Tăierea împrejur cea după trup a Domnului

Împlinindu-se opt zile de la Naştere, Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit a primi tăierea împrejur, pe de o parte ca să împlinească legea, cum spune în Evanghelie: N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc, pentru că El se supunea legii, ca pe cei vinovaţi şi robiţi de dânsa să-i facă liberi, precum zice apostolul: A trimis Dumnezeu pe Fiul Său, Care S-a născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere; iar pe de alta ca să se arate că a luat trup adevărat şi să astupe gurile eretice, care ziceau că Hristos n-ar fi luat trup omenesc, ci cu nălucire S-ar fi născut.

Sfânta Emilia

În prima zi a anului, când Biserica prăznuieşte pe marele ierarh al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare, este pomenită în fiecare an, aproape neştiut de mulţi dintre noi, maica sa, Sfânta Emilia, al cărei nume se tâlcuieşte „gingăşie”. Aceasta, încă din pruncie era deosebit de virtuoasă dorind a petrece restul vieţii sale în feciorie. Deşi orfană, pentru aleasa ei frumuseţe mulţi doreau a o avea soţie, însă dânsa rămânea neînduplecată. Însă începând a se teme că de nu se va căsători va ajunge pradă silniciei vreunuia dintre cei ce o doreau de soţie, se căsători  cu înţeleptul şi bunul Vasilie care era vestit dascăl de retorică şi, mai presus de toate, creştin evlavios devenind nora sfintei Macrina cea Bătrână. Dumnezeu binecuvântă această familie cu roadă bogată, căci alături de părinţi, Sfinţii Emilia şi Vasile, cinstiţi de Biserică, din cei 10 prunci ai lor, fură slăviţi cu sfinţii patru:  Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Sfântul Ierarh Grigorie al Nyssei, Sfântul Ierarh Petru al Sevastei și Sfânta Macrina cea Tânără. (Sfinți și Icoane)

Împlinitorul tainelor ziditoare ale creștinătății

de Elena Solunca Moise

”Neamul drepților se va binecuvânta” scria la vremea lui David și rânduiala din străbuni pune ca temeinic început al anului prăznuirea Sf. Vasile cel Mare preaînțelept între preaînțelepți, cinstitor de Dumnezeu într-un mod la fel de pilduitor și astăzi cum a fost mereu. Și nu doar Sfinția sa care a strălucit ca un luceafăr de dimineață, ci mai toți din familia sa ca să vedem anume cât de importantă este familia ca celulă a societății pentru sănătatea sa morală și spirituală din care decurg destinul unui popor și starea lumii. Părinții săi, Vasile și Emilia au avut patru băieți – Petru, Vasile, Grigorie și Navcratie și o fată pe nume Macrina. O familie rod a ceea ce David numea ”plăsmuire curată” urmată de o educație întemeiată pe credința bună, pe învățătura care, deprinsă acum, aduce în timp roade ale desăvârșirii. După învățăturile deprinse în familie, tânărul Vasile a fost dus în Cezareea Capadociei, unde avea să-l cunoască pe Sf. Grigorie de Nazianz, de care l-a legat o frumoasă prietenie. Împreună au luat învățătură de la cei mai mari dascăli ai timpului căutând a nu scăpa nimic din ceea ce putea fi de folos. În toate s-a remarcat ca filosof al ”filosofilor”, respectat deopotrivă pentru învățătura creștină ca și pentru felul cum îi dădea viață, fapt ce a făcut să fie considerat preot înainte de a fi fost hirotonit. Amintindu-și de anii acelei prietenii atât de bogați în roade duhovnicești, Sf. Grigorie avea să spună că i-a unit Dumnezeu și fapta bună.

Temeiul de neclintit al unei prietenii: Dumnezeu și fapta bună

S-a îndreptat mai apoi către Bizanț, pe atunci cetatea cea mai luminată a Răsăritului, unde trăiau cele mai strălucite minți ale vremii, unde s-a întâlnit cu Sf. Grigorie Teologul dar și pe Iulian Apostatul, vrăjmaș de moarte al creștinilor. Prietenia dintre acești mari sfinți a fost atât de puternică încât erau de nedespărțit, ca ”un suflet în două trupuri” amândoi sârguitori în lucrarea pământului din care suntem făcuți spre îndumnezeire. Modul de viață le era cum nu se poate mai simplu: asceză severă, studiu și rugăciune, defăimând tot ce i-ar fi îndepărtat de Dumnezeu. Râvnitori cu asupra de măsură, se spunea că l-au depășit pe Xenocrat în curăție și pe Pitagora și Cratis în defăimarea banilor. Își treceau zilele și nopțile în însușirea credinței adevărate spre a curăța de neghină credința creștină impunându-se prin smerenie cu care au biruit orice formă de trufie. Nu le-a fost străină știința vremii lor, astfel încât nimic din ce era uman să nu le rămână indiferent și totul era cernut prin sita spiritului de discernământ. Nu au neglijat nici arta retoricii pe care au subordonat-o adevărului și numai adevărului spre a fi bine înarmați împotriva minciunii și răului oricât de abil ar fi fost învăluite. Vestea despre știința Sfântului Vasile a înconjurat cetatea până acolo încât, odată, după ce a răspuns lui Eubul,cel mai faimos filosof al timpului, pe care l-a redus la tăcere. De atunci, ori de câte ori cineva întreba cine ar putea descifra un sofism de nedeslușit, răspunsul venea prompt:” Ori Dumnezeu, ori Vasile.” Lui adresându-se a spus odată:”O! Eubule, nu chipuri, nici ghicitori, ci singur adevărul povăţuindu-ne spre mântuire; pentru că vom învia toţi, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre muncă şi ruşinarea veşnică, şi vom sta toţi înaintea judecăţii lui Hristos, precum ne învaţă marii glăsuitori Prooroci: Isaia, Ieremia, Daniil, David şi dumnezeiescul Apostol Pavel…Chiar dătătorul pocăinţei şi răsplătitorul nostru, Domnul, Care a căutat oaia cea pierdută, iar pe fiul cel risipitor, care cu pocăinţă s-a întors, cuprinzându-l cu dragoste, l-a sărutat, cu haină luminată şi cu inel l-a împodobit şi l-a ospătat. Acela dă asemenea răsplătire celor ce vin în ceasul al unsprezecelea, ca şi celor ce au purtat greutatea şi zăduful zilei. Acela, pocăindu-ne şi născându-ne din apă şi din Duh, ne dă cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, precum şi pe toate care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc”. Atunci, Eubul a strigat cu glas tare: „O! Vasile, arătătorule de cele cereşti, prin tine cred într-unul Dumnezeu, Tatăl A-tot-ţiitorul, Făcătorul a toate, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, Amin! Acesta este semnul credinţei mele în Dumnezeu: toată averea ce o am, în mâinile tale o dau şi cealaltă vreme a vieţii mele cu tine o voi petrece, căci doresc naşterea din apă şi din Duh”.

