Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină, luminează-mi sufletul… Pilda celor poftiți la cină - Gând de Duminică de Elena Solunca Moise. VIDEO: Duhul lumii, Duhul lui Dumnezeu - Discernământul. Credință și Cultură la Trinitas TV - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină, luminează-mi sufletul… Pilda celor poftiți la cină – Gând de Duminică de Elena Solunca Moise. VIDEO: Duhul lumii, Duhul lui Dumnezeu – Discernământul. Credință și Cultură la Trinitas TV

De prin zări demult ajunge la noi zvon de colind sfânt și bun iar sufletul se împodobește cu tot ce are mai frumos ca să primească după cuviință pe Cel fără început,vestit de stea magilor și purtat de păstori de la un sat la altul, asigurându-ne pe că de acum până-n vecie, Domnul cu noi o să fie. Atunci va fi cină mare la care Domnul, în nesfârșita-i milostenie cheamă pe toți cei trudiți și osteniți la bucuria de a fi împreună la Nașterea Mântuitorului. Duminica aceasta este a sfinților strămoși, a celor care ne-au lăsat moștenire viața lor curată, experiența trăirilor în forma unor ziceri a căror înțelepciune este de folos mai ales acum când trăim un timp al derizoriului. Trăim într-un timp de nivelare a valorilor care , trecând de absurd nu mai are nici un reper. Atunci când industria de superlative se depășește pe sine, dispar criteriile obiective de apreciere printr-o inflație ce le abolește fără milă. Derizoriul pandemic asociind-și corectitudinea politică șterge diferențele specifice dintre oameni care sunt, astfel, aliniați mecanic la un gen proxim întâmplător. Ați observat cum, înghițit de statistici, dreptul la identitate este ocultat?.

Iată însă e vremea când, prin rugăciune și post ne pregătim să întâmpinăm Nașterea lui Hristos, Cel fără de început, care întrupându-se ne-a redat vieții veșnice. Diferențierea între oameni se face după cele scrise de Evanghelistul Luca, că fericit este cel ce va prânzi împărăția lui Dumnezeu. Tot medicul-evanghelist asigură că împărăția cerurilor , se află în interiorul fiecăruia și se vădește în felul concret în care înțelege să iubească pe Dumnezeu prin vrednică lucrare a Voii Sale. Datori suntem cu iubire și pentru aproapele nostru, ca frați întru credința în Dumnezeu Treime: Părinte, Fiu și duh Sfânt. Mai concret, Sf. Ap. Pavel spune că împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și bucurie și pace în Duhul Sfânt. Cum după cădere, Adam și Eva și-au conștientizat goliciunea, lipsa de har, iar proorocii trimiși de Domnul nu au fost ascultați, a fost nevoie ca Însușii Fiul lui Dumnezeu să se facă Fiu al Omului ca acesta să iasă din latura și umbra morții ca să se facă trăitor al patriei cerești. El, Fiul lui Dumnezeu ne cheamă: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și Eu vă voi odihni pe voi. Blândețea și smerenia sunt straiele pe care Hristos ni le dăruiește ca să ne petrecem zilele spre a fi bineplăcuți lui Dumnezeu și folositori semenilor. Hristos, Împăratul tuturor s-a făcut om, un om oarecare, ca să se facă frate a Lui oricine crede și Îl mărturisește ca Fiu al lui Dumnezeu. Deci, alegerea nu se face după cine știe ce criterii omenești supuse erorilor sau a unor voințe tiranice, ci după cum răspunde chemării Sale dumnezeiești: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.

Fericit cel ce va prânzi în împărăția lui Dumnezeu

În Evanghelia de astăzi ni se spune cum un om oarecare a pregătit cină, masă care, îndeobște, se dă la sfârșitul unei zile, când se cade a aduce mulțumire și slavă Domnului pentru toate, rugându-ne să ne aibă în grija lui și pe mai departe. Când toate au fost gata,el a trimis un slujitor să cheme spre părtășia cu bunurile pe care le-a pregătit. Era la sfârșitul zilei, când firesc ar fi fost ca treburile să fie gătate, după cuvântul Psalmistului: Ieși-va omul la lucrul lui și la lucrarea lui până seara. Și totuși, cei chemați la Cina Domnului au găsit pretexte ca să refuze o invitație care era ca o mărturisire a Iubirii Sale care a mers până la jertfă. Cina aceasta ne trimite gândul la Cina de taină ca o binecuvântare a fiecărei zile dăruite de Domnul spre ieșirea din latura și umbra morții. Unul dintre comeseni a rostit: Fericit cel ce va prânzi în împărăția lui Dumnezeu. După cum rostește aceste cuvinte, lasă să se întrevadă că nu primise încă botezul și voia să știe mai multe ca să se poată dumiri asupra rânduielii acestei vieții ca dar spre mântuire.

