Ziaristi la revolutie. Cristian Botez: Timpul a incremenit ATUNCI. Revoluţia, aşa cum am trăit-o eu. Zi cu zi, oră cu oră, stradă cu stradă! - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Ziaristi la revolutie. Cristian Botez: Timpul a incremenit ATUNCI. Revoluţia, aşa cum am trăit-o eu. Zi cu zi, oră cu oră, stradă cu stradă!

Revoluţia, aşa cum am trăit-o eu. Zi cu zi, oră cu oră, stradă cu stradă!

de Cristian Botez / 21 decembrie 2011

Am sentimentul că timpul a încremenit ATUNCI, în zilele acelui tulburător Decembrie… Am senzaţia că acel iureş, acele emoţii, acele trări, spaime, speranţe, furie, revoltă, că toate acele zile şi nopţi, că tot acel aer străpuns de gloanţe, că toată durerea revărsată printre noi prin sufletele celor ucişi, prin sufletele celor care şi-au ţinut copiii, fraţii, taţii, mamele, prietenii, muribunzi sau morţi, în braţe, că toate strigătele de luptă, de îndemn, de bucurie, de…victorie?, că toate acele lucruri care ne-au lăsat cu sufletul rănit pe vecie sunt singura, unica, ultima realitate… Şi că ce a urmat nu este decât un vis ciudat, un coşmar amestecat cu delir, o menajerie bântuită de forme mutante ale omului, un circ hidos. Prezentul fantomatic.

Tocmai de aceea nu voi înceta NICIODATĂ să evoc, la sfârştiul fiecărui an, spiritul şi atmosfera acelor zile de Decembrie, 1989. Prin ochii mei, prin sufletul meu, cu inima mea.

Aflasem de evenimentele de la Timişoara, ca mulţi alţi români, de la Europa liberă, postul de radio care transmitea zi de zi, ceas de ceas, relatări despre sângeroasele evenimente din oraşul de pe Bega.Imi amintesc şi acum de aparatul acela de radio cu pick-up, Traviata, cu carcasă de lemn, lângă care stăteam, încremenit de emoţie, cu orele. Imi amintesc figura îngrozită a mamei şi vocile acelea de departe, ireale şi din altă lume parcă. Le ascultam în surdină cu mâinile încleştate pe braţele de lemn ale fotoliului din sufragerie. Glasuri care vorbeau de tancuri ieşite pe străzi, de militari care trăgeau în mulţime, de oameni ucişi, de femei şi copii seceraţi de rafalele puştilor automate. 16, 17, 18 decembrie.

Zilele treceau şi Bucureştiul părea că doarme amorţit, incapabil de reacţie. Lumea vorbea încet, din ce în ce mai încet, pe măsură ce situaţia se agrava la Timişoara. Frica era puternică.Teama paraliza. Românii, fraţii noştri, mureau acolo, răpuşi de gloanţe. Şi Bucureştiul era mut. Dar undeva, pe ici, pe colo, suflete, minţi, inimi începeau să se trezească. Emoţia creştea şi teama se transforma, încet încet, în furie. Lipsea, însă, scânteia. Avea să vină pe 21 Decembrie.

Mitingul. Pe atunci eram funcţionar la Energomontaj. În biroul nostru se instalase un televizor Sport, mic, alb-negru. Oamenii se adunaseră şi urmăreau mitingul organizat în faţa sediului CC al PCR. Primul tremur al mulţimii. Tăceri apăsătoare. Steagurile şi pancardele din mulţime se prăbuşesc rând pe rând. În jurul meu, priviri speriate.

Simţindu-mă deja prea încordat, gata să izbucnesc, şeful meu, inginerul Traian Zahalca, mă trimite aiurea să verific nişte hârtii. Până să ies din birou, în plin vacarmul declanşat în faţa CC, transmisiunea tv s-a întrerupt. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat, dar, în acel moment, toată tensiunea şi emoţiile pe care le acumulasem în ultimele zile au explodat. M-am urcat pe un birou şi am început să strig la ceilalţi să mergem acolo, în Centru, la Comitetul Central. Nu am mai aşteptat să văd dacă mă urmează cineva şi am ieşit în fugă. Afară era cald şi eu eram în blugi, băgaţi în bocanci, şi geacă de blugi. Afară erau 16-18 grade. Providenţial. După mine a ţâşnit şi Cristian Galai, colegul meu de birou. Am luat, împreună, metroul de la staţia Sălajan. În vagoane, linişte deplină. Lumea ţinea privirile în podea. Ne uitam în jur şi turbam de nerăbdare. Metroul parcă se târa. La Universitate, am ieşit din subteran pe la Teatrul Naţional. Nu era încă ora 13.00. Preţ de câteva secunde am încercat să evaluăm situaţia. Lângă rondul de flori erau câteva grupuri de tineri, înlănţuiţi, care strigau „Asasinii! Asasinii!” şi „Timişoara! Timişoara!”. Nu erau mai mulţi de 30-40. Spre strada Batiştei, la vreo sută de metri era un cordon de miliţieni, în combinezoane, cu căşti albe, scuturi şi bastoane.