Curând, a urmat îndemnul lui Hristos, a vândut tot ce avea, a dat săracilor și a primit Botezul. I s-a dus vestea învățăturii sale, încât, odată, când nimeni nu putea tâlcui niște versuri ale lui Homer, au mers la Vasile, care le-a descifrat în trei feluri pe care, văzându-le dascălul său a zis: „Vă jur pe dumnezeiasca rânduială, că nu se află cineva din înţelepţii de acum care să-ţi spună o asemenea tâlcuire. Deci cine ţi-a scris această, Filoxene?” Acesta răspuns-a: „Este un străin în casa mea, care, fără osteneală, degrabă a tâlcuit aceasta”. Apoi a Libaniu le pune întrebări sofiste, iar ei împotrivă îi aduceau cuvântul credinţei; Libaniu, cunoscând puterea cuvintelor, zicea că n-a venit încă vremea de a se boteza, iar dacă rânduiala lui Dumnezeu va porunci, apoi cine poate să se împotrivească? „Mult mă vei sluji, o! Vasile, dacă unele ca acestea vei binevoi a le grăi, spre folosul ucenicilor care sunt la mine”. Sf. Vasile a dat curs invitației și a început a cuvânta: „Să aveţi curăţie sufletească, nepătimite trupească, purtare blânda, grai cumpănit, cuvânt cu bună rânduială, hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare-aminte, la cei mai bătrâni supunere, să aveţi spre cei asemenea cu voi şi spre cei mai mici dragoste nefăţarnică, de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi şi puţin să grăiţi, dar mai mult să înţelegeţi, să nu fiţi fără de socoteală în cuvânt, să nu prisosiţi cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la râs, cu sfială să vă împodobiţi şi cu femeile cele necurate să nu vorbiţi, să aveţi în jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiţi de cuvintele cele împotrivă; dregătorie dăscălească să nu doriţi, cinstea acestei lumi întru nimic s-o socotiţi. Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plată s-o aştepte şi veşnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru”.

Cu adevărat mare este omul pe care-l descoperă judecățile lui Dumnezeu

A venit vremea când a primit botezul și, se povestește, că atunci când arhiereul s-a apropiat, din cer a coborât un fulger din care a ieșit un porumbel ce avea să-și reia zborul spre înaltul cerului. După ce a fost botezat și Eubul au mai petrecut cam un an după care au plecat în Antiohia, unde Vasile a fost hirotonit ca diacon și apoi s-au îndreptat spre Cezareea. Primind înștiințare în vis de venirea lor,Leontie, episcopul cetății ordonat ca Vasile însoțit de Cubul să fie întâmpinați la poarta dinspre răsărit și să-i aducă în mare cinste la el. I-a întrebat înaltul prelat de unde vin, cum se numesc apoi i-a invitat la ospăț spunând tuturor cum fusese înștiințat, adăugând: „De vreme ce pentru cinstita ta viaţă ţi-a arătat Dumnezeu pe moştenitorul scaunului tău, se cade să faci cu dânsul precum îţi este plăcerea; căci cu adevărat vrednic este omul pe care judecăţile lui Dumnezeu îl descoperă”.După aceea a fost hirotonit prezbiter de Ermoghen, episcopul Cezarei, după Leonte a fost povăţuitorul monahilor. Murind Ermoghen arhiepiscopul, a cerut în scaun Sfântul Vasile, ca un vrednic şi de Dumnezeu mai înainte însemnat. Neconsiderându-se vrednic, Vasile, s-a ascuns, însă, aflat a fost ridicat în rang de arhiepiscopi Eusebiu. Aceste era un monah înduhovnicit, însă cu mult mai puțin învăţat şi mai puțin iscusit în descâlcirea tâlcurilor din sfintele învățături. Pus în funcție, avea să se arate rău-voitor față de Sf. Vasile de teamă să nu i se vadă precaritatea celor învățate. Ca să nu fie pricină de zavistie, Vasile a plecat în pustiul Pontului, unde a chemat curând și pe bunul său prieten Grigorie de Nazianz. Împreună au întocmit rânduiala vieții monahale – celebrele Reguli – și azi respectate. Le-a venit în ajutor mama lui Vasile, Emilia care, după ce a rămas văduvă își petrecea viața pe malul celălalt îngrijindu-se de hrana pentru săraci.