Hristos i-a venit în ajutor și a spus pilda celor poftiți la cină pe care rânduiala cere să fie citită în apropierea praznicului luminos al Nașterii Sale, la care suntem invitați cu toții, fără osebire. Începutul este duios ca o poveste despre un oarecare om care a făcut o cină mare la care a chemat mulți oameni. Nu se spune dacă era un anume prilej anume. Sfinții Părinți, tâlcuind afirmă că această cină era, în fapt, o agapă, întâlnire a iubirii între oameni – de la agape, iubire determinată de dorința de a săvârși binele, făcându-i părtași la bucuria de a fi împreună. Sf. Chiril al Alexandriei vede în această cină un ospăț făcut de Creatorul cerului și pământului care, la plinirea vremii, după ce Hristos cel Răstignit a înviat și, de aceea, se vorbește de cină, masă dată seara, când toate ale zilei sunt terminate. Apoi a trimis un slujitor să cheme pe toți, nimeni altul decât Hristos Însușii, care a venit nu să I se slujească, ci El să fie slujitor, și pentru asta s-a golit pe sine de dumnezeire și a luat chip de rob, fără să renunțe la dumnezeirea Sa. El a spus celor pe care i-a chemat Veniți, căci iată, toate sunt gata. Și astfel chiar erau, căci Fiul lui Dumnezeu, fără păcat fiind dar puternic a ierta păcatele, a dat tuturor darurile Sale după trebuința fiecăruia într-o restaurare a omului, după inspirata expresie a Părintelui Stăniloae. Nu a făcut nici o discriminare și de nici un fel. Nu a spus să vină doar unii și alții nu, căci, cum spune lămurit în altă parte,în casa Tatălui meu multe locașuri sunt.

Când cererea iertării acuză

Cum au răspuns cei chemați? Rând pe rând, câte unul și-a cerut iertare, fiecare venind cu un motiv pe care îl dorea cât mai bine întemeiat. Cerând iertare, paradoxal, abia se învinuiesc destăinuind indirect apetitul pentru cele trupești, cele ce cad sub simțuri și incapacitatea de a sesiza cele duhovnicești și a le urma. Ce întemeiere poate avea un argument atunci când, seara, după o zi de muncă, ți se face onoarea de a fi invitat la cină? Primul a spus că și-a luat țarină și că trebuie s-o vadă ca și cum nu ar fi putut-o face a doua zi, ca și cum s-ar fi putut întâmpla cine știe ce în răstimpul trecut. Al doilea, și el cerându-și iertare, a spus să și-a luat cinci perechi de boi pe care trebuie să-i încerce. Al treilea a mărturisit că luându-și femeie, nu are cum veni ca și cum nu ar fi putut cere să vină împreună, Domnul făcând omul bărbat și femeie. Țarina pe care o amintește primul chemat semnifică prin excelență materia și, să recunoaștem că mulți dintre noi, cu voie sau fără să observăm măcar, ne lăsăm robiți de tot ce înseamnă rigorile imediatului. Mai mult, din ce în ce mai mult un om este apreciat aproape în exclusivitate după ce are, nu ce este. În acest a avea, sunt cuprinse de-a valma, alături de bunuri pur materiale titluri științifice și culturale, care s-au înmulțit odată cu diminuarea valorii pe care s-ar cădea s-o reprezinte într-o societate bazată pe meritocrație.

