Un crez de viaţă: A fi în Adevărul neamului tău. Omagiu Sfântului Mircea Vulcănescu la 70 de ani de la cele mai mari arestări din Istoria României - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Un crez de viaţă: A fi în Adevărul neamului tău. Omagiu Sfântului Mircea Vulcănescu la 70 de ani de la cele mai mari arestări din Istoria României – de Elena Solunca Moise

Pe 14 mai 2018 se împlinesc 70 de ani de la cel mai mare val de arestări politice din istoria României. Mii de tineri – cei mai mulți elevi și studenți – au fost aruncați în beciurile Securității, primind apoi, după simulacre de procese, condamnări uriașe la închisoare. Începând din 2017, ziua de 14 mai a devenit oficial Zi națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste, informează Mărturisitorii.ro.  În memoria marelui român Mircea Vulcănescu, martir al temnițelor bolșevice care își așteaptă smerit locul în sinaxare, publicăm acest eseu al Doamnei Elena Solunca Moise:

Un crez de viaţă – a fi în adevărul neamului tău

Să nu ne răzbunaţi”

de Elena Solunca Moise

Contrariind cumva, David încrusta pe răbojul vremurilor: „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Săi”. Cum Domnul care a „întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului” găseşte binevenită, scumpă chiar, moartea celor care i s-au supus lucrându-i voia? Pentru că, făcând-o, se aseamănă îngerilor făpturi libere de materie şi fără moarte? Ştim că moartea nu este de la Dumnezeu, Dătătorul vieţii întru veşnicia ei, ea este un „accident” ontologic, o frângere a veşniciei care se întoarce să recupereze timpul căzut. Moartea cuvioşilor este, cu adevărat sfântă pentru că binecuvântează pământul pe care păcatul îl profanează şi îl sfinţeşte cum ne rugăm Tatălui Ceresc. Spunem, cu îndreptăţire că pământul ţării noastre este sfânt pentru că el este memoria nescrisă a vieţii greu încercate a străbunilor, a sângelui eroilor şi a rugăciunilor care deschid lumea de aici spre cea „de dincolo”. Odinioară, străbunii nu se prea spuneau că omul moare ci că „a plecat în lumea de dincolo” sau cel mai adesea „a plecat la Domnul”. Biserica luptătoare face loc Bisericii Triumfătoare iar aceasta înnoieşte puterea de a urma pe Hristos, Biruitorul lumii. Ca din adâncuri abia presimţite întrevedem „un picior de „plai”, cale de suişuri şi coborâşuri glăsuitoare ca „o gură de rai”. Aici ne-a lăsat Domnul Dumnezeu, nu am venit de cine ştie unde cum o spun şi azi bătrânii: „Am fost şi-om fi”. Şi acest „loc” nu este încă „raiul”, acolo unde omul nu simte oboseala urcuşului şi trăieşte bucuria aerului curat ce-l învăluie, după cum îl descrie cuvântul preluat din persană ca fericire şi strălucire cerească. Este, mai presus de toate, locul mărturisirii care îngăduie, sau nu, să mergi mai departe în împărăţia cerurilor sau intri sub stăpânirea întunericului. Cu siguranţă că, fără ei, mărturisitorii dreptei credinţe, am pribegi fără vreun rost spre absurd sau ne-am contamina de derizoriul cenuşiu al contemporaneităţii. Ei sunt „fericiţii prigoniţi pentru dreptate” vrednici a fi numiţi „fiii ai lui Dumnezeu”, copărtaşi la veşnicie. Ne e dat să trăim într-o lume ce se descrie pe sine doar în termenii superlativului absolut, fiindcă atunci când domneşte confuzia generalizată, nimic nu mai este important. Când „nelegiuirea” este declarată lege, presimţim cum se apropie acel „sfârşit al istoriei” de care vorbea Francis Fukuyama. Şi dacă în prezent nu aflăm repere, cu-minte este să privim spre trecut a cărui experienţă poate fi valorizată într-un suflu binefăcător, aşa cum pilduiesc atâtea şi atâtea dintre poveştile copilăriei. Cu minte, nu cuminte e să cunoaştem şi asumăm trecutul, cu sentimentul că nu suntem nici mai răi şi nici mai buni ca alţii, pentru a înlocui lamentările neputincioase cu fapte întemeietoare de rost. Simptomatic, reducerea orelor de istorie este un atentat la identitatea noastră şi care nu este doar dans şi muzică populară şi nici costume oricât de frumoase. Mergând spre profunzimi vom descoperi cauza acestei crize de dezorientare existenţială în ceea ce Mircea Eliade numea sacralizarea profanului şi profanizarea sacrului, când idolatrizăm cine ştie pe cine, sau cum spune poetul “făcând mare pe-un pitic”. Aşa se petrece când ignorăm sau uităm că Domnul „ne-a făcut pe noi, nu noi”.