Erau vremuri tulburi pentru Biserică din cauza multor eretici de toate felurile și bătrânul Grigorie nu reușea a le face față, așa încât Vasile şi Grigorie au ieşit din pustie. Grigorie a mers să-l ajute pe bătrânul său tată iar Vasile, după ce s-a împăcate cu Eusebiu al Cezarei a mers în cetate și au continuat împreună lupta, deloc ușoară, împotriva arienilor. Așa s-a făcut că Vasile, preferând viața de obște celei pustnicești a venit în Cezareea, unde s-a avântat în lupta pentru apărarea dreptei credințe în cuvânt, în scris, în faptă. Când a venit vremea ca arhiepiscopul Eusebiu să treacă la Domnul chiar în brațele lui Vasile, acesta a fost ridicat în scaunul arhiepiscopal, la ceremonie fiind de față și Grigorie, tatăl lui Grigorie de Nazianz. Biserica lui Hristos a trecut spre sfânta oblăduire a lui Vasile care l-a numit prezbiter pe fratele lui, Petru, mai târziu episcop al cetății Sevasta.

Petrecând în post și rugăciune, Vasile, dobândind darul sfintei înțelepciuni, a început sub ocrotirea Duhului Sfânt a început a liturghisi așa cum își dorise și ceruse după ce Însuși Domnul i s-a arătat zicându-i:: „După a ta cerere, să se umple gura ta de laudă, ca adică, cu ale tale curate cuvinte, să aduci slujba cea fără de sânge”. Cutremurat, Vasile a început a scrie și vorbi: ”Să se umple gura mea de laudă, ca să cânt slava Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai zidit pe noi şi ne-ai adus în viaţa aceasta, după care a continuat rugându-se mult râvnitor: „Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt lăcaşul Tău şi de pe scaunul măririi împărăţiei Tale, şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi; Cel ce şezi sus, împreună cu Tatăl, şi aici cu noi eşti nevăzut, învredniceşte-ne, cu puternică mâna Ta, ca să ni se dea preacuratul Tău trup şi cinstitul Tău sânge nouă, tuturor popoarelor”. Altă dată, o femeie săracă, fiind nedreptăţită de exarhul cetăţii, a căzut în cale la picioarele Sfântului, rugându-l ca să scrie despre dânsa acelui boier, ca unul care avea multă trecere către dânsul. Sfântul, luând o hârtie, a scris către boier astfel: „S-a apropiat de mine această săracă femeie, care îţi aduce scrisoarea mea, nădăjduind că mă iubeşti şi are trecere cuvântul meu la tine; deci m-a rugat ca să-ţi scriu, să n-o mai superi. De este adevărată nădăjduirea ei, arată cu lucrul, şi fă milă cu femeia aceasta”. Biata femeie a dat-o boierului, care, citind-o, a scris înapoi sfântului: „După scrisoarea ta, părinte sfinte, aş fi voit să fac milă acestei femei sărace, dar nu pot, de vreme ce se află sub dajdie”. A răspuns Sfântul „Dacă ai voit şi n-ai putut, bine; iar de ai putut şi n-ai voit, atunci te va aduce Dumnezeu în starea celor ce au trebuinţă ca, atunci când vei voi să fii miluit, să nu poţi fi”. După şase zile, a venit poruncă pentru liberarea boierului de la închisoare iar Exarhul, văzând milostivirea arătată de sfânt, a alergat la el aducând mulțumire iar femeii sărace i-a dat îndoit din averile sale.
S-a vorbit mult și cu temei despre lecția pe care înțeleptul sfânt a dat-o împăratului Iulian (361-363),care, vrând să ducă război asupra perşilor, a venit în părţile Cezareei Capadociei, iar Sfântul Vasile i-a adus la altar ca dar trei pâini dintre cele pe care el însușii mânca. Înfuriat, împăratul i-a dat lui Vasile a mânca…iarbă. Zis-a sfântul:„Noi, împărate, ţi-am adus dintr-acelea care mâncăm, precum ai cerut, iar împărăţia ta, precum se vede, ne-ai răsplătit darul, dându-ne dintre acelea pe care le mănânci însuţi”. Mâniat peste măsură, împăratul a zis sfântului: „Acum primeşte darul acesta, şi când mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot şi pe nebunul popor cel amăgit de tine îl voi robi, căci necinsteşte pe zeii cărora mă închin eu, şi atunci vei lua şi tu cuviincioasa răsplătire”. Liniștindu-i, Vasile a spus: „Să nu vă mâhniţi, fraţii mei creştini, de banii voştri, ci numai de viaţa voastră să vă îngrijiţi; duceţi-vă şi aduceţi banii voştri, să-i adunăm într-un loc, şi când vom auzi că se întoarce împăratul, să-i punem grămezi în calea lui, căci văzându-i, ca un iubitor de bani ce este, se va îmblânzi şi nu va face asupra noastră precum vorbeşte”. Când să se întoarcă, toată cetate a postit trei zile. după care Sf. Vasile s-a urcat pe muntele Cezareei și cu inimă zdrobită s-a rugat lui Hristos și Maicii Sale și, ridicându-și ochii la cer a văzut dimpreună cu toți mulțime de îngeri iar în mijloc o femeie şezând pe un scaun cu multă slavă, zicând îngerilor: „Chemaţi la mine pe Mercurie, ca să se ducă să ucidă pe Iulian, vrăjmaşul Fiului meu”. Și s-a arătat Sfântului Vasile Mucenicul Mercurie, îmbrăcat cu armele lui, şi luând voie de la femeia aceea, care era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, s-a dus degrabă să de roage și a văzut cum vrăjmașul său era mort și, înapoindu-s a zis creştinilor: “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi astăzi, fraţilor, căci s-a auzit rugăciunea noastră şi împăratul şi-a luat cuviincioasa pedeapsă; pentru aceasta, mulţumind lui Dumnezeu, să mergem în cetate, ca să-şi ia fiecare din voi banii săi”. A mai spus: “Dacă am voit să-i dăm împăratului celui păgân, acum, oare, să nu-i dăruim Împăratului cerului şi al pământului, Cel ce ne-a dăruit viaţa noastră?” Sfântul a poruncit să-şi ia fiecare a treia parte din cele ce a dat, iar cu cealaltă să zidească o casă de săraci şi de străini, spital, casă de bătrâni şi de sărmani. Îi datorăm astfel și primele așezăminte a ceea ce astăzi numim asistență socială, deși mult mai complexe și unitar structurate într-o ”iconomie” pe care Dumnezeu i-a descoperit-o pentru credința râvnitoare, vrednicia faptei drept stătătoare și iubirea de Dumnezeu și semeni ce i-a asigurat biruința în numele lui Hristos.

