Sfântul zilei - Marele Proroc Ilie - Înaintemergătorul celei de a doua veniri a lui Hristos. Când tăria credinţei se îngemănează cu râvna curată a rugăciunii - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Sfântul zilei – Marele Proroc Ilie – Înaintemergătorul celei de a doua veniri a lui Hristos. Când tăria credinţei se îngemănează cu râvna curată a rugăciunii – de Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

Întâlnit adesea în Biblie, dar nu numai, cuvântul proroc desemnează omul, care inspirat de Duh Sfânt, prezice un eveniment care a avut loc într-un trecut foarte îndepărtat şi cele care vor avea loc în viitor. Despre aceşti vestitori din Vechiul Testament aflăm din Deuteronom unde se poate citi: „Voi pune cuvintele Mele în gura sa şi va spune tuturor ceea ce îi cer”. Astfel, întruparea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu a fost profeţită încă din Vechiul Testament, mai întâi de Avraam şi în urmă de Sf. Ioan Botezătorul considerat a fi şi ultimul dintre prooroci. Între profeţii Vechiului Testament amintim, alături de Avraam, pe Moise, Isaia, David, Solomon, Iov. Deşi nu este trecut nici între profeţii mari şi nici printre cei mici, Sf. Ilie este socotit, totuşi, între prooroci. Temei ar putea fi considerat cu dreptate faptul că despre acest minunat Sfânt aflăm, întâi, din Cartea Regilor a Vechiului Testament. Ar mai putea fi considerat proroc şi pentru că a prezis anii de secetă din vremea împăratului Ahab ca urmare a vieţii păcătoase în care trăia şi desfrâului de la curtea sa. Mai mult decât atât, Dumnezeu a trimis seceta ca răspuns la rugăciunea Sf. Ilie, pentru că, Domnul ascultă pe cei drepţi. Îl întâlnim însă pe Sf. Ilie şi la Schimbarea la faţă a Mântuitorului, când S-a dezvăluit ucenicilor Petru, Iacob şi Ioan, fiind între Moise şi Ilie, iar glasul părintelui ceresc a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu mult iubit, pe El să-L ascultaţi.” Uneori, Sf. Ilie a fost comparat cu Iisus sau cu Sf. Ioan Botezătorul, considerate într-un fel expresii ale vieţii lui. Sfinţenia Sa este pomenită şi în Coran, asociată cu o viaţă exemplară şi cu ruga fierbinte pe care a înălţat-o spre Dumnezeu ca să-i ucidă pe închinătorii lui Baal. Semnificaţia numelui Ilie, „Dumnezeu este Domnul” (cum mărturisim şi la Sfânta Liturghie) este împlinită de ucenicul său Elisei, „Dumnezeu este mântuire”.

„Văzătorul cel slăvit”

Pentru viaţa lui neprihănită, credinţa nedezminţită şi rugăciunea râvnitoare este considerat a fi modelul monahului dăruit cu totul lui Dumnezeu. „Văzătorul cel slăvit” a trăit pe vremea împăratului Ahab, care a domnit între anii 873-852. La îndemnul soţiei sale Izabela, împăratul a impus cu cruzime credinţa politeistă între care şi pe zeii canaaneni şi fenicieni Baal şi Iştar. Tot la insistenţele soţiei sale, Ahab a pedepsit crunt pe cei care se închinau unui singur Dumnezeu, declanşând o adevărată criză religioasă. Între cei prigoniţi cu o îndârjire neasemuită era şi Sf. Ilie, nume ce semnifică „Yahve este Dumnezeul meu”. S-a născut în ţinutul Galaadaului în cetatea Tesvi, de unde i se trage şi numele – Tesviteanul – fiu al lui Sovac din seminţia lui Aaron. Tradiţia spune că la naştere, tatăl său a văzut îngrozit cum nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbeau cu pruncul, îl înfăşau cu foc şi, mai mult, îl hrăneau cu flăcări. Cuprins de teamă, tatăl său a mers la Ierusalim la nişte preoţi care i-au spus că nu are a se teme căci fiul va fi locaş al luminii darului dat de Dumnezeu iar cuvântul lui va fi lucrător ca focul. I-au mai spus că viaţa lui va fi bineplăcută lui Dumnezeu şi că-i era destinat a judeca pe Israel cu sabie şi foc.

