"Discursul pe internet, vorbirea pe chat, vorbirea de la televizor, sunt primitive și mi-e teamă că, într-o zi, cuvântul va fi înlocuit printr-un muget". SUPRAVIEȚUIRI ÎN POST-MORALIA. Magda Ursache în dialog cu Adrian Alui Gheorghe. Lansare vineri, 11 mai 2018, ora 13, la Librex Iaşi - Ziaristi OnlineZiaristi Online

“Discursul pe internet, vorbirea pe chat, vorbirea de la televizor, sunt primitive și mi-e teamă că, într-o zi, cuvântul va fi înlocuit printr-un muget”. SUPRAVIEȚUIRI ÎN POST-MORALIA. Magda Ursache în dialog cu Adrian Alui Gheorghe. Lansare vineri, 11 mai 2018, ora 13, la Librex Iaşi

Magda Ursache
în dialog cu
Adrian Alui Gheorghe

Supraviețuiri în Post-Moralia

 

© Editura EIKON
București, 2018

Cuvânt înainte

Viața de zi cu zi în post-moralia

1.
Supraviețuirea în post-moralia este dificilă. Dramatică, chiar.
În post-moralia oamenii își ascund omenia, atunci când o au,
atavismele ies la suprafață încât ai impresia că au reapărut, clonați,
vânătorii de odinioară, din preistorie, canibalizarea e un fenomen
natural în societate. Și nu oricum, nu oriunde: în politică, în administrație,
în școală, în cultură, pe stradă.
Post-moralia este o țară? Sau e o lume? Greu de spus. Granițele
ei sunt fluide, și acest fluid, dacă i te opui, te cuprinde, te sufocă și
apoi te leapădă la un oarecare țărm ca pe o zdreanță nefolositoare.
În post-moralia talentul e un delict. Și de asta este pedepsit de
„mareea cu mediocritate” care are fluxul și refluxul ei, ca o legănare
adormitoare.
În post-moralia ticăloșia face bine la „curriculumul” personal,
te recomandă între cei asemenea.
În post-moralia este anacronic să fii patriot, să ai identitate. Ai
putea, eventual, să fii patriot, dar nu în patria ta.
În post-moralia cacealmaua ține loc de politică, de istorie, de
cultură, imitațiile au luat locul originalelor.
În post-moralia memoria e culpabilizată, recursul la memorie
e prea adesea demonizat.