Şi atunci am strigat. Am strigat aşa cum nu o mai făcusem niciodată până atunci. „Timişoara! Timişoara!”. Am strigat şi am ştiut instantaneu că trecusem pragul, ACEL prag, şi că nimic, nici moartea, nu m-ar mai fi putut întoarce din drum. ATUNCI m-am eliberat eu. Eram liber. Eram alături de fraţii şi surorile mele din Timişoara.. În clipele acelea. Ne-am alăturat imediat grupurilor de tineri. Nu ştiam ce să facem. Am pornit în jos, pe lângă Universitate. Din stânga, de pe strada Academiei, venau alte grupuri. Am făcut dreapta, pe Academiei, spre Arhitectură. Am ajuns până la Hotel Union. Aici, baraj. Miliţieni cu căşti albe şi cu scuturi. Şi mulţi civili cu parpalace gri şi bej şi cu ochelari de soare. Unul dintre ei a pus un aparat de fotografiat la ochi.

Grupaţi la Inter. „Securiştii! Inapoi! Înapoi!”. Cineva a strigat să fugim de acolo, să nu fim prinşi în strânsoare. Am făcut cale întoarsă, spre Universitate. Şi nu conteneam să strigăm. „Jos Ceauşescu!” Cât de straniu, la început, mi s-a părut să strig asta! „Jos Ceauşescu!” Puternic. Din tot sufletul. Ne-am întors şi ne-am adunat în faţa Interului. Continuau să ni se alăture alte grupuri de oameni. Trecuse un ceas. Eram câteva zeci, la început, apoi sute. Trăgeam cu putere aer în piept. Un  aer nou, tare! Ochii ne străluceau, feţele ne erau mai luminoase! Respiram. Înviam! Nu ne întrebam, sau nu vroiam să o facem, de ce nu intervine nimeni, de ce suntem lăsaţi să stăm acolo. De ce nu ne atacă nimeni. Ne gândeam că ne aflam în faţa Interului şi străinii ar fi putut vedea dacă s-ar fi intervenit în forţă. Nu ne era frică. Eram deja vreo 2000 de oameni. Şi ştiam că mai sunt mulţi alţii la Piaţa Romană. Nu puteau să ajungă, însă, la noi. Securiştii, miliţienii, soldaţii se grupaseră pe nesimţite, organizând baraje. Străzile lăturalnice, 13 Decembrie, Batiştei, mai sus, Pitar Moş, Franklin, erau înţesate de forţe. Încet încet eram încercuiţi. Timpul se scurgea, dar noi nu pierdeam din energie. Era soare, era cald. Când am strigat pentru prima oară „Jos comunismul!”, m-au trecut fiorii. Dumnezeule! Ar putea fi posibil?! Nu îndrăznim prea mult? Am început să scriem ce vrem. „Libertate. Alegeri libere. Vrem pâine. Vrem democraţie”. Libertate. Era cuvântul pe care îl strigam cel mai des. „Libertate, te iubim! Ori învingem, ori murim!” Au apărut primele steaguri. A fost smulsă stema comunistă. Steaguri cu gaură în mijloc! Un bătrân cu părul şi barba albe se plimba printre noi. La reverul pardesiului ponosit avea prinsă o cocardă tricoloră. Pe obraji lacrimile îi curegau râuri. Era fericit. „Suntem liberi, tataie! Suntem liberi!”