Timpul îşi torcea fiorul iar pruncul creştea în râvnă duhovnicească, ducea o viaţă plină de curăţenie, asemuindu-se unui înger al lui Dumnezeu. Îşi petrecea timpul în linişte, se retrăgea în pustie unde se adâncea în gândirea dumnezeiască; altfel spus, s-a dedicat cu toată fiinţa sa lui Dumnezeu. Domnul care iubeşte pe cel care i se dedică cu aceiaşi dragoste i-a dăruit mult har. Era în firea Proorocului să nu facă nimic fără ca, mai întâi, să ceară milostivirea Domnului. Aşa trăind ca îngerii, nu avea cum să fie în bună-înţelegere cu păgânii care, fără umbră de frică de Dumnezeu, se închinau idolilor şi se desfătau în nelegiuiri şi păcate. Sf. Ilie simţea toate nelegiuirile poporului cu durere, ca pe o rană deschisă care abia de se alina cu lacrimile neîncetate. Sufletului neprihănit nelegiuirile îi provocau durere iar prigoana drepţilor, a adevăraţilor cinstitori ai lui Dumnezeu îi făceau viaţa mereu mai greu de suportat.

Tot văzând că oamenii perseverează în păcate, s-a rugat îndelung, cerând ca ei să fie pedepsiţi, poate măcar aşa îşi vor îndrepta voinţa spre respectarea poruncilor, să se pocăiască şi să petreacă o viaţa bineplăcută lui Dumnezeu. Când însă a văzut cum Domnul, din nemărginita-I iubire pentru oameni, zăboveşte în pedepsirea nelegiuiţilor a insistat, prea bine ştiind că Domnul ascultă pe cei drepţi la inimă. A mers la împăratul nelegiuit Ahab pe care, înfruntându-l, l-a mustrat pentru că în rătăcirea lui a înmulţit numărul idolilor şi, mai mult, însuşi se închina diavolului atrăgând după sine spre pierzare mulţime de oameni. De altfel, Ahab este menţionat în scrierile biblice pentru favorurile arătate faţă de preoţii care slujeau divinităţilor Canaanului şi cele din Fenicia. Se consemnează că răutatea sa fără măsură a întrecut-o până şi pe aceea a tatălui său devenită proverbială. Cum era de aşteptat, curajul lui Ilie a fost „răsplătit” cu ura de moarte a Isabelei care a început a-l urmări cu îndârjire, hotărâtă să-şi pună planul în aplicare.

Viu este Dumnezeu

Cum nici prin gând nu i-a trecut lui Ahab să ia seama la cuvintele sale, Sf. Ilie i-a spus hotărât: „Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel înaintea căruia stau eu, că nu va fi în aceşti ani pe pământ rouă şi ploaie din cer, decât numai prin cuvântul gurii mele.” Şi cum Dumnezeu ascultă însă pe cei drepţi cu inima şi cerul s-a închis pe dată de a urmat o secetă atât de cumplită încât animalele mureau pe capete, pământul a fost ars şi seceta a pus stăpânire peste tot întinsul. Vedem spre luare aminte că din pricina greşelii împăratului (a unui om) Domnul a pedepsit întreg poporul. S-a uitat, dar străbunii vorbeau de păcate de obşte care cereau o pocăinţă pe măsură. Cândva, a păcătuit şi David, e însă a mărturisit lui Nathan zicând: „Am păcătuit înaintea Domnului” şi apoi a scris Psalmul 50 pe care îl spunem în fiecare zi, cerând: „Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept întăreşte întru cele dinăuntru ale mele.” Dumnezeu l-a pedepsit totuşi prin fiul abia născut ce avea să moară după numai şapte zile. A primit cu umilinţă pedeapsa divină şi până la sfârşitul vieţii şi-a plâns păcatul: „Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea…Inimă curată zideşte întru mine şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”.