România viziunii româneşti”

Nu e o nostalgie a trecutului, ci necesitatea unei evaluări lucide şi responsabile în orizontul zilelor de azi şi ele nici mai bune, nici mai rele decât cele trecute, doar într-un alt registru şi o altă cheie. Când ne raportăm la perioada interbelică, o facem cu gândul la generaţia care visa modernizarea României în termenii priorităţii valorilor spirituale. Unul dintre reprezentanţii săi de vrednică cinstire, Mircea Vulcănescu, pe care Mircea Eliade îl considera cel mai bun din generaţia lui, a căutat să dureze un prezent continuu al istoriei noastre, dincolo de vămile neiertătoare ale istoriei. Într-un ecou al tradiţiei spunea atât de frumos că, la noi, dacă pleci de la un fapt real, ajungi în legendă, răboj pe care mentalitatea îşi încifrează condiţia de a fi sub vremi sub semnul dăinuirii, nu al “cantitativului”. Spunea testamentar: „Există o Românie pe care trebuie s-o regăsim cu orice preţ. România românilor, România viziunii româneşti. Ea singură contează” . Este locul unui mod de a vedea lumea şi viaţa care aminteşte de Sf. Ap, Andrei, care după ce a însănătoşit prin minune un tânăr, întrebat dacă vrea bani, a răspuns categoric: Nu! iar la insistenţe, a spus totuşi: „Pe fiul tău pentru Hristos”. Parcă răspunzând celor care denigrează ţara în numele cine-ştie căror principii sau valori, martirul de la Aiud a spus: „Să fim serioşi, în definitiv, ori îţi e neamul şi atunci înseamnă că-l iubeşti aşa cu este şi chiar pretinsele lui scăderi sunt criterii de maxime de judecată a altora în raport cu ele, sau, îl judeci ca realitate fizică, după criteriile spirituale ale altora, şi atunci cu pretinsa iubire, în realitate nu-l iubeşti, ci îndrăgeşti străinii, aceia al căror drag tot poetul a aruncat înfricoşătorul blestem.” Se referea la Doina lui Eminescu:”Că cine a-îndrăgit străinii/ Mâncai-ar inima câinii/ Mâncai-ar casa pustia/ şi neamul nimicnicia.” Mircea Vulcănescu a cercetat dimensiunea românească a existenţei în rânduiala iconomiei moştenite încă de la daci cu profunzime de gânditor, rigoare de savant, sensibilitate de poet şi iubire de autentic fiu bine-cinstitor. Pentru că problema care şi-a pus-o a fost nu „a vorbi despre adevăr”, ceea ce-i lesne şi se face azi cu asupra de măsură păgubitoare ci „a fi în adevăr”. Atunci, problema, este a credinţei care perpetuează neostoit întrebarea: sunt sau nu în adevăr?

A scris „Dimensiunea românească a existenţei” ca o replică la „Schimbarea la faţă a României” a lui Emil Cioran, care recunoscându-şi limita a mărturisit: „Dacă talentul meu ar fi la fel de mare ca generozitatea ta ţi-aş arăta că oaia ta suferă de gălbează”. Cum, talentul şi generozitatea au măsuri diferite de evaluare, fiecare a avut „moartea sa” – Cioran bolnav de Alzheimer într-o garsonieră din Paris, Mircea Vulcănescu în închisoarea din Aiud zicând: „Să nu ne răzbunaţi”. Afirmaţia mi-a fost confirmat de un mare om de ştiinţă, deţinut într-o celulă apropiată – acad. Nicolae Boşcaiu, fie-i binecuvântată amintirea. Problema este nu mai puţin actuală şi azi când tot mai mulţi tineri valoroşi pleacă peste hotare. Se supun şi ei unui adevăr evocat şi de Cantemir: oamenii ca porumbeii, se duc acolo unde găsesc hrană. Ne numim cu emfază creştini dar ignorăm cuvintele mântuitoare: „Nu numai cu pâine se va sătura omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Credinţa trece pe un plan secund, prioritară fiind situarea în adevăr. „Dacă eşti în acest adevăr, dacă eşti aşa cum se cade să fii, atunci lupta nu poate avea alt sens decât atât cât să împiedici irosirea a ceea ce e şi, prin faptul că este, are preţ. Conservare, deci şi nicidecum revoluţie şi răsturnare. Asta şi numai asta este: a fi român!” Să spui asta acum într-o vreme a promovării bezmetice a schimbărilor pare o erezie. Atunci, să nu ne mai plângem. Mai mult, mereu mai mult, schimbările prea repezi fără discernământ au dus, paradoxal, la validarea celor care se impun prin rezistenţa în şi la timp. Acum cu o justificare din perspectiva celor mai noi cercetări concludente pentru derizoriul instalat ca efect al devalizării principiilor, confuziei metodelor şi gâlcevii interminabile dintre concepte.