Fățărnicia, și ea nelipsită din bagajul comportamental al omului contemporan, îl face să rostească ditirambe gălăgioase despre cumpătare și virtuțile ei sau despre comportamentul rațional, despre valori autentice. Toate într-un amestec care ne amintesc versurile eminesciene: Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi și nouă toate/ Ce e rău și ce e bine, te întreabă și socoate. Ca prin minune însă, toate sunt infirmate când, ajunși pe treptele mai înalte ale vieții sociale își dau pe față arama sufletului pe care se străduiau să-l prezinte ca a fi de aur. În timp, scara se rupe și căderea atrage zavistie și o depresie aproape generalizată. Pentru cele duhovnicești mai că nu avem timp și, invocând urgența unor treburi ce nu așteaptă amânare, invocăm o agendă sufocantă pe măsura unei importanțe de mucava. Refuzăm Cina dumnezeiască iar de Cina cea de taină parcă uităm. Mai mult, nu odată nici timp de rugăciune nu găsim, dar avem timp pentru a ne lamenta penibil de criza contemporană, de secularizarea care ne înghite timpul, de fapt pierdut de noi înșine. lăsându-ne devorați de derizoriu. Totul este convertit în spectacol care să atragă privirile și nimic mai mult. Scriitorul Llosa, laureat al Premiului Nobel, într-o analiză foarte profundă a acestei civilizații a spectacolului, cum denumește societatea contemporană, descrie ravagiile pe care parcă și cuvintele se refuză. Uneori ne trezim pentru a constata că, departe de a fi nu într-o lume a tuturor posibilităților, purtăm povara unor himere printr-o ștergere treptată a hotarului dintre real și virtual. Divertismentul promovat cu asupra de măsură nu reușește decât să alimenteze, paradoxal, depresia pentru că civilizație spectacolului este crudă…pune ilicit semn de egalitate între succes și valoare cuantificat în preț Dar,observă pe bună dreptate autorul romanului Conversație la catedrală,spectatorii nu au memorie și de aceea nu au nici remușcări, nici conștiință adevărată. Trăiesc agățându-se de știri, nu contează ce fel de știri, important este să fie noi. Uită imediat și trec de la scene de moarte și distrugere…la zgâlțâielile Madonei sau ale lui Michael Jackson. Comandanții și episcopii sunt condamnați să aibă aceiași soartă; și pe ei îi așteaptă Marele Căscat, anonim și universal care este Apocalipsa și totodată Judecata de apoi a civilizației spectacolului. Sunt duse până la capăt consecințele alegerii țărânei odată cu refuzul lui Dumnezeu chiar dacă este exprimat politicos. Senzațiile cer să fie încercate, în credința searbădă că buna lor funcționare asigură o imagine reală asupra lumii în care omul, după o expresie a unui gânditor existențialist, este aruncat. Cu gura invocăm și lăudăm pe Domnu, dar cu fapta ne lepădăm preferând să trăim într-un bâlci al deșertăciunilor.

În sfârșit, ultimul invitat, și el cerându-și iertare, spune că și-a luat femeie, pe care Sfinții Părinți o asimilează cu patimile și plăcerile acestei lumi care parcă încătușează mintea și inima omului, le pun să-i slujească, uitând că se cuvine ca lor să li se slujească. Spunea Iisus, nu odată de ce gândiți rău în inimile voastre. Toate fac ca omul să râvnească doar spre cele de jos și nu, cum spunea odinioară David: Că râvna casei Tale m-a mâncat și ocările celor ce te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea/…Iar eu întru rugăciunea mea am stat către Tine, Doamne, am strigat la timp bineplăcut/…Auzi-mă Doamne că bună este mila Ta; după mulțimea îndurărilor Tale caută spre mine. Bogatul căruia i-a rodit țarina gândea cam în acești termeni, înțelegându-și sufletul va o anexă a trupului. Uităm uimitor de repede că materia este o bună slugă dar un rău stăpân, că trupul poate fi slujitor vrednic dar stăpân crud și nemilos împingând sufletul spre moarte. Faptul că fiecare și-a cerut iertare arată prezența unei conștiințe a celor făcute, dar prea slabă ca să poată să se impună în fața unei voințe măcinată de patimi trupești.

Trupul este o slugă bună, dar un rău stăpân

Dar, de fapt, ce-i împiedica pe cei trei să răspundă invitației? Mai întâi, un anume senzualism, înclinare spre tot ceea ce cade sub senzații, determinând o dependență până într-atât încât omul să nu se mai poată gândi la Dumnezeu și cu atât mai mult să ne rugăm și să se roage și să-i slujească.. Pildă desăvârșită stă mereu înaintea noastră Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care a venit să fie slujitor plin de devotament ce s-a făcut pe Sine la Jertfa ca să redea omului viață veșnică. Înlănțuiți în materialitatea, obedienți ei, nu observăm cum se însoțește cu iraționalitatea din care derivă trufia,lăcomia, ura, răzbunarea care ne îndepărtează de chipul lui Dumnezeu din adâncul sufletului. Când omul care nu face voia Domnului o convertește pe a sa, până se întoarce împotrivă-i ca un arc strâmb. Atunci inima se deschide larg și dau năvală poftele care ne opresc cu desăvârșire de la urcușul duhovnicesc. Să ne amintim însă, în orice clipă, că nu putem sluji la doi Domni odată – lui Dumnezeu și lui Mamona, iar o a treia opțiune nu există. E adevărat că, toți și-au cerut iertare, dar ruga lor nu era sinceră ci, mai curând, o întărire a mărturisirii că, pentru ei, prioritatea nu era a spiritului, ci exclusiv a trupului. Într-o rugăciune, Tihan din Zadonsc îl imaginează pe Hristos care neîncetat cheamă pe cel păcătos și care om nu este astfel. El invită omul să ia aminte la toate câte a făcut pentru el – pentru om a fost prunc, a sărăcit, a primit vorbe de ocară, a fost socotit cu cei fără de lege…a coborât din cer ca pe om s=/l înalțe la cer. Dialogul continuă în spiritul dăruirii de Sine pe care doar Hristos o are și face părtași pe toți cei care doresc în adevăr. Vrei bunătăți, toate bunătățile la mine sunt/ Vrei fericire, toată fericirea de la Mine este/…Înălțime vrei? Cine este mai înalt decât împăratul cerurilor?…Înțelepciune vrei?Eu sunt înțelepciunea lui Dumnezeu…Te tulbură mulțimea greșelilor?Milostivirea Mea este și mai multă. .Veniți la Mine. Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.