Trufaş peste fire, Ahab însă nu s-a pocăit şi, pe dată cuvântul râvnitorului lui Dumnezeu Ilie s-a adeverit. Cum, în continuare, împăratul nu a dat nici cel mai mic semn de pocăinţă, continuând prigoana celor drepţi cu inima, Sf. Ilie s-a rugat cu aceiaşi râvnă ca pedeapsă să fie vină asupra lor. Atunci pământul şi cerul s-a închis, toate s-au uscat iar oamenii şi animalele, nemaiavând hrană mureau de foame. Acelaşi blestem se abătuse şi asupra ţinuturilor învecinate spre înştiinţarea lumii întregi de mânia Lui cea dreaptă şi anume din cauza cui sufereau toţi. Mai mult Domnul arată că face voia celor care îl iubesc şi lucrează cuvântul Său şi deşi Însuşi Ziditorul tutor celor văzute şi nevăzute ar fi dorit să dea ploaie dar nu a făcut-o pentru cuvântul dat şi râvna rugătoare a Sf. Ilie. Scria Sf. Ap. Petru: „Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa”. Sf. Ilie avertizase că ploaia va veni pe pământ decât prin cuvântul său iar a făcut voia lui anume să nu se vădească a fi mincinoase cuvintele Sfântului: „Viu este Domnul”. Dumnezeu cel viu nu este un idol între alţii care au gură şi nu vorbesc, urechi şi nu aud, ochi şi nu văd, fiindcă „nu este duh în ei gura lor”. Cât de drept este acest mare Sfânt o vedem şi din aceea că nu s-a cruţat nici pe sine de pedeapsa pe care a cerut-o pentru poporul său. A preferat să moară de foame decât să arate milă faţă cei care nu se pocăiau. E o logică a dăruirii care merge până acolo încât şi-a asumat pedeapsa nefiind vinovat şi, totuşi, a făcut-o pentru Dumnezeu cel viu căruia îi slujea cu atâta dăruire. De aici înţelegem de ce a fost asemănat cu Hristos iar pe Tabor i-a fost alături.

Arătând, ca mereu, cât de minunate sunt lucrurile Sale şi toate făcute cu înţelepciune, Domnul, văzându-i suferinţa, a spus râvnitorului Său: „Du-te spre răsărit şi ascunde-te la pârâul Cherit care este în faţa Iordanului. Apă vei bea din pământ iar corbilor le-am poruncit să te hrănească”. Cuvinte pline de grija iubitoare pentru a-l proteja pe Sfânt de ura Isabelei, de moarte prin înfometare şi, totodată, un îndemn spre pocăinţă pentru neamurile din jur. Asta pentru că, precum bine este ştiut, corbii sunt păsări de pradă atroce care păstrează totul pentru ele, până într-atât încât nu dă hrană nici propriilor pui şi doar Domnul îi îngrijeşte trimiţându-le musculiţe. Acum, ei corbii, aduceau Sf. Ilie dimineaţă musculiţe şi seara apă. Cât despre rugăciune, Sf. Ioan Gură de Aur spune că singurătatea nu este un scop în sine, ci ea întăreşte rugăciunea. În singurătate, Domnul îi purta de grijă făcând-o şi pentru ca Sf. Ilie să simtă milostivirea prin care Domnul îi trimitea pe corbi ca să arate, prin contrast lipsa de milă faţă de oamenii care mureau de foame şi sete din cauza „cuvântului”. Dintr-o anume cerbicie, Sf. Ilie întârzia „cuvântul în dorinţa ca toţi cei care vrăjmăşeau pe Dumnezeu să piară până la unu”. Un Sfânt Părinte spune că „Sf. Ilie a deschis cerurile cu posturile sale şi a rodit pământul prin rugăciunile sale” după ce arătat cum Domnul ascultă cuvântul celui drept ce face voia Lui.

