Credinţa alungă toate grijile lumii. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Credinţa alungă toate grijile lumii. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

„Toată grija cea lumească să o lepădăm”

de Elena Solunca Moise

La Sfântă Liturghie ne rugăm în tăcere desăvârşită: „Toată grija cea lumească să o lepădăm” – o facem anume ca să înălţăm slavă Treimii Sfinte celei Una şi Nedespărţite. Cu alte cuvinte, să fim asemeni îngerilor care slavoslovesc în ceruri, bucurându-ne de Domnul Savaot a cărui mărire umple cerul şi pământul pe care Însuşi le-a făcut prin Cuvânt. Gândind în inima la jertfa lui Hristos, la Răstignirea, Învierea şi Înălţarea o facem în tăcere pentru că nu este nici timpul şi nici locul să ne poticnim în cele ale lumii acesteia. Singuri e greu s-o facem, purtându-şi fiecare crucea şi numai, urmându-L pe Hristos, primind suferinţele ca plată a propriilor păcate, să ajungem la slava, prea bine ştiind că Domnul vrea „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. A fost necesară Golgota ca omul să nu rămână „o fiinţă spre moarte”, ci „spre înviere” iar mormântul, adăpost al morţii, să rămână gol, aşa cum l-au văzut femeile mironosiţe. Se întreba Apostolul : Unde îţi este moarte biruinţa? Unde îţi este moarte boldul tău? Şi „boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este legea”. În prelungirea firească a Vechiului Legământ, cel nou pe care îl avem prin Hristos, consacră mormântul gol, deşertat, semn al răscumpărării omului şi întregii făpturi spre slava libertăţii, a eliberării de moarte. „Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi.” Până acolo urmăm Calea care e Hristos care prin Răstignire ne-a dat adevărata măsură a virtuţii care ne scoate din flăcările necruţătoare ale iadului. A presimţit-o pe cruce tâlharul cel drept care şi-a mărturisit păcătoşenia şi, lepădându-se de sine, s-a rugat: „Pomeneşte-mă Doamne întru împărăţia Ta”. Hristos i-a spus: „Adevăr zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în rai.” El se afla la limita critică în care a dobândit conştiinţa celor făptuite întru pierzare şi a pocăinţei întru îndreptare spre împărăţia cerurilor. Atunci, la limită, toate grijile şi-au dezvăluit deşertăciunea pe care o deplângea Eclesiastul, lăsând să se vadă singura grijă care poate salva – lepădarea, înstrăinarea din acesată lume cu un singur sens: moartea, trecând prin pustiul golului existenţial. La hotarul cel mai de pe urmă a tuturor păcatelor pe care le făptuise dând ascultare poftelor trupului, tâlharul a descoperit că rostul omului nu este a sluji lui Mamona, ci lui Dumnezeu căruia s-a grăbit să i se închine. Cutremurătoare descoperire la care folositor ne-ar fi a stărui ca să vedem că, nepricepându-ne la „nici un răspuns” pentru că toate sunt la Domnul şi de la Domnul, ne rămâne ruga singură: Miluieşte-ne. Da. Doamne „îndelung răbdător şi multmilostiv” ne-ai dăruit rugăciunea ca deschizătoare a drumului către Tine şi ne chemi „Veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. Ni-l amintim pe Sf. Ilie care prin rugăciune a închis şi deschis cerurile; o rugăciune curăţată de „grijile lumeşti”, venind în întâmpinarea celor existenţiale. Lui i s-a arătat Domnul dar nu în cutremur şi nici în vijelie, ci în adierea blândă a iubirii.