Atunci, te vezi confruntat cu o singură problemă – nu kantianul ce trebuie să fac, ci dacă te afli în acest adevăr. Pentru noi, o ilustrare a acestui adevăr este Cuminţenia pământului a lui Constantin Brâncuşi, care nu are frumuseţea unei muze sau a unei zâne. Nici pe departe! Dar subjugă farmecul unei taine al cărui sublim este al însuşirii reciproce. A adevărului că, după spusa lui Blaga, „trăim în una şi aceiaşi lume”. Ne recunoaştem ca unitate indestructibilă şi ne dăruim pământului îmbogăţindu-l cu înţelepciunea unui popor aşezat de Bunul Dumnezeu „în calea tuturor răutăţilor”. Nici departe ca să-l piardă, noi nu am venit aici, noi suntem de aici „români prin naştere şi creştini prin vocaţie”, cum spunea Părintele Stăniloae. La o examinare mai atentă se poate observa o convergenţă a concepţiilor despre mentalitatea noastră la marii gânditori interbelici. Mircea Vulcănescu reliefa că „fiinţa fiinţei noastre” în starea ei firească este lipsită de gravitate nu din desconsiderare ci pentru că, parcă presimţind veşnicia, totul îi pare într-o desfăşurare lină fără drame. Nu pentru că nu le-ar avea sau ar fi insensibil, ci pentru că le valorifică într-o altă modalitate. Şi cu toate astea, „ispita iniţială” este a împotrivirii pe care românul o manifestă iniţial şi asupra căreia poate reveni. El nu neagă, ci propune un alt mod de a fi. Deloc întâmplător, aici a fost concepută de Ştefan Lupaşcu logica terţiului exclus, aceea a nuanţelor de Grigore Moisil şi aceea înalt semnificativă a cu o singură valoare de Octav Onicescu.

Totul se desfăşoară după o „rânduială”, chiar şi ispitele, încercările care ne-au modelat – cea dacică, greco-bizantină,dubla slavă (una slavo – balcanică şi alta a Rusiei lui Dostoievski), apoi franceză, germană, toate punându-şi amprenta pe mentalul nostru îmbogăţindu-l fără a-i desfigura. Poate acum ar fi adăugat pe cea americană şi ispita globalizării. Scrisul său are o muzicalitate interioară care trimite gândul la Poema română a lui Enescu şi toate se rostuiesc firesc, aşa ca de la sine, ca dorul-dor ce-l tăinuieşte ca unul dintre eroii lui Mircea Eliade din „Noaptea de Sânziene”. „Dimensiunea românească a existenţei” este o carte de căpătâi a neamului nostru şi aşa a fost dusă mai departe ca adaptare a metodei şi nu a concepţiei de Constantin Noica. Gânditorul de la Păltiniş, a fost nevoit să recunoască într-un târziu că „fără această carte” nu ar fi existat „Rostirea filosofică românească”, o extensie a principiilor expuse în „Dimensiunea românească a existenţei”. Când a părut „Rostirea”, Mircea Vulcănescu plecase demult, schimbând cu împăcată luciditate trecerea cu netrecerea, vremuirea cu veşnicia, minciunile noii orânduiri cu adevărurile care străjuiesc timpul.