Cu postul a deschis cerul şi cu ruga a dat roade pământului

Spre înţelepţire divină, plin de milă de robul său atât de râvnitor, Domnul l-a trimis pe Sf. Ilie în Sarepta Sidonlui, localitate care nu era sub stăpânirea Israelului, la o femeie văduvă şi săracă. Anume a făcut-o ca să vadă cu ochii lui urmările devastatoare ale „cuvântului” său care aducea o egală suferinţă nu doar celor păcătoşi ci celor nevinovaţi şi sărmani. Şi, cum vom vedea, nu numai. Ajuns aici, i-a cerut femeii văduve de mâncare care i-a spus că nu mai avea puţină făină, ceva ulei şi apă cu care să frământe o pâine,s-o coacă şi să mănânce împreună cu fiul ei după care să aştepte moartea. Deşi săracă şi nu mai puţin nemâncată, femeia s-a supus şi Sf. Ilie, văzând, a înmulţit toate până a încetat seceta. Cum Sf. Ilie se bucură de o mare evlavie la noi, foarte probabil că de aici vine vorba străbunilor că „de unde dai, Dumnezeu îţi dă” şi urarea care le urmează Unul dintre exegeţi subliniază că „Sfântul Ilie a deschis cerul prin posturile sale şi a rodit pământul prin rugăciunile sale”. Minunea din Sarepta a fost posibilă, scrie că spune Sf. Ioan Gură de Aur, câtă vreme femeia văduvă, având şi grija unui copil „s-a lăsat de toată sărăcia ca să hrănească pe cel ce adusese foametea”. S-a făcut însă că băiatul femeii a murit spre disperarea ei căci nu mai avea pe nimeni să-i poarte de grijă. A zis femeia: „Ce ai cu mine omul lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele şi să-mi omori fiul?” Întristat, Sf. Ilie s-a rugat: „Doamne, Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care locuiesc îi faci rău omorându-i fiul?” A suflat de trei ori şi iar s-a rugat: „Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil” şi băiatul a înviat. Atunci, văduva a recunoscut: „Acum cunosc şi eu că eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta.” Este singura înviere făcută de un om înaintea celor făcute de Fiul lui Dumnezeu. Diferenţa este că Sf. Ilie a înviat copilul prin rugăciune stăruitoare, iar Hristos a făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu prin cuvânt dătător de viaţă.
A mai trecut un timp şi glasul Domnului i-a grăit: „Du-te şi te arată lui Ahab şi eu voi da ploaie pe pământ. Făcând ascultare, Ilie a pornit şi, pe drum l-a întâlnit pe Obadia, mai marele curţii , om temător de Dumnezeu, ameninţat şi el cu moartea dacă nu-l va aduce pe Sfântul care prin cuvântul său a închis cerurile. L-a liniştit Sfântul trimiţând vorbă că va veni cum a şi făcut-o şi împăratul, sfidător i-a ieşit în cale întrebând mustrător: „Tu eşti cel care aduci nenorocire peste Israel?” Fără urmă de teamă, Sf. Ilie l-a înfruntat: „Nu eu sunt cel care aduce nenorocire lui Israel; ci tu şi casa tatălui Tău că aţi părăsit poruncile Domnului şi mergeţi după baali” Ca să arate în faţa tuturor cine este „Dumnezeu cel viu” a spus ca fiecare să facă altar de jertfă, dar să nu se aprindă foc, şi să se roage şi să vadă toţi cei de faţă cine este Dumnezeu cel adevărat. Zis şi făcut. A cerut doi viţei, pentru ,i-au tăiat, ia-u pus pe lemne, urmând ca fiecare să se roage – Ilie lui Dumnezeu cel viu Ahab lui Baal. Ruga lui Ahab a rămas fără împlinire căci idolii sunt lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu. „N-a fost nici glas, nici răspuns, nici auzire.” Ilie a cerut douăsprezece pietre, câte seminţiile lui Israel şi a făcut jertfelnicul. Surprinzând pe toţi a continuat: „Umpleţi patru cofe cu apă şi turnaţi” şi aşa de două ori până când şanţul s-a umplut de apă. Seara, la vremea jertfei, Ilie a prins a se ruga:”Dumnezeul lui Avraam, a lui Isac şi a lui Iacob! Auzi-mă acum ca foc să se cunoască astăzi poporului acesta că tu eşti singurul Dumnezeu şi eu slujitorul Tău”. Atunci, minune, a coborât foc din cer de a ars până şi apa din şanţ.
Martor la toate, poporul a căzut cu faţa la pământ mărturisind: „Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu.” Apoi a dat ordin să fie prinşi proorocii lui Baal şi să fie ucişi, fapt împlinit. S-a întors spre Ahab pe care l-a trimis să mănânce şi să bea căci se aude vuiet de ploaie”. A trimis ucenicul să se uite în zare, dar nu era nici un semn; a trimis a doua oară şi tot aşa până la şapte ori, când s-a întors zicând că se ridică un „nor cât o palmă”. A avut grijă să-l înştiinţeze şi pe Ahab: „Înhamă şi fugi ca să nu te apuce ploaia”. N-a apucat să rostească bine cuvintele iar Ahab abia de s-a suit în căruţă că s-a şi pornit ploaia. Sunt voci care spun că, faptul uciderii ar fi în contradicţie cu sfinţenia proorocului Ilie. Să nu uităm însă că era timpul Vechiului Testament, al legii „dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi” iar cei ucişi de Ahab nu aveau număr.