Cum prea bine ştim sunt griji şi griji, câte preocupările vieţii; la fel sunt şi cuvenite şi necuvenite, spre laudă şi spre ocară, şi poate surprinde faptul că suntem îndemnaţi a lepăda. E ca o lepădare de sine curățitoare ca să putem a ne lua crucea şi să urmăm pe Hristos, care s-a coborât pe pământ ca omul să poată reveni în „patria lui” care, spune o cântare este „sus în cer/ acolo vom găsi fericirea/ Căci aşa a lăsat Domnul Sfânt.” Lepădând grija lumească, inima se eliberează şi se poate înălţa spre Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Heruvicul este o pregătire pentru ceea ce urmează şi, mai cu seamă, pentru Sfânta Euharistie când ne rugăm: „Cinei Tale celei de taină,/ Astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte/ Că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta/ Nici sărutare vicleană îţi voi da ca Iuda/ Ci ca tâlharul, mărturisindu-mă strig Ţie: pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Înţelegere deplină deprindem amintirea Fericirilor din care reţinem „Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vă vor osândi/ mințind pentru mine/ Şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră minţind pentru Mine/Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri”. Este o grijă binecuvântată ce pune faţă către faţă vremelnicia cu veşnicia, pe slujitorul lui Dumnezeu cu slujitorul lui Mamona care vine degrab să fure ce-am prins a strânge din ascultarea lucrătoare a poruncilor. Focul mistuitor al patimilor trupeşti arde fără milă puţinul agonisit şi împrăştierea minţii sugrumă glasul nu odată mustrător al conştiinţei adevărate. Încredințează Sf. Ioan Gură de Aur că prin Hristos ne vindecăm de toată amăgirea vieţii acesteia. Când după întâlnirea cu femeia samarineană, ucenicii L-au îndemnat să mănânce, Hristos a răspuns: „Mâncarea Mea este a face voia Celui ce M-a trimis pe Mine.” Grijii iubirii pământeşti sincere a ucenicilor, Hristos îi răspunde cu singura grijă pe care se cuvine a o avea şi noi. Slavă lui Dumnezeu se cuvine pentru toate – pentru toate câte ne-a dăruit, pentru tot răul pe care l-am fi meritat şi El ne-a izbăvit, pentru răbdarea cu care ne aşteaptă să ne întoarcem. A mai fost, bunăoară, grija pentru cei care l-au urmat, ascultându-L, fără să gândească la ce să mănânce şi pentru care a înmulţit cei doi peşti şi cinci pâini. A făcut-o din „milă pentru oamenii aceştia” care, ignorând toate ale lumi, L-au urmat pur şi simplu, fără să se gândească la „ce vor mânca sau ce vor bea” şi Domnul le-a dăruit cu prisos. Oamneii l-au urmat pe Cel ce este şi rămâne Lumină a lumii, care luminează pe fiecare om născut în această vale a plângerii, asta fiind lor pâinea adevărată.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”

Întrupându-se de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, Hristos îndeamnă să căutăm „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Sf. Ap. Pavel spune desluşit că Împărăţia lui Dumnezeu, care nu e de pe această lume, nu e nici mâncare, nici băutură, „ci dreptate şi pace şi bucurie sfântă”. Trăitori în această împărăţie, lucrând sârguitor poruncile Lui vom vedea cu ochii proprii cum vom dobândi drept de cetate în împărăţia cerurilor. De aceea înălţăm rugăciunea ca Bunul Dumnezeu să ne ferească de întunecarea minţii şi inimii, să ne dăruiască înţelegere ca să ne întoarcem la Tatăl zicând: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii tăi”. Nu este greu de imaginat că, străduind a dobândi dreptatea lui Dumnezeu cum o aflăm din Sfintele Scripturi, vom ajunge la pacea cu „Cel ce a făcut cerul şi pământul cu toată splendoarea lor” omul este răsplătit cu „bucuria sfântă” de a fi, după cuvântul lui Vasile Voiculescu „contemporan cu Dumnezeu”. E ceea ce au făcut, de-a lungul anilor, atâţia şi atâţia sfinţi care acum ţin aprinsă lumina rugăciunii lor pentru noi.

Dumnezeu a dat omului toate spre mântuire şi nimic din ceea ce i-ar trebui cu adevărat nu-i lipseşte. Şi nu doar lui, ci întregii zidiri căci „Domnul toate cu înţelepciune le-a făcut”. Sf. Vasile are o povestioară foarte semnificativă pentru grija lui Dumnezeu faţă de întreaga Sa – povestea e despre alcion ariciul de mare. Alcionul, un soi de pescăruş albastru, parcă sfidând legile firii, îşi face cuib în nisipul de pe marginea mării şi le cloceşte, dar acolo unde apa este lină fără vreo primejdie ascunsă. Timp de şapte zile apa este liniştită şi apoi puişorii cresc şi pot zbura. Marinarii au observat şi consideră „zilele alcionului” a fi de bun augur pentru a pleca spre mare. Un silvicultor de prin zona Făgăraşului povestea cum, mirat fiind de obiceiul localnicilor de a da prima coasă la înfloritul merilor, a făcut analize să vadă care anume e compoziţie lui şi a făcut-o câţiva ani la rând. A observat că, într-adevăr, în aceea era perioada fânul era cel mai bogat în substanţe nutritive. Întorcându-ne în timp, ni-l amintim pe Sf. Ilie care se credea singur şi părăsit de Dumnezeu când Proniatorul, mângâindu-l, i-a spus că mai are deoparte vreo şapte mii de oameni care nu se închinaseră lui Baal.

