?”; căci nu cu mintea au făcut aceasta, ci cu inima în care îşi făcuse locaş pizmaşul care a cufundat-o în întuneric. De ce nu căutaţi binele iar când îl aveţi în faţă nu să vă bucuraţi de el? De ce doar răul vă linişteşte şi ce linişte este aceasta? De ce nu vă puteţi bucura de binele semenului vostru? Doamne ce neputinţă poate fi mai cumplită decât să nu te poţi bucura de celălalt? În secolul trecut, Sartre vedea iadul în ceilalţi oameni într-o expresie devenită celebră, simptomatică pentru un timp pângărit de dispreţ şi ură.

Dar, „Domnul cunoaşte gândurile oamenilor că sunt deşarte” şi Hristos i-a întrebat pe neobosiţii cârcotaşi cu aceiaşi seninătate ca un îndemn nerostit spre îmbunare: „Ce este mai lesne a zice: Iertate îţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”.Ce este mai uşor: a spune, sau a face? A ierta sau a arăta consecinţele iertării? Pentru omul căzut, răspunsul vine de la sine, cuvântul lui fiind secătuit de putere, însă pentru Hristos, „cel fără de păcat” dar „puternic a ierta păcatele” cuvântul este faptă, iertarea păcatelor este însănătoşire, înviere şi viaţă. În perspectivă escatologică, prin „luarea patului” se înţelege eliberarea de toate infirmităţile, plată a păcatelor, iar „casa” spre care este îndemnat să se îndrepte este „raiul” cel pregătit omului de la începutul vremurilor. Paideic adaugă: dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele, a zis:”Scoală-te i-aţi patul tău şi mergi la casa ta.” Cei prezenţi „s-au spăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu care dă oamenilor asemenea putere”. Într-un fel de recapitulare, în slăbănogul din Capernaum este întruchipată condiţia umană de până la venirea lui Hristos. Puterea Lui de a ierta păcatele este puterea cu care a fost înzestrat Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului, care „răstignit până la sfârşitul veacurilor” se roagă: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. În cei patru care l-au adus pe slăbănog pe cei patru autori ai Evangheliilor – Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Aşa din caierul veşniciei se mai toarce o zi şi apoi alta întru eliberarea de întunericul pe care-l sporim ucigând lumina din noi. Lui Dumnezeu i se cuvine a aduce neîncetat slavă, deplin conştienţi că lauda adusă e spre „îndreptarea inimii”. Ridicaţi de Cuvântul dătător de viaţă din neputinţele pe care trupul le poartă ca o slugă supusă, ne îndreptăm, prin post, rugăciune şi bună făptuire, spre vrednicia de a primi lumina Învierii. Ascultând cele rostite de Domnul-Dumnezeul nostru, Vasile Voiculescu le destăinuiește: ”Că nu spre fărădelege Eu însumi v-am zămislit,/ Nici pentru minciună v-am dat sufletul Meu…Ci ca lumea s-o împărtăşesc cu Frumuseţea,/ Cu Bunătatea s-o mângâi/ Şi pe voi în Lumina mea sădindu-vă,/ Cu iubirea să o încununez.” Poate fi ceva mai înălţător demn de a fi râvnit?

Elena Solunca

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.