Nimic însă nu a potolit ura de moarte a Isabelei, hotărâtă mai mult ca oricând să-şi ducă planul până la capăt. Auzind, Ilie şi-a lăsat ucenicul şi a pornit prin pustie, cale de o zi şi s-a aşezat sub un ienupăr unde a adormit până când l-a trezit un înger şi i-a spus să plece în pustiu. Sleit de puteri, s-a rugat: „Îmi ajunge Doamne, ia-mi sufletul că nu sunt mai bun decât străbunii mei”. L-a trezit un înger al Domnului care i-a dat o pâine şi apă, după care a adormit iarăşi. Mai târziu, L-a auzit pe Domnul care i-a spus să iasă: „Că iată Domnul va trece”. Dar nu-i este dat omului a-L vedea pe Dumnezeu şi îngerul i-a spus că mai întâi va fi o vijelie, urmată de un cutremur şi de foc, dar Domnul ne va fi acolo. Domnul a fost „în adierea de vânt lin”, anticipând venirea Fiului lui Dumnezeu care este Iubire. S-a sculat Ilie şi plecat iar pe drum l-a întâlnit pe Elisei care, după ce şi-a luat rămas bun de la ai săi, l-a urmat ca ucenic devotat. Numele însuşi este profetic pentru că înseamnă „Dumnezeu este mântuire”. Sfântul Ilie nu a cunoscut moartea, el a fost ridicat la cer unde va sta până la cea de a doua venire a lui Hristos când va fi ucis prin tăierea capului pe treptele templului. La Biserica albă din Bucureşti este o icoană care îl reprezintă pe Sf. Ilie având în mâna dreaptă sabia de care va muri. Spre cer l-a înălţat tăria credinţei şi râvna rugăciunii şi acolo undeva, unde doar Domnul ştie aşteaptă să coboare. I-a lăsat lui Elisei cojocul, haină a curăţiei protectoare de tot răul, adică tot postul şi ruga fierbinte prin care ne pregătim să-L primim pe Hristos, Împăratul tuturor – cum în Sfânta Euharistie iar mai apoi aievea în zorii neînseraţi ai veşniciei. Până atunci, avem privirea-i ca o rugăciune neîntreruptă de a-l urma în credinţă ca să-L întâmpinăm pe Hristos cu iubirea făptuitoare de bine. S-o facem ca Elisei care a primit, odată cu haina, şi darul său. Cinstind după cuviinţă acest Sfânt al lui Dumnezeu să-l rugăm să ceară pentru noi, poate mai mult ca oricând, duhul pocăinţei ca să dobândim puterea de a ne abate de pe cărările rătăcirilor urmând drumul drept al ascultării făptuitoare a tuturor poruncilor aureolate de porunca cea dată de Hristos: Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi” şi plinind îndemnul Pacea Sa: Fiţi desăvârşiţi, cum Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârşit este”. Vom simţi atunci gustul fericirii făcătorilor de Pace de a se numi Fii ai lui Dumnezeu.
Celor care poartă numele de Ilie şi Ilinca, odinioară atât de des întâlnite, Bunul Dumnezeu să le dăruiască ani mulţi cu sănătate şi spor în credinţă pentru că arată cu asupra de măsură Patronul zilei, „toate sunt cu putinţă celui ce crede”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.