2.
De unde provine „răul” care ne-a luat în posesie ca un tsunami
care a spulberat orice „scală de valori”? Care a făcut ca dezordinea
să fie singura regulă pe toate palierele societății noastre?
Fenomenul este unul complex, a început de multă vreme, după al
doilea Război Mondial, odată cu „comunizarea” României. Țăranul
dislocat din spațiul lui consacrat și mutat forțat la oraș, orășeanul
mutat la țară, intelectualul „mutat” în pușcărie, credința hăituită,
cultura îndoită cu ideologie etc., toate astea au adâncit sentimentul
că evoluăm în sensul unei „neașezări” istorice. Că ne dinamităm
cu o suspectă voioșie temeliile, că dăm memoria la întors, ca să nu
ne recunoaștem păcatele.
Prin anii 80 bîntuia în spațiul public de la noi ideea colectivismului
cultural, adică crearea unui imens spațiu/ cadru cultural
(mare cît țara!) din care să dispară identitatea autorului/ autorilor.
Festivalul „Cîntarea României” era un prim pas în acest sens,
confuzia valorilor, „promovată” astfel, contribuia din plin la acest
„deziderat” care nu era numit, dar era resimțit în spațiul public.
Poetul din uzină și poetul „de la academie” erau una, erau tot poeți,
că, în definitiv și unul și altul scria/ scriau ceea ce părea, măcar
din punct de vedere formal, tot poezie…! În pictură era la fel, în
muzică așijderea…! Pe acest fond erau aduse în discuție situațiile
din Coreea de Nord și chiar din China, unde ideea artei anonime,
bun al întregului popor, era înfăptuită sau în curs de înfăptuire.
Adică scriitorul scria opere pentru buna folosință în spațiul public,
așa cum brutarul făcea pîine și grădinarul planta trandafirii spre
încîntarea tuturor, fără să își semneze „opera”. Evident că ideea și
discuțiile în jurul acestui „colectivism cultural” ne întărîtau, ne
impacientau, erau lungi prilejuri de vorbe și de ipoteze. Dar vremea
a trecut, „cu momele și amăgele”, vorba lui Creangă, revoluția ne-a
scos din sfera colectivismului, introducîndu-ne, firesc, în zona (re-)
afirmării individualismului. Autorul care s-a bazat pe proptelele
ideologice s-a văzut (sau ar fi trebuit să se vadă!) dintr-o dată în
fața plutonului de execuție… critică. Sau neglijat, uitat. Timpul
(săracu`) a făcut cea mai consistentă „reevaluare critică”, în lipsa
unor instanțe critice care să despartă explicit apele.
Unde sîntem azi? În zona unei confuzii culturale fără precedent
care a dus exact în zona „colectivismului cultural”, incriminat altădată.
Dar „colectivismul cultural” nu mai este un „deziderat” ideologic,
paradoxal este rezultatul unui complex de factori care țin de
o agresivitate a „diseminării” informației. Astăzi se copie orice și de
către oricine, orice „bun intelectual” este însușit ca dintr-o grădină a
nimănui. „Mărul de lîngă drum” al lui Beniuc, din care oricine putea
să ia „fără sfială”, dă rod bogat. Internetul a favorizat și a încurajat
plagiatul, însușirea oricărei idei, a oricărui text. Plagiatul în spațiul
public a fost dezincriminat prin… abuz. Lucrările de doctorat sînt
rezultatul unui asiduu copy paste. Politicieni cu pregătire intelectuală
extrem de străvezie și-au agățat de nume titlul de doctor ca și cum
ar fi fost ultimul lucru care le mai lipsea dintr-o ipotetică panoplie
cu trofee. În fața zecilor de cazuri dovedite ca „furt intelectual”, cei
care și-au luat titlurile de doctor „pe bune” se simt… dezonorați,
marginalizați, frustrați. Că „numai proștii” mai trudesc în biblioteci,
ca să își ia un titlu de doctor, să ajungă la performanță intelectuală,
cînd se poate obține același titlu negociindu-l la colț de… tarabă universitară.
În accepția „străzii”, problema nu e că un prim ministru,
fost, a plagiat, ci că „a fost prins”. Adică nu a furat cu suficient…
talent. Pare să fie mai rușinos să fii prins, decît să furi pur și simplu.
Un alt pas spre „devalorizarea” literaturii și vulgarizarea
actului scrierii îl reprezintă o prevedere legală, unică numai în
România probabil, prin care orice pușcăriaș care „se face autor”
și „trudește penița”, scapă de ani de detenție. Sînt o mulțime de
cazuri „célèbre”, care fac ca profesiunea de scriitor să pară … ridicolă.
Adică un pușcăriaș poate să scrie „tratate de specialitate”
în pușcărie, avînd la îndemînă doar biblioteca închisorii, iar un
„universitar dr.” se plînge că e greu, cînd are la îndemînă biblioteci
universitare sau chiar Biblioteca Academiei? Să fim serioși, a scrie
e o bagatelă, chiar și un semianalfabet o poate face „strălucit” în
pușcărie, pare să fie concluzia! Că dacă ar fi avut chef să o facă în
libertate, vă dați seama ce ar fi ieșit? Nu exemplific cu nume, regula
în sine pur și simplu „sparie gîndul”.
De unde pornește răul? E limpede că din mediul universitar și
academic, acolo unde a fost lăsată garda jos, prea jos. Orice puteam
vulgariza în țara asta, numai valoarea culturală și normele academice
nu. Acceptarea în mediul universitar a „sereleurilor” care să
elibereze diplome contra cost, a fost un act de „terorism intelectual”
îndreptat împotriva propriei societăți cu consecințe greu de calculat
acum. M-ar satisface să știu că acei care au dat aprobările pentru
constituirea sistemului universitar paralel, pe principiul „chioșcului
cu diplome” de la care să se înfrupte toată lumea, vor fi tratați medical
la bătrînețe de absolvenți ai „școlii universitare” promovate și
că nepoții lor vor fi școliți de profesori din aceeași categorie.
Ne e dat să vedem continuu, în spațiul public, la televiziuni sau
chiar în spectacolul străzii, produsele „colectivismului cultural”.
O lipsă de idei în conversație, sărăcirea limbajului pînă la deșirări
onomatopeice, lipsă de informații, lipsa lecturii formatoare. În acest
sens spunea recent Evgheni Vodolazkin, autorul romanului „Laur”,
într-un interviu acordat doamnei Teodora Stanciu: „Gândurile
noastre, ale oamenilor, există doar în cuvânt, ele nu pot exista altfel.
Nici pictura, muzica, n-ar fi existat dacă n-ar fi existat cuvântul.
Când învelișul lui se distruge, dispare sensul. Rămâne sentimentul,
o idee confuză, dar ele nu pot exista în afara cuvântului. Este o
mare problemă, pentru că acest înveliș de cuvinte se distruge la propriu
și el seamănă cu stratul de ozon de deasupra pământului, strat
care, la rându-i, se distruge. Cred că se va termina rău acest lucru.
Trebuie spus că astăzi vorbirea oamenilor devine tot mai primitivă,
iar discursul pe internet, vorbirea pe chat, vorbirea de la televizor,
sunt primitive și mi-e teamă că, într-o zi, cuvântul va fi înlocuit
printr-un muget, moment în care se va prăbuși întreaga bunăstare
și consumul. Oamenilor le plac toate valorile, în afară de valoarea
cuvântului; în lumea întreagă se reduc programele institutelor umanitare,
în favoarea cercetărilor economice, iar dacă continuăm așa,
o să știm, de la un moment dat încolo, numai să numărăm banii și
să mugim. Dar acest lucru nu va dura mult timp, pentru că după
acest muget va veni pierderea totală a conștiinței, și, drept urmare,
nu va mai avea cine să numere banii.”
Iar în acel moment chiar că nu va mai fi nimic de demonstrat.
Și nici pentru cine.