Victima unui proces absurd

Arestat din motive politice „confecţionate”, primitiv întocmite de analfabeţi, cu vădita intenţie de a-l condamna, Mircea Vulcănescu a demontat ca un maestru al artei avocăţeşti, punct cu punct, fiecare dintre capetele de acuzare. Pledoaria lui ar putea fi un excelent model pentru cei care se specializează în avocatură – pregătire şi probitate profesională, logică impecabilă a argumentării, orizont de cultură, onestitate, conştiinţă civică. În legătură cu faptul că a fost în guvernul lui Antonescu, a spus: „Când am intrat nu cunoşteam pe generalul Antonescu. Eram deci îngrijorat că nu ştiam dacă omul care ne conduce îşi vânduse sufletul diavolului, ori făcuse cu el numai pactul celui nevoit să treacă puntea.” Mărturisea cum l-a auzit spunând la înmormântarea victimelor rebeliunii legionare în prezenţa noului ministru al Germaniei impus după Dictatul de la Viena: „Nu va fi pace în această parte a lumii până când Neamul Românesc nu-şi va fi aflat dreptate”. Nedumerirea a venit mai târziu când România a trecut de partea Uniunii Sovietelor. Pledoaria lui, exemplară din toate punctele de vedere, s-a asemănat glasului ce strigă în pustie: sentinţa fusese dată înainte şi totul a fost ca într-un scenariu absurd. De altfel toate procesele semănau între ele, capetele de acuzare fiind asemănătoare, martorii fie năuciţi, fie plătindu-şi cine ştie ce poliţe, avocaţii din oficiu nevoiţi să facă din apărare o acuzare ceva mai blândă, judecătorii ca nişte „mari inchizitori” de provincie. Autentică era drama condamnaţilor şi a familiilor şi ele condamnate la închisoare în afara …gratiilor. A fost condamnat la opt ani închisoare, cu degradare civică pe alţi opt şi confiscarea averii. Nu-şi dezminte crezul şi cuvântează, încheind: „Ascultând această incriminare nu mi-am putut stăpâni un amestec de mândrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin, nu este o mai mare cinste.”

Regretatul biolog Nicolae Boşcaiu, membru titular al Academiei, şi el închis la Aiud, mi-a confirmat că ultimele cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu au fost, într-adevăr, “Să nu ne răzbunaţi”. Valoarea lor mai mult decât simbolică este subliniată şi de faptul că a căutat cu îndârjire să-şi păstreze luciditatea suportând martiric toate chinurile. Mai mult chiar, aproape sacrificându-se pentru cei de alături. Se povesteşte că, împreună cu el în celulă, era un tânăr care se îmbolnăvise de plămâni. S-a aşezat pe cimentul celulei, a pus o scândură pe care să poată sta cel bolnav. Cuvintele sunt de prisos, dar cu atât mai necesar respectul pentru cel pe care unii îl consideră deja un sfânt. Nu-i de mirare dacă vizitezi închisoarea „de maximă siguranţă” de la Aiud, şcoală excelentă de adevărat patriotism creştin. Tatăl meu, închis acolo, s-a întors cu o cruce mică făcută din os la care ţinea nespus pentru povestea ei. Când, uneori, li se dădea la masă câte o bucată de os, îl păstrau şi apoi cu îndelungă răbdare făceau o cruce pe care o coseau pe dosul unui pulover sau cămăşi. Ascultând-l mă gândeam la felul în care au mărturisit credinţa primii creştini când Nero s-a pornit împotriva lor.

Respectând cuvintele „sfântului Mircea” (cum i se mai spune), nu ne vom răzbuna căutând înţelesul în „dimensiunea românească existenţei”. Nu ne vom răzbuna mai întâi că, după cuvintele Sf. Ap. Pavel, răzbunarea este a Domnului, cum este şi judecata: „Eu voi răsplăti” fiecăruia cum se cuvine. Noi să iertăm şi nu odată, nici de două ori, nici de şapte, ci „de şaptezeci de ori câte şapte”. E greu, uneori chiar foarte greu, aproape imposibil dar avem alături sfinţii şi martirii noştri mai apropiaţi de suflet decât din imediata apropiere „care se laudă cu poftele lor şi se binecuvântează cu nedreptăţile lor”. Democrit ne spune şi el că este mai bine – nu mai uşor! – să suporţi o nedreptate decât să o faci. E mai bine să ai o conştiinţă împăcată, chiar dacă şi întristată, decât coşmarul celor prinşi în caruselul minciunilor şi nedreptăţilor. În rest şi mereu, răbdare, anume aceea „care începe când s-a terminat răbdarea” cum îndeamnă Părintele Cleopa. Nu ne îndoim că în viaţa de zi cu zi, Mircea Vulcănescu a exersat învăţătura Sf. Isac Sirul de a fi în pace în inima ta, şi atunci cerul şi pământul vor fi în pace: „Scara împărăţiei lui Dumnezeu va fi în pacea cu tine, ascunsă în sufletul tău. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de păcat, şi vei găsi scara pe care vei putea să te înalţi”