Nu toți din cei chemați vor cina vor intra în împărăția cerurilor

Paradoxal, dar omul pare surd la asemenea chemare și ușor pleacă urechea la sâsâitul ademenitor al șarpelui a cărui limbă despicată lesne schimbă adevărul în fals și falsul în adevăr pentru că nu există cuvânt care să nu poată fi contrazis de un altul. Doar Cuvântul Domnului aduce toate din neființă la ființă: El a spus și s-a zidit, pentru că doar Cuvântul lui Dumnezeu este faptă. A spus atunci Stăpânul slugii să iasă în piețe și pe ulițele cetății și să silească trecătorii să intre până casa se va umple. Căci zic vouă: Niciunul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea. Cuvântul sili a generat o anume tulburare pentru că au fost dintre cei care l-au asimilat cu siluirea, obligația. Nici pe departe nu poate fi vorba despre așa ceva și dacă citim cu atenție, în Noul Testament nu întâlnim cuvinte care să justifice o asemenea echivalență. Silește are aici sens de insistență, perseverseverare, ca în cazul cuvântului silitor. Ultimele cuvinte sunt deplin lămuritoare care subliniază că niciunul dintre cei chemați dar care nu au răspuns, nu vor cina împreună cu Domnul. Mai degrabă, ne gândim la expresia mulți sunt chemați, dar puțini aleși. Aleși sunt cei care răspund chemării și o fac în conștiința Adevărului eliberator. Chemat și ales a fost și Iuda, doar că gândul lui bun a fost slăbit de lăcomia pentru bani și a lăsat loc să intre vrăjmașul, pe sine însușii făcându-se fiu al pierzării. Prin această chemare, ne convingem că acei care au nevoințe trupești nu sunt excluși a intra în împărăția cerurilor, cum nu sunt nici păcătoșii care se pocăiesc. Asta pentru că, spune Sf. Ap. Pavel, Domnul iartă slăbiciunile Cel ce se laudă în Domnul, se laudă ca unul ce a scăpat de rușinea păcatelor, nu prin fapte, ci prin credință.

S-a întâmplat însă că, între cei chemați unul nu era îmbrăcat după cuviință, semn al lipsei de respect, căci așa este când cutezi a te înfățișa Domnului în haine murdare. Totul era gata și se putea începe când stăpânul casei a văzut pe unul dintre cei veniți cu haine murdare, total nepotrivite pentru un asemenea eveniment, semn al lipsei al indiferenței și a lipsei de respect. Despre el, Sf. Ioan cel cu Gură de aur consideră că înseamnă a pleca spre lumea de dincolo după o viață trăită în necurățenie. Bătrâni noștri vorbeau despre această grijă binecuvântată pentru despărțirea de vremelnicia vieții spre înveșnicirea ei. Se grijeau, spuneau ei și își pregăteau cele materiale dar mai ales cele ale sufletului, mai ales Sf. Euharistie ca să se înfățișeze la Judecată vrednici de împărăția cerurilor. Pentru această curățare se roagă și cei rămași zicând Dumnezeu să-l ierte, la care se răspundea Dumnezeu să te audă, știind că Dumnezeu nu ia seama la toată ruga, ci doar la aceea vrednică. Cerea David: Auzi Doamne rugăciunea mea și strigarea mea la Tine să ajungă/ Să nu întorci fața Ta de la mine…în orice zi Te voi chema, degrab auzi-mă.Ca un memento reținem că acela îmbrăcat cu haina păcatelor, e izgonit de la cină, în întunericul cel din afară unde este plânsul și scrâșnirea dinților, chinurile imposibil de îndurat.

Mai este timp puțin până la praznicul luminos, mândru și frumos al Nașterii Domnului, dar mai avem, și încă mai putem face din toate cele care ne sunt îngăduite, pe cele care ne sunt de folos ca să cinstim Nașterea Domnului. S-o facem cum au făcut-o cei trei păstori din colind. E timpul cel mai prielnic să ne rugăm dimpreună:Cămara Ta Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru întrînsa/ Luminează/mi haina sufletului/Dătătorule de viață și mă luminează. Așa să ne ajute Dumnezeu și Preacurata Sa Maică.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Credință și Cultură. Duhul lumii. Duhul lui Dumnezeu. Discernământul (09 12 2018)

Vasile Bănescu în dialog cu Elena Solunca Moise, redactor principal, Revista „Academica”

Sursa: Trinitas Tv

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.