Sfinţenia – vocaţia şi împlinirea omului, făptură a lui Dumnezeu. Gând de Duminică, a tuturor Sfinţilor - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Sfinţenia – vocaţia şi împlinirea omului, făptură a lui Dumnezeu. Gând de Duminică, a tuturor Sfinţilor – de Elena Solunca Moise

Sfinţenia – vocaţia şi împlinirea omului – făptură a lui Dumnezeu

de Elena Solunca Moise

Cinstim astăzi după tradiţie pe toţi sfinţii la care ne rugăm fiecare după felul său şi o facem în convingerea că îndumnezeirea este vocaţia omului din primele clipe după cădere. Atunci, Dumnezeu a întrebat: Adame, unde eşti? Unde eşti tu, cel făcut din pământ căruia Domnul i-a dat suflare de viaţă? El nu a putut spune decât „aici”. Cum omul nu a răspuns chemării, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său întrupat ca Fiu al Omului ca noi toţi să redobândim viaţa veşnică. Iar viaţa veşnică este „a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. Mântuitorul, Eliberatorul de moarte, cheamă: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de Sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Spune apoi deschis că „în lume necazuri vom avea” încurajându-ne: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Scriind despre esenţa creştinismului, Sf. Grigorie de Nazianz afirmă că: „Pentru că Dumnezeu este inaccesibil, El provoacă admiraţie; prin admiraţie, El naşte dorinţă; prin dorinţă El justifică; prin justificare ne face asemenea Lui; atunci el intră în raporturi intime cu cei care au devenit asemenea Lui, Dumnezeu fiind una cu dumnezeii şi lăsându-se cunoscut de ei”. Mai târziu, Pascal spunea în felul său că „nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit” pentru că în adâncul cel mai adânc al sufletului aflăm chipul lui Dumnezeu după care am fost zidiţi spre a lucra asemănarea la care suntem chemaţi: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârşit este”. Tâlharul cel drept s-a mântuit în ultima clipă, mai întâi mărturisindu-şi păcatele, apoi pocăindu-se a spus: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta” iar răspunsul îl ştim: „Adevărat zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în rai.” În Pateric este o povestire în care ucenicul întreabă pe Părintele său duhovnic când trebuie să înceapă a se pregăti să intre în împărăţia cerurilor. Înţeleptul bătrân i-a spus că o poate face şi cu o clipă înaintea sfârşitului…ca tâlharul. Bucuria abia ivită pe chipul său a împietrit şi a zis: Cum ştiu când o să mor? „Asta e” a spus bătrânul, sfătuindu-l: „începe de acum”. Tâlcul nu este greu de descifrat – sfinţenia poate începe în orice timp şi orice loc cu o condiţie – să ne lepădăm sinele din lumea aceasta şi să urmăm lui Hristos rămânând în lume.