Fericiţi cei prigoniţi…

S-a spus cu îndreptăţire că Mircea Vulcănescu avea tot ce şi-ar fi dorit un om – o inteligenţă sclipitoare, o cultură vastă, era un bărbat chipeş, avea o familie frumoasă, era bogat. Se asemăna cu tânărul bogat care L-a întrebat pe Hristos ce să facă pentru a dobândi viaţa veşnică. „Ştii poruncile. Cum citeşti?”. Tânărul a prins a le enumera spunând că pe toate le-a împlinit din tinereţe: Una singură lipseşte: vinde averile, împarte săracilor şi vino şi-mi urmează Mie.” Mircea Vulcănescu L-a urmat pe Hristos şi, deşi ar fi putut trece de partea acuzatorilor, nu a făcut-o; nu a conceput să se dezică pe sine ca român creştin, aşa cum nu l-a putut împiedica să-L mărturisească pe Hristos cu viaţa sa şi cu moarte care a fost o naştere întru lumina veşniciei. Un alt sfânt al închisorilor, Părintele Justin Pârvu, şi el victimă a comunismului, scria cu viaţa lui mărturisitoare: “Închisorile ne-au învățat adevărata rugăciune, care se naște din suferință, jertfă și dăruire de sine.”

Anii repetă ca un ecou:„Să nu ne răzbunaţi”, deşi după „dreptatea omenească” am avea toate motivele s-o facem chiar cu grăbire. Nu însă după porunca iubirii dată de Hristos, singura pe care creştinul are datoria să o respecte. Nu îl vom răzbuna, vom respecta cuvintele Martirului, cum nu-i vom răzbuna pe niciunul dintre cei care cei care au suferit în Gulagul românesc. Este prisositoare suferinţa lor purificatoare dar avem datoria să le cinstim memoria. Adică să trăim în adevăr, nu să „vorbim” despre el, să fim surzi la „vorbeala”( cum spunea un părinte duhovnic) celor cocoţaţi pe tribunele „succeselor” învârtind în gol morişca frazelor despre Dumnezeu şi patrie. O mărturiseşte pământul înălţat ca o rugă unde erau aruncaţi deţinuţii plecaţi spre la Domnul „fără nicio liturghie” sau lumânare. Povestesc localnicii şi mulţi dintre cei care au trecut pe acolo că uneori se simte un puternic miros de mir, că au fost chiar vindecări. Nu-i de mirare. Sunt rugile ca o candelă aprinsă pe care, la vremea cuvenită, nimeni nu a pus-o la căpătâiul lor. E lumina din inimile lor, iubirea de Dumnezeu şi neam veghind neştiută de oameni dar ascultată de Părintele Ceresc ca o rugăciune neîncetată. Cert este că cine merge acolo, nu poate, nu are cum pleca la fel cum a venit. Ceva profund şi iremediabil se schimbă în suflet de nu putem spune decât: Iartă-ne Domnule Mircea Vulcănescu. Iertaţi-ne, Dumneavoastră toţi cei v-aţi dat viaţa pentru „România românilor”. Şi chiar dacă cei îndrituiți întârzie din cine ştie ce motive canonizarea, pentru noi eşti un sfânt ca atâţia alţi mărturisitori ai dreptei credinţe, aidoma cu toţi cei din elita conştiinţei noastre creştin-ortodoxe, aruncaţi nedrept şi nemilos în lagăre şi închisori. Ei sunt asemenea unor candele care veghează trecerea noastră prin timp împodobind altarul neamului cu credinţa lor în Dumnezeu, iubirea de semen şi neam, speranţa în biruinţa adevărului şi dreptăţii. Aşa cum o face o icoană, înfăţişând o scară a sfinţeniei – un urcuş pornind de la deţinutul cu cap plecat gândind la torturile care îl aşteaptă, continuând a urca trepte nevăzute spre fericirea rugăciunii ce ţine aprinsă flacăra speranţei ca viitorul să nu ne fie fi blestem, ci binecuvântare. Ei vorbesc inimii despre fericirea celor au fost prigoniţi pentru dreptate, prigoniţi şi „grăiţi de rău” din pricina lui Hristos şi a căror plată “multă este în ceruri”. Evocându-l astăzi să rămânem în cuvintele lui: ”Vecinic nu eşti decât când te-nchipui Dumnezeu, tu însuţi. Cum să fii vecinic, când te simţi făptura Lui? Şi chiar dacă simţul nimicniciei [tale] nu e pentru că nu eşti, ci pentru – nu eşti vecinic, aşa cum te vezi ca făptură a lui: în îndurare, în slavă”.
Sigur că, mai presus de toate, trebuie să fim cu minte, nu „cuminţi“; cu mintea în inimă spre a o înălţa şi nu „cuminţi” (cum mai îndemnau câte unii), obedienţi cu gândul ascuns la cine ştie ce deşarte răsplătiri. Să nu uităm că trăitorul acestor plaiuri este unul “al doinelor şi al horei frate cu muntele şi cu codru frate”, înnoirea îmbogăţindu-l cu roadele dăinuirii.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.