Exemple s-ar putea încă şi încă, toate arătând grija proniatoare a lui Dumnezeu faţă de întreaga sa creaţie. De aceea, cu dreptate este ca „să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, atunci când Împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor merge să se junghie şi să se dea spre mâncare credincioşilor”. Iubirea lui Dumnezeu se vădeşte a fi una cu dreptatea Sa câtă vreme vedem cum Fiul lui Dumnezeu Însuşi se jertfește şi coboară până în străfundurile cele mai adânci ale infernului ca să mântuiască omul , redându-l vieţuirii veşnice. Crucea era din lemnul cunoaşterii binelui şi răului şi omul a făcut-o cu mâinile lui întinse spre a culege fructul oprit. Pentru aceea noi toţi ne aflăm sub semnul crucii, purtând povara grea a atâtor suferinţe pentru ca prin ele să ne putem bucura de slava lui Dumnezeu. Într-o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu, Ghenadie Scolarios, trecând în revistă toate darurile, termina cu însuşi darul de a mulţumi, care le întrece pe toate, căci „ce bine aş putea să-mi doresc eu pe care Tu să nu-l doreşti înainte de mine şi să-l şi face, chiar dacă eu îmi tăgăduiesc binele meu”. Recunoştinţa sinceră pentru cele primite întrece toate celelalte feluri şi ne înalţă până la lepădarea de sine ca să ne unim cu Hristos.

Sunt griji şi griji, dar suntem îndemnaţi ca doar doar grija lumească să o lepădăm, nu altceva şi nici mai mult sau mai puţin. Dar, mai presus de toate să nu ne lepădăm de Domnul, neuitând o clipă că El nici pe Cruce nu s-a lepădat de noi, cei pentru care a fost osândit la răstignire. Se face însă că nu odată, furaţi de grijile acestei lumi, ne lepădăm de Hristos, nu însă ca Petru în noaptea răstignirii, ci în noaptea de nepătruns a păcatelor proprii ce-şi au obârşia în multa grijă lumească. Simptomatic, grija a devenit o problematică preferenţială a gânditorilor deodată cu accentuarea procesului de secularizare şi mai ales după cel de al doilea război mondial care, prin amploarea dezastrului, a impus o revalorizare a sensului vieţii despre care a scris Camus, cu osebire în Mitul lui Sisif, legată de conceptul de absurd. În sine, grija nu este menită atât ca să găsească soluţii, ci să învăluie de fapt „frica de a fi”, mereu ameninţată de posibilităţi prădalnice ca tot atâtea limitări pe care omul nu poate decât să şi le asume lucid. La o asemenea limită, scriitorul existenţialist consfinţeşte: „Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit”. În cele din urmă toată problematica rămâne suspendată într-o lume în care, nici pe departe, Dumnezeu a murit, ci omul s-a lepădat de Ziditorul şi cuprins de spaimă caută în grijă un rost al vieţii.

A fi în lume fără să fi din lume

În zilele noastre, totul este amplificat peste măsură şi datorită mijloacelor de comunicare până într-acolo încât şi grija pare fi acoperită de imensul derizoriu care pare a-l paraliza omul până la „nesimţirea cea împietrită”. Părintele Teofil remarca faptul că grijile vieţii sunt mai mari şi mai multe, dar pot fi vindecate cu încrederea în Dumnezeu, în bunătatea lui nemăsurată şi cu împlinirea conştiincioasă a datoriilor . Adică grija de a face anume ceea ce eşti dator să faci pentru Cel ce ne-a zidit şi s-a răstignit pentru a ne da Pacea Lui. Întâlnim însă zidul rece drepturilor omului, trecute pe primul plan şi încălcate la fel, accentuând o criză de sens, câtă vreme nu se vorbeşte şi de datorii. Înţelegem să purtăm grija pentru ziua de azi şi cel mult de mâine, dar nu pentru veşnicia de unde ne-am ivit şi unde ne vom duce. Şi totuşi, abia veşnicia dimensionează valoarea vieţii, al acelui „carpe diem” (trăieşte-ţi clipa). Într-un timp al egoismului exacerbat până la egolatrie, nimeni nu vorbeşte de datoria de a fi cinstit, drept, bun, iubitor de oameni, gata de a fi de ajutor. S-a ajuns până acolo încât un politician a afirmat că „a fi patriot nu e cool”.(?!) Până aici a ajus derizoriul. Desigur, va uita când va striga în campania electrală asemenea lui Caţavencu despre „ţărişoara” noastră. Totul pare a fi pe un tobogan fără să ştim unde, când şi cum duce. Poticnindu-ne, câteodată, ne întrebăm cu Sf. Pavel de ce fac răul pe care nu-l doresc şi nu fac binele pe care îl doresc. Oare nu din cauză că ne orientăm toate grijile spre cele a le lumii? Oare nu suntem prea mult „din lume” cum spunea Hristos şi nu doar „în lume”. În rugăciunea pentru Sine , pentru Apostoli spune că ei „sunt în lume”, dar „nu din lume” şi se roagă să-i ferească de diavol.