Puterea tămăduitoare și ziditoare a rugăciunii

Neînțelegere avea să aibă Sfântul și cu împăratul Valens (364-378), care,orbit cu eresul arian prigonea creștinii, alunga din demnitățile lor prelații spre a-i înlocui cu arieni. Sf. Vasile a refuzat cu hotărâre să se lepede de dreapta credință, fără a se teme de împărat pe care l-a înfruntat:”Averile mele voieşti să le iei? Pe tine nu te vei îmbogăţi, iar pe mine nu mă vei sărăci. Dar, socotesc că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi, în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuiesc; de izgonire nu mă tem, pentru că al meu este tot pământul, sau mai bine să zic, al lui Dumnezeu. De chinuri nu mă îngrijesc, care mă vor duce la doritul sfârşit, şi cu acestea bine îmi vei face, căci mai degrabă mă vei trimite la Dumnezeul meu”. Mânia împăratului ajunsese la paroxism: “Nimeni n-a vorbit cu mine cu aşa îndrăzneală”. Iar sfântul i-a răspuns: “Căci nu ţi s-a întâmplat să vorbeşti cu vreun episcop. Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blândeţe, însă când cineva voieşte să ia de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, apoi nu ne îngrijim de nici unul… căci credința în Unul Dumnezeu am primit-o de la părinţi, spre a o slăvi”. Când supralicitând, judecătorul a insistat, Sfântul a răspuns: “Să-mi fie mie ca pentru adevăr să pătimesc şi din legăturile trupeşti să mă dezleg; pentru că aceasta de multă vreme o doresc, dar voi să nu vă schimbaţi făgăduinţa voastră”. Într-acea vreme, Galatie, fiul împăratului, s-a îmbolnăvit de o durere mare şi deznădăjduindu-se, era aproape de moarte. Maica aceluia, venind la împăratul, se certa cu dânsul, zicând: “Pentru că ai nedreaptă credinţă în Dumnezeu şi faci rău arhiereului lui Dumnezeu, pentru aceea moare fiul meu”. Chemat, Vasile şa zis: “Dacă sunt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu cu rugăciunile tale”. Răspuns-a sfântul: “De te vei uni, împărate, cu credinţa cea dreaptă şi vei dărui pace Bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”. Împăratul a făgăduit să împlinească aceasta, îndată Sfântul Vasile, rugându-se lui Dumnezeu pentru viaţa fiului împăratului, l-a făcut sănătos.