În adâncul cel mai adânc al sufletului păstrăm un simţ dumnezeiesc

Rostul de a fi al omului este de a sfinţi locul ce-i este dat spre a-şi petrece zilele vieţii sale lucrând ascultător voia lui Dumnezeu cum îngerii o fac în ceruri. Că este astfel o presimţim în acel „dor-dor”, dorinţa nesfârşită de a fi, din nou, în acel „paradis pierdut”. Origen recunoştea: „Cel care examinează mai adânc lucrurile, va spune că există, după Scriptură, un anume simţ general dumnezeiesc, pe care numai cei fericiţi ştiu să-l dobândească…un gust în stare să savureze pâinea vie ce coboară din cer şi dă viaţă lumii; un miros care simte miresme cum e aceea a lui Hristos înaintea lui Dumnezeu; un pipăit care este acela despre care Iona zice că a pipăit cu mâinile lui Cuvântul vieţii.” Acest simţ a fost propriu întâilor oameni care trăiau în rai bucurându-se de Dumnezeu şi de întreaga Lui zidire. În acest gând, Sf. Simion Noul Teolog se ruga: Miluieşte-mă, Fiul lui Dumnezeu şi deschide ochii sufletului meu ca să văd Lumina Lumii, adică pe Tine, Dumnezeu şi să ajung şi eu fiul zilei dumnezeieşti…sălăşluieşte şi în mine, precum ai zis ca să sălăşluiesc şi eu să fiu vrednic să sălăşluiesc întru Tine…dogoreşte în mine adevărata Lumină…să port în mine chipul Tău, care eşti mai presus de ceruri şi să uit lucrurile cele văzute; dă-mi slava pe care Ţi-a dăruit-o Părintele Ceresc ca să ajung asemenea Ţie, ca toţi slujitorii Tăi, Dumnezeu după har şi să fie cu Tine fără încetare acum şi totdeauna şi în veacurile fără sfârşit.” Simion Noul Teolog este un model pentru o viaţă contemplativă, ca poartă de intrare în împărăţia slavei viitoare, fără să atenueze fel valoarea sfinţitoare a faptei. Ne amintim că Hristos a spus Martei care se silea să facă toate, apreciind-o, dar subliniind că „Maria partea cea bună şi-a ales care nu se va lua de la dânsa”. Cu dreptate căci tot ce este făcut, mai devreme sau mai târziu, are un sfârşit când nu va mai fi al celui ce l-a făcut. Atunci, se întreba Nichifor Crainic în lucrarea semnificativ intitulată „Sfinţenia – împlinirea umanului”, ce este „slava Domnului”? Răspunde tot el că, pentru teologia ortodoxă, este „divinitatea însăşi sau persoanele Sfintei Treimi” şi adaugă ca „ har nu ca şi cum ne asimilăm lui Dumnezeu”, ci „suntem asimilaţi lui Dumnezeu”. Aşa cum au fost întâii apostoli şi toţi sfinţii. Nu a fost „asimilat” Iuda fiindcă, deşi s-a închinat lui Hristos, a slujit lui Mamona, adică,parafrazându-l pe Sf. Ap. Pavel, cu gura a urmat, dar cu fapta s-a lepădat de Hristos.

Oricât de vrednice sunt faptele, şi trebuie să fie, ele duc spre desăvârşire, dar ajung doar în apropiere; orice faptă are un sfârşit chiar când trimite la alta şi, deşi aşează omul zarea certitudinii , îl leagă de ea şi cu greu se poate elibera de inerţia ei. Când vorbim despre Dumnezeu trebuie să avem luăm seama la trei lucruri deosebite scria Sf. Grigorie de Palama: mai întâi, e Dumnezeu în Sine, ca fiinţă sau ca natură; Dumnezeu în Persoanele Sfintei Treimi şi, în sfârşit, energiile necreate şi puterile intradivine ale Dumnezeirii. În natura sa intimă, Dumnezeu rămâne necunoscut, inaccesibil şi incomunicabil ca şi Persoanele Dumnezeirii pentru că omul, fiinţă finită în timp şi spaţiu nu are cum percepe ceea ce depăşeşte puterea lor, ea presimte dar nu poate cunoaşte pentru că nu are cum. Dacă „omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor care sunt pentru că sunt, şi a celor care nu sunt pentru că nu sunt” cum să cunoască nemăsurabilul? Păstrând proporţiile, la fel se poate spune şi despre omul, creaţie a lui Dumnezeu care nu are cum să cunoască pe Creatorul său decât ca existenţă ce-l depăşeşte şi-l copleşeşte. Rămâne doar harul Său, necreat, care înălţă pe om la sfinţenie, vocaţia de căpătâi a omului. Prima condiţie este – prin lepădarea de sine şi urmarea Lui, cum şi El s-a făcut Om ca ne arate Calea, deopotrivă Adevăr şi Viaţă. În prelungirea acestei idei, Sf. Dionisie Areopagitul scrie că”Dumnezeu este tot ceea ce este şi nu este nimic din ceea ce este”. Tot aşa, sfinţii care îi urmează continuă să fie în lume fără a fi din lume, şi plecând din lume rămân în ea lucrând prin alţi oameni desăvârşirea.

Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi-mbrăcat

În această deschidere generoasă, sfinţenia este posibilă pentru „tot omul ce vine în lume” dacă să hotărăşte să înfrunte acest paradox şi să-l facă să lucreze pentru sine. Primul pas, cel hotărâtor pentru cei care aleg să meargă pe calea îndumnezeirii, este asceza, „exerciţiu” de renunţare la ceea ce ne ţine legaţi de existenţa senzorială. Rob al senzaţiilor dătătoare de plăceri sfidând dreapta măsură, omul sfârşeşte în boală şi întristare, şi ea o maladie a sufletului. Există o asceză a trupului şi una a duhului, una trimiţând la cealaltă spre plinire deplină. Bunii noştri cei din vechime îşi învăţau nepoţii că „omul sfinţeşte locul”. Într-una dintre rugăciunile sale, Sf. Ion Damaschin îşi imaginează un dialog cu Dumnezeu care îi spune:”Scoală-te, nu te teme, stai, vino înapoi, nu te cert, nu mă scârbesc de tine, nu te lepăd, nici nu mă împietresc faţă de zidirea Mea, fiul Meu, chipul Meu, omul pe care l-am zidit cu mâinile Mele şi întru care M-am îmbrăcat.” A făcut-o din iubire neţărmurită şi mărturisim: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”.

Necazuri sunt şi nu au cum să nu fie în această vale a plângerii, unde vrăjmaşul stă la pândă, uneltind vicleşuguri ca să ne ia de partea sa, iar partea sa e moartea. Astăzi, prăznuind toţi sfinţii o facem pentru că ei au cutezat să spună diavolului ca odinioară Hristos în ceasul ispitirii: „Mergi înapoia mea Satană, Domnului, Dumnezeului Tău să i Te închini şi doar lui unuia singur să-i slujeşti.” Tot în Pateric întâlnim o poveste cum la un pustnic sporit s-a furişat diavolul şi, vrând să-i ţie tovărăşie spre a-l lua cu sine, i-a spus că pot discuta despre orice din Biblie, mai întâi din Vechiul Testament. Sfântul l-a întrebat: Dar din Noul Testament? Încornoratul a dispărut, s-a dus unde îi este locul – pe pustii. Aşa încât, „să stăm bine, stăm cu frică” luând aminte la cuvintele Domnului: „Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui care este în ceruri.” Când omul se leapădă sau uită de Dumnezeu şi Părintele ceresc o face pentru că Domnul nu obligă sub nicio formă, El spune doar: „Cel care vrea”. Şi Petru, în noaptea Răstignirii, biruit de frica fariseilor pe mâna cărora era dat spre judecată, s-a lepădat, şi încă de trei ori, însă a plâns amar. Plânsul lui de adâncă pocăinţă a fost primit de Domnul şi, după Înviere, a refăcut legământul Iubirii tot de trei ori. Sf. Ioan Gură de Aur răspunde celui ce întreabă cum va fi judecata celui uitat de Domul: „eşti uitat din vina ta, a celui uitat, nu a lui Dumnezeu.” Fiul cel risipitor ne dă povaţă, cum, la greu, întorcându-se la tatăl, pocăindu-se şi rugându-l să-l primească măcar ca argat, s-a bucurat de primirea iubitoare a tatălui. Cât de bun este Domnul vedem şi din aceea că ne primeşte îmbrăţişându-ne ca un părinte iubitor.