În Rugăciunea Împărătească cerem „şi ne izbăveşte de cel viclean”. Ne-o arată cum în „ispitirile” pe care Hristos le-a primit spre dreaptă învăţătură. La cea de a treia ispită, când i-a promis toate împărăţiile lumii dacă îi va sluji, Hristos a răspuns fără drept de replică: „Fugi înapoia Mea, blestematule! Domnului Dumnezeului să i te închini şi numai Lui unuia singur să-I slujeşti”. Atunci, vrăjmaşul s-a făcut nevăzut. Scria Psalmistul : „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni: nu va da în veac clătinare dreptului”. Cel care, cu credinţă în Dumnezeu se va angaja în lucrarea binelui nu va fi asuprit de rău pentru că Domnul rămâne cu el şi va învinge răul. Mai mult decât grijile ce se succed unele pe altele spre moarte, pocăinţa ca reînnoit botez, vindecă întristările, bolile aduse de trufia, adesea învăluită în intenţiile bune, care, ştim, pavează drumul spre iad. Master Eckhart scria că toată tulburarea şi neliniştea sufletului vin, paradoxal, din voinţa proprie, chiar fără să ne dăm seama. De aici un adevărat imperativ: „Trebuie să fii cu toate ale tale într-o continuă descreştere…crescând în voinţa lui Dumnezeu…omul trebuie să fie un căutător de Dumnezeu în toate lucrurile şi în toată vremea şi să-L găsească pe Dumnezeu în orice vreme”. E în puterea lui s-o facă iar dacă o şi doreşte sincer, Domnul îi vine în ajutor în chip neaşteptat. Şi descoperi, cu David „urcuşurile din inimă”, pe care dreptul le urmează fără să cârtească, atent doar la felul în care se poate face sălaş al lui Dumnezeu. Aşa fiind, înţelegem postim nu pentru o sărbătoare sau alta, ci pentru propriile păcate care adaugă poverii tot alte poveri. De privit, să privim spre Domnul în toată vremea şi un Sfânt Părinte scrie: „Vrei să cunoşti până unde trebuie să-ţi întinzi răbdarea, smerenia, supunerea, nerăutatea sau blândeţea? Nu te gândi mult la aceasta, priveşte la Domnul, Cel ce s-a răstignit şi vei vedea care sunt hotarele şi măsura acestor virtuţi” Rămâne să privim mormântul gol după Învierea lui Hristos ca să înţelegem şi să ne asumăm propria cruce şi vom vedea cum toate ale lumii amuţesc. O lecţie minunată ne-au lăsat-o femeile mironosiţe. Ele au lăsat totul, ca şi cum nu ar fi fost, mânate de grija de a ajunge la mormântul lui Hristos, să facă cele îndătinate. Lor li s-a dat nu doar să vadă mormântul gol, ci şi pe Hristos zicând pentru tot veacul: „Nu vă temeţi. Bucuraţi-vă”.

Să ne bucurăm întru de-a pururi cu Hristos Cel Înviat care Înălţându-se la Tatăl ceresc ne binecuvântează pe toţi şi pe fiecare. Ca să ne împărtăşim cu această binecuvântare e trebuinţă să reducem tăcere toate ale lumii acesteia şi să facem ca inima să nu ne mai fie „cuib de păcate” ci să-i „sălaş” al lui Hristos, rugându-ne: Cinei Tale celei de taină astăzi Fiu al Lui Dumnezeu părtaş mă primeşte. Că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta. Nici sărutare îţi voi da ca Iuda , ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig ţie: „pomeneşte-mă Doamne întru împărăţia Ta.” Se ruga Sf. Efrem Sirul: „Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. Fin cunoscător al sufletului, Sfântul care ne-a dăruit atâtea minunate rugăciuni către Hristos şi Maica Preacurată, încheie zicând: „Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu.” Aceasta să ne fie grija cea de toate zilele care ne vindecă de toate celelalte. Un sfânt Părinte găsea cuvenit ca să ne răstignim „sinele”, să facem ca şi cum lumea, cu toate ispitele ei, asemănătoare sirenelor, să fie moartă pentru sufletul doritor de mântuire. Aşa omul îşi poate împlini rostul lui care, ne amintesc osârduitor străbunii, este a sfinţi locul pe care ne-a lăsat Domnul Dumnezeu să plugărim veşnicia.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.