Tradiția spune că s-a întâmplat ca Sfântul Vasile să spună credincioșilor: “Veniţi fiilor după mine, să vedem împreună slava lui Dumnezeu şi să preamărim pe Stăpânul nostru”. Au ieșit din biserică și au mers preotul Anastasie, care vieţuia într-un sat, avea de soţie o femeie cu numele Teogonia, cu care trăia în feciorie, făcând ca mulți să o creadă neroditoare. Văzător cu duhul, Atanasie a zis ”femeii” sale, Teogonia: “Eu mă voi duce la câmp să lucrez pământul, iar tu doamnă, sora mea, să împodobeşti casa şi la nouă ceasuri din zi să aprinzi lumânări şi să ieşi în întâmpinarea Sfântului Vasile, arhiepiscopul, pentru că vine să ne cerceteze pe noi păcătoşii”. Mirată de cuvintele bărbatului său, Teogonia a îndeplinit porunca, l-a întâmpinat și el “Cum te afli doamnă Teogonia?”, iar ea surprinsă că-i spune pe nume a răspuns: “Sunt sănătoasă, stăpâne sfinte”. A continuat: “Unde este domnul Anastasie, fratele tău?”. Ea a răspuns: “Nu-mi este frate, ci bărbat, şi s-a dus la câmp să lucreze pământul”. Vasile a zis: “A venit şi este în casă, nu te îndoi”. Femeia auzind, s-a spăimântat mai tare văzând că sfântul a descoperit taina lor și a îngenuncheat rostind: “Roagă-te pentru mine păcătoasa, sfinte al lui Dumnezeu, că mari şi minunate lucruri văd în tine!”. Sfântul s-a rugat pentru dânsa înaintea tuturor, şi a intrat în casă. Aici, l-a întâmpinat singur Anastasie care, sărutând picioarele sfântului, a zis: “De unde mie această, că a venit arhiereul Domnului meu la mine?”. Arhiereul a răspuns: “Bine că te-am aflat, ucenice al lui Hristos, să mergem în biserică şi să facem dumnezeiasca slujbă”. Ajunși în biserică, Sfântul Vasile a poruncit lui Anastasie să slujească Liturghia, dar el retrăgându-se zicea “Ştii, stăpâne, Scriptura care zice: Cel mai mic de către cel mai mare se binecuvântează”. Vasile a zis către dânsul: “Pe lângă toate lucrurile tale cele bune, să ai şi ascultare”. Când slujea Anastasie, în vremea înălţării înfricoşatelor Taine, a văzut Sfântul Vasile şi ceilalţi care erau vrednici pe Preasfântul Duh pogorându-se în chip de foc şi înconjurând pe Anastasie. După Sfânta Liturghie,preotul a întins masă și, când mâncau a întrebat Sfântul a întrebat: “De unde îţi este averea şi ce fel este viaţa ta?”. Preotul răspunse: “Eu, arhiereule al lui Dumnezeu, sunt om păcătos şi mă aflu supus la dajdia poporului; am două perechi de boi, cu una lucrez singur, iar cu alta sluga mea. Dintr-aceste averi, o parte este pentru odihnirea străinilor, iar altă pentru plata dajdiilor; apoi se osteneşte cu mine şi femeia mea, slujind străinilor şi mie”. Vasile i-a replicat: “S-o numeşti sora ta, precum şi este; apoi spune-mi şi bunătăţile tale”. Anastasie răspunse: “Eu n-am făcut nimic bun pe pământ”. Spre surprinderea celor de față, Vasile a zis: “Să ne sculăm şi să mergem împreună” și au plecat spre un bordei iar Vasile a zis: “Să-mi deschideţi uşa aceasta”. Atanasie s-a opus zicând:: “Nu, sfinte al lui Dumnezeu, să nu voieşti a intra, că nu este nimic acolo, decât numai trebuinţele de casă.” Vasile a zis: “Eu pentru trebuinţele acestea am şi venit”. Cum Atanasie se codea să deschidă uşa, a făcut-o Sfântul cu cuvântul, şi a găsit un om foarte bolnav de lepră despre vare nu știa nimeni în afara celor doi care-l îngrijeau. Descoperindu-l Vasile a zis către preot: “Pentru ce ai voit să tăinuieşti de mine această comoară a ta?”. Preotul răspunse: “Stăpâne, omul acesta este mânios, pentru aceea m-am temut să ţi-l arăt, să nu greşească cu vreun cuvânt împotriva Sfinţiei Tale”. Zis-a sfântul:”Cu bună voinţă alergi; dar să mă laşi şi pe mine să-i slujesc în această noapte, ca să fiu şi eu părtaş la plata ta”. Și a rămas fericitul Vasile singur cu cel bolnav, rugându-se toată noaptea, iar dimineaţa l-a scos cu totul sănătos.

Viața ca o rugăciune și rugăciunea ca viață

Din șirul nenumăratelor minunate, o amintim și aceea petrecută cu Sfântul cuvios Efrem Sirul, care vieţuind în pustie se ruga lui Dumnezeu să-i arate cum este Vasile. În rugă stând, a văzut un stâlp de foc înălțat până la cer şi un glas ce i-a spus. “Efreme, Efreme, în ce chip vezi acest stâlp de foc, astfel este Vasile”. Deci, îndată Cuviosul Efrem, neștiind elinește, a luat cu sine un tălmaci și au mers spre Cezareea, la praznicul Arătării Domnului (Botezul). S-a făcut că a văzut în duh cum Sfântul Vasile se îndrepta spre Biserică înconjurat de mulțime mult și îmbrăcat în haine luminoase; ca de altfel şi clerul care era cu el. Întorcându-se Efrem către tălmaci zis: “Mi se pare că în deşert m-am ostenit, frate, pentru că acesta fiind într-o rânduială ca aceasta, nu este precum l-am văzut”. Intrând în biserică, Efrem a stat într-un colţ, la loc ascuns zicând sieși; “Noi, suferind greutatea şi zăduful zilei, nimic n-am sporit, iar acesta fiind într-atâta slavă şi cinste omenească, este stâlp de foc. Mă minunez!” Cunoscându-i gândul. Marele Vasile a trimis arhidiaconul zicând: “Să mergi la uşa bisericii cea dinspre apus, şi vei afla acolo un monah în colţul bisericii, cu barba scurtă şi mic la stat, stând cu altul, şi îi vei zice lui: “Vino, şi să intri în altar, căci te cheamă arhiepiscopul”. A ajuns ceva mai greu dată fiind mulțimea credincioșilor și a spus Cuviosului Efrem: “Binecuvântează, părinte, să intrăm în altar, căci te cheamă arhiepiscopul”.Smerit cum era, Efrem, a răspuns: “Ai greşit, frate, pentru că noi suntem oameni străini şi nu ne ştie arhiepiscopul”.A insistat Sf., Vasile zicând arhidiaconului: “Mergi şi spune acelui străin monah: Părinte Efreme, vino şi intră în Sfântul Altar, căci te cheamă arhiepiscopul”. De data aceasta Sf. Efrem a făcut ascultare și, făcând metanie, a zis: “Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat stâlp de foc este Vasile, cu adevărat Duhul Sfânt grăieşte prin gura lui”. L-a întâmpinat, i-a dat sărutare frățească zicând: “Bine ai venit, părinte, care ai înmulţit ucenicii lui Hristos în pustie, şi ai izgonit pe diavoli dintr-însa, cu puterea lui Hristos. Pentru ce ai suferit atâta osteneală, părinte, venind ca să vezi un păcătos? Domnul să-ţi dea plată pentru osteneala ta”. După aceasta Prinzând îndrăzneală, cuviosul Efrem a zis: “Preasfinţite Părinte, un dar cer de la tine, pe care voiesc a mi-l dă”. Marele Vasile i-a zis: “Cere cele ce-ţi sunt trebuincioase, pentru că mult îţi sunt dator pentru osteneala ta; căci atâta cale ai suferit pentru mine”. Cinstitul Efrem i-a zis: “Ştiu, părinte, că toate câte vei cere de la Dumnezeu, îţi dă; deci, voiesc ca să te rogi bunătăţii Lui ca să-mi dea ştiinţa să grăiesc elineşte”. Iar el a răspuns: “Este mai presus de puterea mea să-ţi împlinesc cererea; dar de vreme ce ai multă nădejde, să mergem în biserică, cinstite părinte şi povăţuitorule al pustiei, şi să ne rugăm către Domnul, Care este puternic să asculte rugăciunea ta. Pentru că scris este: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi şi îi va mântui pe ei”. Fiind atunci bună vreme, au făcut rugăciune în biserică, apoi marele Vasile a zis: “Pentru ce părinte Efrem nu primeşti sfinţire de preot, fiind vrednic?”Efrem a răspuns prin tălmaci: “Fiindcă sunt păcătos, stăpâne”. Vasile i-a zis: “O! de-aş avea eu păcatele tale!”. Şi i-a zis lui: “Să facem închinăciune”. Apoi, fiind el la pământ, Sfântul Vasile şi-a pus mâna sa pe capul Cuviosului Efrem şi a zis cu mare glas rugăciunea de hirotonie diaconească, după care a zis: “Grăieşte acum ca să ne ridicăm de la pământ”. Minune! Efrem şi a zis în cea mai curată limba elinească: “Mântuieşte, miluieşte, apără şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu darul Tău”. Erau adeverite cuvintele Scripturii: ”Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor”. Au petrecut duhovnicește, după care Vasile a făcut pe Efrem preot, iar pe tălmaciul lui diacon şi s-au despărțit în pace și bună-voire.