Gloanţele. Şi au apărut TAB-.urile. Uruit de motoare în viteză, mulţimea despicată în două. Huiduieli! „Jos Ceauşescu!” A fost răspunsul nostru la primul semn de reacţie din  partea foreţelor care ne înconjurau. „Jos Ceauşescu!”. Din ce în ce mai puternic. Au venit vehiculele cu tunuri de apă. Jeturi prelungi şi puternice. „Dumnezeule! Acid!” Dar nu! Era doar apă! De undeva, dinspre Colţea, şi-a făcut apariţia un grup numeros, în plină agitaţie. Un tânăr, aflat pe umerii altuia, ţinea în mâini, întins, un pulover verde. Era pătat de sânge şi era găurit în două locuri în zona inimii. „S-a tras!”

Umbrele se lungesc. Se lasă întunericul. Primele rafale de arme automate. Trasoare. Se vede unghiul. Se trage în sus. Blindatele gonesc necontenit printre noi. Aruncăm cu bolovani, dar pietrele sar din pneuri şi din blindaj care încotro. Se aude un urlet prelung. Ceva mai sus, spre Romană, un TAB a intrat în plin în mulţime. Cei 13 tineri ucişi în faţa sălii Dalles. Un bărbat aduce pe braţe, în fugă, o fată. Are cizme albe. Capul îi atârnă moale pe spate, ochii sunt daţi peste cap. Sângele curge şiroaie din palton. „La Colţea! Du-o la Colţea!”. Bărbatul aleargă gâfâind, poticnindu-se. Suflă greu şi ochii i-au ieşit din orbite. Unde aleargă? Fata a murit. Fugim care încotro. Se trage din mai multe părţi. De pe strada 13 Decembrie, spre Hotel Negoiu, se aud focuri de pistolet. Acolo erau duşi cei care erau prinşi de soldaţi şi de miliţieni. „Doamne, ce se întâmplă acolo?”

O primă încercare de a se face o baricadă! Au fost aduse mesele de metal de la Dunărea. Mă urc pe o masă, ridic pumnul şi strig „Fraţi români!” Cobor, însă. Îmi dau seama că sunt o ţintă sigură. Suntem uzi până la piele de la jeturile de apă. Suntem speriaţi. Se trage. Suntem obosiţi. Dar suntem FURIOŞI! Nu plecăm! Nu plecăm! Suntem liberi! AICI suntem liberi! „Libertate, te iubim! Ori învingem, ori murim!” Un tânăr dintre noi, înalt, solid, are în mână o chiflă luată de la restaurant, de la Dunărea. Şi-o leagă cu o cârpă pe pumn, se apropie de şerpeşte de un scutier şi îl loveşte puternic în faţă. Îi sparge vizeta de plastic. Cârpa se înroşeşte de sânge. Dar ei au arme şi trag. Se aude că sunt mulţi morţi. Răniţii sunt duşi, peste rond, la spital, la Colţea. Sunt băgaţi înăuntru pe geam.

S-a lăsat întunericul. Nu se mai trage în sus. Se trage în plin. Mulţimea nu mai este compactă. Pe „13 decembrie” securiştii îi încarcă în dube pe cei care au căzut în mâinile lor. Postelnicu, ministrul de interne, a fost văzut trăgând de păr o femeie, punându-i ţeava pistolului în frunte. Baricada, rafale de gloanţe, trasoare, strigăte, urlete, împuşcaţi. „Jos Ceuaşescu!” „Asasinii! Asasinii!” Scandările nu contenesc. Târziu, în noapte, tunurile de apă spălau sângele de pe asfalt. La Jilava erau duşi sute de manifestanţi. Ar fi urmat să fie executaţi, iar mai târziu ar fi fost declaraţi „fugiţi din ţară”. Am fost înfrânţi? Nu! A doua zi Revoluţia a învins, nu-i aşa? Ceuaşescu a fugit cu elicopterul de pe CC.

După 21. i au urmat toate celelalte. Guvernul de 20 de minute al lui Ilie Verdeţ. Ion Iliescu, Petre Roman, Dinescu, Doina Cornea, generalul Guşe, Lupoi. „Cine mai e şi Iliescu ăsta?” Caramitru, televiziunea liberă, „Mircea, fă-te că lucrezi!”, teroriştii care „trag din toate poziţiile”, nebunia de la televiziune, masacrul de la Otopeni. Secvenţele se succed unele după altele. „Nu beţi apă de la robinet! Teroriştii au otrăvit rezervoarele!” Nopţiile şi zilele se scurg într-un iureş teribil şi ciudat, totodată! Cine trage în oraş? De unde vine tot răul ăsta? Şi, de fapt, cine e Iliescu ăsta? „Aruncaţi carnetele de partid!” „Puneţi-vă brasarde!” „Daţi jos brasardele!” Camioane încărcate cu sicrie şi cruci starbat oraşul. Morgile sunt pline. Spitalele sunt pline. Cine tot trage? De ce se mai trage? Prin cartiere se aud focuri răzleţe. „Trag securiştii!” Palatul Regal este încercuit de tancuri. Biblioteca Universitară a fost incendiată. Tablourile din Muzeul Naţional de Artă au fost mitraliate.