Cât de minunat este Domnul în lucrările Sale vedem şi din mulţimea nenumărată a sfinţilor, fiecare cu o personalitate distinctă dar în deplină armonie cu celelalte într-o sublimă unitate ziditoare. Astăzi, când se fac scenarii care de care mai întunecate se pare că viitorul sucombă sub avalanşa lor zdrobitoare, creştinul nu are a se teme, el crede în Dumnezeu, îl ascultă şi stăruie în lucrarea voii Lu. Din vremuri de demult ajunge la noi vestea că sfârşitul lumii va fi când numărul sfinţilor îl va egala pe acela al îngerilor căzuţi. Asta numai Domnul o ştie de aceea sfârşitul va veni ca un „fur” şi nu ne este deloc folositor să purtăm o asemenea grijă în loc să ne preocupe să împlinim ceea ce spunem în Tatăl nostru: „Sfinţească-se numele Tău, Facă-se voia Ta precum în cer şi pe pământ.” Ziditoare este grija lucra râvnitor voia lui Dumnezeu şi nu jocul steril al scenariilor purtând ca o pecete păcatul inducţiei incomplete. Atunci cum putem înţelege cuvintele: „ Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” Spune chiar aşa: „mai mult decât pe Mine”. Nu spune să nu ne iubim părinţii, pentru că tot Hristos dă porunca nouă, corolar al celor zece din vechiul Legământ: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum Eu v-am iubit pe voi.” Nu poţi respecta cu adevărat porunca iubirii dacă nu-L iubeşti, mai întâi, pe Cel care a dat-o şi a întărit-o cu întreaga Sa viaţă, jertfă de Sine „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Mai întâi, El s-a golit de dumnezeirea Sa ca să ne îndumnezeiască pe noi să ne redea sinelui iniţial. Pentru noi, asta presupune a ieşi din închisoarea propriului ego nu spre anihilare, ci spre desăvârşire pe care o descoperă cel care înţelege dăruirea de sine ca o cale regală spre împlinirea de sine. Lepădarea de sine este renunţarea la iubirea exclusivă de sine, acel egoism feroce care răpeşte omului şansa de a se elibera şi a-L urma pe Hristos. La ceasul cuvenit, milei cu care ne primeşte acum Hristos îi va urma răspunderea pentru toate faptele noastre.

Pomeneşte-ne pe noi Doamne întru împărăţia Ta

Dumnezeu Însuşi L-a trimis pe Fiul Său ca acela care crede să aibă viaţă veşnică. Cât despre credinţă, Sf. Ap. Pavel scrie că este „ adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute”. Şi apoi, să ne amintim cum Hristos însuşi a binecuvântat familia la nunta din Cana Galileei, înmulţind vinul şi chiar făcându-l mai bun spre surprinderea mesenilor. La Cina cea de taină a binecuvântat vinul, simbol al vieţii cu osebire în sens duhovnicesc. Mărturie dăm într-una dintre rugăciunile pentru împărtăşanie: „Încă mai cred că acesta este trupul Tău preasfânt şi acesta sfânt sângele Tău.” Continuăm zicând: „Cinei Tale celei de taină astăzi Fiu al lui Dumnezeu părtaş mă primeşte. Că nu voi spune taina Ta vrăjmaşilor Tăi nici sărutare nu-ţi voi da ca Iuda. Ci ca tâlharul, mărturisindu-mă strig Ţie. Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta.” Când doreşti a fi părtaş la Cina Domnului te pregăteşti cum se cuvine pentru o asemenea cinste – îţi curăţeşti inima de toate ale întunericului ca să nu transformi sărutul păcii în sărut al trădării cum a făcut Iuda. Prin „sărutul trădării”, Iuda nu a căzut doar din demnitatea de fiu al lui Dumnezeu prin har, ci s-a făcut „fiu al pierzării” pe care a ales-o cu bună ştiinţă, fiind apostol. Şi Petru s-a lepădat de Hristos dintr-o omenească teamă, Iuda l-a trădat pe Hristos pentru că a iubit mai mult banii. Când Maria a spălat picioarele lui Hristos cu mir din cel mai scump, unind trădarea cu minciuna a spus că ar fi trebuit ca mirul să fie vândut pentru săraci. Drumul pierzaniei începe cu minciuna, continuă cu viclenia şi sfârşeşte în trădarea ca lepădare de Fiul lui Dumnezeu, de fapt de Dumnezeu Însuşi.