Puterea judecății întru dreaptă credință

Altădată, pe când împăratul Valens, trecea prin Niceea, a poruncit ca drept credincioșii să fie izgoniți iar Biserica să fie dată arienilor, după care a plecat la Constantinopol. Tocmai atunci a venit Sf. Vasile, apărătorul toată mulţimea celor dreptcredincioşi l-au întâmpinat tânguindu-se de nedreptate pe care le-a făcut-o împăratul. Sfântul, mângâindu-i, s-a dus la împărat rostind cu demnitate: “Cinstea împăratului iubeşte judecata”. Şi înţelepciunea zice: “Dreptatea împăratului întru judecată. Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe credincioşi din Sfânta Biserică şi dând-o pe ea rău-credincioşilor?” Simțindu-se lezat, împăratul a spus: “Iarăşi spre mustrarea mea ai venit Vasile? Nu ţi se cuvine să fii astfel”. Vasile răspunse: “Se cuvine mie a muri pentru dreptate” și împăratul, i-a întors cuvântul: “Să mergi tu între ei, însă astfel să judeci, încât să nu te afli ajutând pe poporul credinţei tale”. I-a răspuns Sfântul cu limpezime: “De voi judeca cu nedreptate, să mă trimiţi şi pe mine în surghiun şi pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti, iar biserica s-o dai arienilor”. Întors la Niceea a chemat pe arieni, le-a zis: “Iată, împăratul mi-a dat putere, ca să fac judecată între voi şi între credincioşi, pentru biserica pe care cu sila aţi luat-o”. Iar ei i-au răspuns: “Deci judecă după judecata împăratului”.Sfântul le-a cum să facă:”Să mergeţi şi voi arienii şi credincioşii să închideţi biserica şi, încuind-o, s-o pecetluiţi, fiecare cu pecețile lor. Apoi să puneţi pe amândouă părţile străjeri tari. Mergând mai întâi voi, arienii, să vă rugaţi trei zile şi trei nopţi şi după aceea să vă apropiaţi de biserică. Dacă se vor deschide singure uşile bisericii cu rugăciunea voastră, apoi să fie a voastră biserica; iar de nu, atunci ne vom ruga noi o noapte şi vom merge spre biserică cântând şi dacă se va deschide nouă, apoi s-o avem noi pe ea în veci. De nu se vor deschide nici nouă, apoi iarăşi a voastră să fie biserica”. S-au bucurat degrab arienii și au trecut la împlinirea poruncii. S-au rugat arienii cu stăruință, ca odinioară închinătorii lui Baal,dar ușile au rămas închise ca o gură ce nu grăiește cuvânt. Marele Vasile a strâns în juru-i credincioșii, au privegheat întreaga noapte și apoi au mers, cântând ”Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare/Sfinte făr de moarte miluiește-ne pe noi! ”Mulțimilor de față le-a zis “Ridicaţi mâinile voastre spre înălţimea cerului şi strigaţi Doamne, miluieşte!” S-a făcut tăcere de mormânt, Sfântul s-a apropiat de uşă, a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci de trei ori şi a zis: “Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Poporul a răspuns într-un glas “Amin”. Pe dată, pământul s-a cutremurat, zăvoarele s-au sfărâmat, ușile s-au deschis și s-au lovit de zid căci se pornise o furtună cum rar se întâmplă. Sfântul Vasile a început a cânta: ”Ridicaţi boieri porţile voastre, ridicaţi porţile veşnice şi va intra Împăratul slavei.” Au intrat cu toții în Biserică s-a desfășurat dumnezeiasca slujbă, după care oamenii au plecat cu bucurie spre casele lor. Văzând minunea, mulți arieni s-au întors la dreapta credință. Și împăratul, auzind, s-a minunat dar nu s-a dezis de erezie. Sfârșitul avea să vină curând și pe măsura faptelor sale, căci biruit într-un război în Tracia a fugit de spaimă și s-a ascuns într-o șură de paie dar dușmanii, aflând, i-au dat foc. S-a întâmplat la puțin timp plecarea la Domnul a Sfântului Vasile cel Mare.