Sunt din nou pe strada Academiei. E 23 sau 24 Decembrie? Alerg cu aparatul de fotografiat în mână. Unul sovietic, vechi, Un FED. Lângă mine, Emil Cioclei, un alt coleg de serviciu. Are şi el aparat foto. Tot rusesc. Se trage spre Arhitectură. Fugim. Emil se împiedică şi cade cu aparatul. Ne ascundem în biserica de lângă Arhitectură. Se trage spre biserică. Bucăţi de zid cad, pe o ferestruică de sus, înăuntru. Cine trage în biserică? Ieşim. Fugim spre Continental. Ne ghemuim după un ieşind al zidului. Pe colţ, un militar cu pantaloni vătuiţi, de tanchist, veston kaki şi cască albă ţinteşte spre Palatul Telefoanelor. Nu apucă să tragă. Cade ca secerat. În frunte are o gaură mică, din care se scurge un fir subţire de sânge. Niciun icnet, niciun oftat, Doi ochi stinşi, goliţi de orice, fixează cerul. La etajul al cincilea al Palatului Telefoanelor, doi bărbaţi, în cadrul unei ferestre deschise. Unul e înalt şi slab, celălalt e scund şi are chelie. Cel scund ţine, vertical, o puşcă lungă. Se uită la noi fără să clipească. El l-a împuşcat pe militar! De nicăieri apare o Dacia „papuc”. Are, la oglinda retrovizoare, un steag mic alb, cu cruce roşie desenată. Şoferul coboară, îl apucă pe militarul doborât să-l tragă în spate. Este speriat. Nu poate decât pe jumătate. Militarul mort atârnă cu picioarele în afară. Dacia demarează în trombă. Cine Trage? Cine era bărbatul cu chelie şi puşcă lungă?

Ambuscada. Sunt în cartier. În cartierul în care locuiesc. În Drumul Taberei. A nins. Ceauşescu a fost executat. E 28 sau 29 Decembrie? În oraş se mai trage din când în când. Mai mor, încă, oameni. Au apărut ziarele libere. A apărut Cimitirul Eroilor. Pământ întors cu cazmaua, multe cruci. Iliescu e la televizor. Tot n-am înţeles de unde a apărut Iliescu ăsta. Şi Roman. Petre Roman. Sunt în cartier, în faţa Ministerului Apărării Naţionale. Pe rigola din mijlocul şoselei sunt două blindate. Două ABI-uri. Unul este răsturnat pe o parte şi pe una din roţile de sus, văd capul unui om, cu casca militară, încă legată sub bărbie. Cineva i-a stins o ţigară pe ochiul stâng. Un alt cadavru, carbonizat, zace la marginea trotuarului. Acoperit de un strat subţire de zăpadă. Sunt luptătorii USLA conduşi de colonelul Trosca. Au fost atraşi în cursă aici, în seara de 23 Decembrie. Cineva le-a dat ordin să vină la MapN. Un alt ordin i-a condamnat la moarte. Fac fotografii. Mă apăr cu obiectivul de ceea ce se află în faţa mea. Oamenii din cartier au crezut că sunt terorişti. După ce au fost ucişi, a doua zi, le-au pus lanţuri de gât, i-au decapitat şi au urinat pe ei. Le-au pus cartoane. „Terorişti!”. Au scuipat pe trupurile mutilate. O bătrână din blocul cu patru etaje, de alături, se apropie şi-mi spune şoptit: „Într-o noapte, un căpitan a bătut la uşă la mine şi mi-a spus că e rănit. Şchiopăta. I-am adus un lighean şi el s-a descălţat de o cizmă. A umplut ligheanul cu sânge!”. Apoi, bătrâna a plecat…

Cine a tras? Cât de departe e acea zi de 21 Decembrie! Tot mai departe. Cu fiecare zi, tot mai departe. Numai cu ochii închişi, cu dinţii strânşi şi pumnii încleştaţi mai pot să-mi amintesc de acele zile!

Text: Cristian Botez

Mai multe fotografii la cristianbotez.wordpress.com

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.