3.
Într-un dialog cu Magda Ursache pe teme ale „moraliei” și
„post-moraliei” din societatea noastră descoperi că nu ai întrebări
la câte răspunsuri are, ești copleșit.
Magda Ursache, în toate cărțile sale, încă de la debut, propune
un lucru provocator: restaurarea memoriei. Și nu o memorie lacunară,
nu o memorie care să se piardă în hățișurile afectelor, ci una
care are drept suport luciditatea și dreapta cumpănire.
Magda Ursache își iubește patria cioranian: cu ciudă.
În toate textele semnate și trăite de Magda Ursache apare scrutător,
cercetător, critic, spiritul profesorului Petru Ursache care nu
lasă loc concesiilor.
Magda Ursache este unul din rarii polemiști de la noi care se
înflăcărează la argumentele preopinentului, ar fi în stare să-i furnizeze
ea noi argumente (culturale, evident) celui din față, pentru
frumusețea polemicii.
Uneori, din prea multă determinare, Magda Ursache poate fi
„prea dreaptă” sau chiar nedreaptă. Cei numiți în aceste momente
trebuie să aprecieze, însă, frumusețea și justețea argumentației. Ca
personajul lui Borges care, în timp ce era sfâșiat de tigru descoperă
în desenul de pe blana acestuia adevărul pe care îl căuta de o viață.
Deși e un dialog, fiecare își asumă ceea ce spune. Uneori transpar
viziuni diferite la teme și personaje în discuție, fiecare a trăit
„alte istorii”, cu alte personaje la care se raportează.
În realitate, se știe, altfel decât în literatură, nimeni nu e rău
la modul absolut, cum nimeni nu e bun la modul absolut. În viață
maniheismul e doar un concept, în realitate negrul și albul se contaminează
adesea pentru a da contur unui gri. Griul existenței noastre.
Fiecare are războaiele lui, fronturile lui, nici chiar într-un dialog
nu se amestecă. Părintele Iustin Pârvu, în dialogurile noastre,
spune: „Ei, cei care ne-au torturat, cu vorba sau cu fapta, cu delațiunea
sau cu complicitatea, au fost și ei niște unelte ale Celui Rău,
dacă nu erau ei, cei numiți, erau alții. Fiecare sistem își găsește
uneltele cu care acționează. Sistemul bolnav nu trebuie îngăduit,
că dacă îl îngădui uneltele vin de oriunde… De asta, eu zic că nu
trebuie să îi judecăm pe cei care ne-au închis, indivizi, persoane,
trebuie să judecăm sistemul care face posibile aceste grozăvii…”.
Dialogul acesta poate fi interpretat și ca o piesă de teatru cu
personaje la vedere și personaje în plan secund, văzute sau nu.
Un Godot este așteptat la fiecare colț de lume.
Cei numiți uneori de Magda U., în contexte mai mult sau mai
puțin fericite, sunt tot personaje care se mișcă pe o retină a timpului.
Celor care nu mai sunt, liniștea conștiinței! Celor care mai
sunt, neliniștea conștiinței!

Adrian Alui Gheorghe,
Iași – Piatra Neamț, aprilie 2018

Semnal: Ziaristi Online

Nota: Vom publica de asemenea si cateva extrase din carte

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.