Cu adevărat, mare este Dumnezeul creștinilor

În zilele Marelui Vasile era în Cezareea o văduvă dintr-o familie nobilă şi foarte bogată, care petrecea în desfătări şi se tăvălea în necurăţenia desfrânării de mulţi ani. Dumnezeu, Care vrea pocăinţa tuturor, s-a atins de inima ei cu darul Său şi s-a îndreptat femeia pe calea cea bună. Aflându-se singură, se gândea la mulțimea păcatelor ei şi a început a se tângui: “Vai mie păcătoasei, cum voi răspunde dreptului Judecător, pentru atâtea păcate ce am făcut? … Vai mie, cea mai păcătoasă decât toţi, cui m-am asemănat cu păcatele, desfrânatei sau vameşului? Căci nimeni n-a greşit ca mine, mai ales că după Botez am făcut atâtea răutăţi; şi de unde voi avea ştire că mă va primi Dumnezeu, pocăindu-mă?”. Rememorând păcatele făcute, le-a scris pe o bucată de hârtie iar pe cel mai mare l-a scris separat, a pecetluit hârtia cu plumb, și când Sfântul Vasile mergea spre Biserică, a alergat şi aruncându-se înaintea picioarelor lui, cu hârtia, zicea: “Miluieşte-mă, sfinte al lui Dumnezeu, pe mine care am greşit mai mult decât toţi!”. Sfântul a întrebat-o ce voieşte și ea, dându-i hârtia cea pecetluită, i-a zis: “Iată, stăpâne, toate păcatele şi fărădelegile mele le-am scris pe hârtia aceasta şi le-am pecetluit; iar tu, ca un plăcut al lui Dumnezeu să nu le citeşti, nici să dezlegi pecetea, ci numai cu rugăciunea ta să le curăţeşti, căci cu gândul acesta te va auzi când te vei ruga pentru mine”. Luând hârtia,Vasile și-a înălțat ochii spre cer s-a rugat:”Doamne, al tău este lucrul acesta, că dacă păcatele a toată lumea le-ai ridicat, cu atât mai vârtos poţi să curăţeşti păcatele unui asemenea suflet; pentru că toate păcatele noastre sunt numărate la tine, iar milostivirea Ta este mare şi neurmată”. A intrat în biserică, ţinând hârtia în mina şi îngenunchind e înaintea jertfelnicului, a petrecut toată noaptea rugându-se ca, a doua zi după Liturghie, a chemat pe femeie, i-a dat hârtia pecetluită precum o primise, zicând: “Ai auzit femeie că nimeni nu poate să ierte păcatele decât numai Bunul Dumnezeu?”. Iar ea a zis: “Am auzit, cinstite părinte, şi pentru aceasta te-am îndemnat la rugăciune, spre îndurările Lui.” Când a deschis hârtia a văzut că toate păcatele erau șterse în afara unuia singur, care era cel mai greu și pe care îl scrisese cel de pe urmă. Văzând aceasta femeia, s-a spăimântat şi bătându-şi pieptul, a căzut la picioarele sfântului, strigând: “Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, precum pentru toate fărădelegile mele ai voit şi ai rugat pe Dumnezeu, aşa şi pentru aceasta te roagă ca să fiu cu totul curăţită!”.Văzând-o, Marele Vasile a zis: “Scoală-te femeie, că şi eu sunt om păcătos şi-mi trebuie şi mie milostivire şi iertare! Acela Care a curăţit păcatele tale este puternic să curăţească şi acest păcat neşters, dacă te vei feri de acum înainte de păcat şi de vei începe a umbla pe calea Domnului. Apoi nu numai că vei fi iertată ci şi de slava cea cerească te vei învrednici. Însă te sfătuiesc să mergi în pustie şi vei afla un bărbat sfânt, anume Efrem; aceluia să-i dai această hârtie şi să-l rogi, ca să milostivească pentru tine pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu”. Femeia a ascultat și, pornind pe cale lungă a reușit să ajungă la chilia Fericitului Efrem, a bătut la ușă și a zis: “Cuvioase părinte, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”. Iar Efrem, ştiind cu duhul pricina venirii ei, i-a zis: “Du-te de la mine, femeie, căci şi eu sunt un păcătos, trebuindu-mi şi mie de la alţii ajutor!”. Atunci ea, aruncându-i hârtia, i-a zis: “Arhiepiscopul Vasile m-a trimis la tine, ca, rugându-te lui Dumnezeu, să-mi curăţească păcatul meu, cel scris în hârtia aceasta, pentru că pe celelalte păcate el le-a curăţit; iar tu pentru un păcat să nu te refuzi a te ruga, pentru că la tine sunt trimisă”. Cuviosul Efrem i-a zis: “Nu, fiindcă cel ce a putut milostivi pe Dumnezeu pentru păcatele tale cele multe, cu atât mai vârtos Îl poate ruga pentru un singur păcat. Deci du-te şi nu sta, ca să-l afli între cei vii, mai înainte până a nu se duce la Domnul”. Ea, închinându-se cuviosului, s-a întors în oraş ajungând tocmai când Sfântul Vasile era dus la groapă când femeia i-a spus ca și cum ar fi fost viu: “Vai mie, sfinte al lui Dumnezeu, vai mie ticăloasei, pentru aceasta m-ai trimis în pustie… Iată m-am întors în zadar, suferind atâta osteneală în pustie. Dumnezeu să vadă şi să judece între mine şi între tine, căci ai putut singur să-mi dai ajutor şi la altul m-ai trimis”. Unul dintre preoți, vrând să vadă înscrisul de pe hârtie, a luat-o, a despachetat-o și văzând văzând-o albă, a zis femeii: “Nimic nu este scris aici, dar pentru ce te osteneşti, neştiind iubirea de oameni cea negrăită a lui Dumnezeu, care s-a făcut către tine?”. Uimindu-se poporul , a preamărit pe Dumnezeu, Care a dat o asemenea putere robilor săi, şi după mutarea lor din viaţă.