În noua timp iniţiat de Hristos, legătura de sânge este înlocuită cu aceea duhovnicească. Când o femeie din mulţime i-a spus lui Hristos că fericit este pântecele care L-a născut şi fericiţi sânii la care a supt, Hristos nu a negat, dar a spus că mai fericit cu adevărat este cine ascultă şi face voia lui Dumnezeu. Or, Fecioara Maria tocmai asta a făcut când îngerul Gavriil i-a vestit întruparea: „Fie mie după cuvântul tău”. Pe drept o numim „Cea pururi fericită şi prea nevinovată şi pururi Fecioară”. Şi iar pot contraria cuvintele Mântuitorului după care nu a „venit să aducă pace, ci sabie”. Contrarietatea este doar aparentă pentru că, de fapt, dezvăluie că există o pace , amăgitoare şi o pace bună; cea rea este învoiala cu vrăjmaşul şi care, prin ani, ne poartă, între altele, către povestea lui Faust. Pacea lui Hristos pe care ne-o lasă la Înălţarea,pacea împăcării cu Dumnezeu pecetluită cu jertfa Sa, o pace care se răsfrânge în pacea omului cu sine, cu semenii şi cu natura întreaga aşa cum era în grădina raiului.

Sfinţii lui Dumnezeu, urmând pe Hristos – mucenici sau cuvioşi – s-au arătat „făcători de pace” şi „fii ai lui Dumnezeu”. Toţi cei care lasă bogăţiile acestei lumi spre a urma lui Hristos vor primi în ceruri cu asupra de măsură bogăţii de nedescris când vor vedea cât de meritată le-a fost truda şi jertfa. Mai întâi martirii care, spun Sfinţii Părinţi, sunt chiar mai mult decât îngerii, căci L-au slăvit cu jertfa vieţii lor. Le urmează cuvioşii, care fac voia lui Dumnezeu cu râvnă şi pricepere, cu vrednicie şi bucurie sfântă, cu credinţă tare, iubire deplină şi nedezminţită speranţă. Între ei, îl amintim doar pe Sf. Mare Mucenic Haralambie care a avut o viaţă de cuvios şi un sfârşit de martir, la peste o sută de ani. Sunt nenumăraţi mărturisitori ai lui Hristos şi urmându-L s-au jertfit, sfinţind pământul din care au fost făcuţi şi în care au intrat ca binecuvântare. Acum, ei se roagă pentru noi şi nu întârzie a veni în ajutorul celor care, în nevoi sau necazuri fiind cer ajutorul lor. Dintre cuvioşi nu avem cum să nu o pomenim pe Sf. Cuvioasă Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei şi a întregii Românii. Cine a fost la Iaşi i-a simţit prezenţa binefăcătoare la fel de smerită şi discretă ca în timpul vieţii dar foarte puternică în rugăciune şi cu o iubire tămăduitoare, înţelept sfătuitoare şi tăcut mângâietoare. Era doar o copilă când a înţeles chemarea lui Hristos şi L-a urmat pilduitor, lăsându-şi în urmă casa, părinţii întreaga familie. Acum, rugăciunile ei însoţesc pe toţi care o cheamă „în adevăr”, dăruindu-le o blândă pace care îi însoţesc mereu şi care au făcut să se vorbească despre „dulcele târg al Iașilor”.

Prăznuind azi pe toţi sfinţii, o facem cu pioşenie faţă de credinţa lor lucrătoare a mântuirii şi speranţa că iubirea lor pentru Dumnezeu şi oameni rămân alături de noi ca apărători ai Ortodoxiei şi ajutători în tot ceea ce este după spusa Sf. Ap. Pavel, „credinţa lucrătoare prin iubire”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.