Se apropia vremea sfârșitului, căci de multă trudă, post și rugăciune, Sfântul s-a îmbolnăvit și a mers la un medic evreu, Iosif, vestit în toată Cezareea și despre care se spunea că prezice moartea patru sau cinci zile mai înainte. Purtătorul de Dumnezeu, Vasile, mai înainte văzând cu duhul întoarcerea lui la Hristos, s-a dus la Iosif, pe care îl povăţuia adesea să se lase de legea lui şi să primească Sfântul Botez. Fidel credinței moștenite, Iosif se ferea, zicând: “În credinţa în care m-am născut, în aceea voiesc să mor”. Sfântul i-a zis: “Să mă crezi pe mine, că nici eu, nici tu nu vei muri, până ce nu te vei naşte din apă şi din Duh; căci fără de acest dar nu-ţi este cu putinţă să intri în împărăţia lui Dumnezeu. Oare părinţii tăi nu s-au botezat în nor şi în mare? Ei au băut din piatră care era preînchipuire a lui Hristos, piatra duhovnicească, Care S-a născut din Fecioară pentru mântuirea noastră şi pe care părinţii tăi L-au răstignit; dar fiind îngropat, a înviat a treia zi, apoi înălţându-Se la ceruri, a şezut de-a dreapta Tatălui şi de acolo va veni să judece viii şi morţii”. De convins, nu-l putea convinge în vreun fel, dar având nevoie, l-a chemat întrebând: “Ce crezi despre mine, Iosife?” Cu iscusință, medicul s-a adresat rudelor să pregătească cele trebuincioase îngropăciunii, “că va muri îndată.” Auzindu-l, Vasile i-a zis: “Nu ştii ce grăieşti”. Evreul răspunse: “Să mă crezi stăpâne, că astăzi până a nu apune soarele, vei muri”. Vasile i-a zis: “De voi rămâne până dimineaţă la ceasul al şaselea, atunci ce vei zice?” Iosif răspunse: “Să mor eu”. Sfântul i-a zis: “Cu adevărat să mori păcatului şi să viezi Domnului”. Încrezător în știința sa și cinstit cu sine, medicul evreu a zis: “Ştiu ce grăieşti, stăpâne; iată mă jur ţie că de vei fi viu până mâine, apoi voi face voia ta”. S-a rugat îndelung sfântul să-i prelungească viaţa până a doua zi, dar nu pentru sine, ci pentru mântuirea evreului şi pentru asta dobândit cererea. A doua zi a trimis să-l cheme şi Iosif nu credea pe sluga trimisă, însă s-a dus, vrând să-l vadă mort. Surprins întru totul când l-a văzut viu, Iosif având inimă curată a căzut la picioarele lui mărturisind: “Mare este Dumnezeul creştinilor şi nu este alt Dumnezeu afară de El; deci mă lepăd de evreimea cea urâtă de Dumnezeu şi mă apropii de adevărata credinţă creştinească; porunceşte, sfinte părinte, să-mi dea Sfântul Botez, mie şi la toată casa mea”. Sfântul Vasile i-a răspuns: “Te voi boteza eu singur cu mâinile mele”. Apropiindu-se, evreul a pipăit mâna cea dreaptă a sfântului şi i-a zis: “Neputincioase sunt puterile tale, stăpâne, şi firea a slăbit desăvârşit; drept aceea nu vei putea singur să mă botezi”. Vasile răspunse: “Avem pe Ziditorul Care ne întăreşte”. S-a ridicat, au mers în biserică şi a botezat pe medicul evreu înaintea tuturor cu numele de Ioan, după care l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, slujind singur în acea zi şi învăţând multe pe cel botezat, despre veşnica vieții.

Sfârșind cuvintele de învățătură pe la ceasul al nouălea, a dat tuturor cea mai de pe urmă sărutare şi iertare, a înălţat mulţumire lui Dumnezeu pentru toate negrăitele Lui daruri. Încă fiind în rugăciunea şi-a dat sufletul în mâinile Părintelui ceresc A fost ca plecarea arhiereului şi marelui cuvântător despre viaţa de veci, să fie cea dintâi zi a lunii ianuarie, în al cinsprezecilea şi cel mai de pe urmă an al împărăţiei lui Valens. Marele Sfânt Vasile a păstorit Biserica lui Dumnezeu timp de 8 ani, 6 luni şi 16 zile, a trăit doar 45 de ani și a îmbogățit credința ortodoxă cu o impresionantă operă scrisă, cu ctitorii a căror dăinuire este spre bună învățătură pentru ceea ce însemnă a fi creștin. Fostul medic iudeu Iosif, devenit Ioan, a îngenuncheat și printre lacrimi a rostit: “Cu adevărat, robule al lui Dumnezeu, Vasile, nici acum n-ai fi murit, dacă n-ai fi voit singur”. Se împlineau cuvintele orbului din naștere vindecat de Hristos: ”Noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși, dar dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă”. Urând tuturor celor dăruiți la botez cu numele Vasile ani mulți cu sănătate, cu rod prisositor în toate, spunem înălțăm împreună cu poetul, medicul și mărturisitorul Vasile Voiculescu: ”O, Doamne, azi mă pipăi și nu mă dumiresc/Ce vrajă se petrece de la un timp cu mine?/Anume, pe măsură ce cred și Te iubesc/Îmbătrânesc în lume…și-ntineresc în Tine”. Așa să ne ajute Dumnezeu.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online