Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, „om trimis de Dumnezeu și dăruit cu Duh Sfânt”. Corespondență de la Mănăstirea Surpatele de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, „om trimis de Dumnezeu și dăruit cu Duh Sfânt”. Corespondență de la Mănăstirea Surpatele de Elena Solunca Moise

Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul

Roadele pocăinţei

de Elena Solunca Moise

„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” striga Sf. Ioan Botezătorul şi glasu-i răsuna în deşert, cum ecoul lui l-am putea auzi şi astăzi de ne-am apleca urechea spre propriul suflet şi nu spre cele ale atâtor „sirene” ce ne vor seduși de amăgitoare plăceri. După Botezul în apa Iordanului, Hristos şi-a început propovăduire cu aceleaşi cuvinte:„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Trecerea veacurilor le-a acoperit cu o păguboasă uitare, dacă nu este doar un imperativ adresat de cei ce se cred îndreptăţiţi a fi modelatori de conştiinţe sau de ”birocrații credinței” după o vorbă a lui Mircea Eliade. În schimb, se vorbeşte insistent de ceea ce se numeşte „dezvoltare personală”, concept oarecum vag, dar însoţit de numeroase metode şi tehnici care, cel puţin deocamdată, nu au reuşit să ajute la depășirea crizei spirituale şi morale. Motivul este lesne de aflat – mai toţi vorbesc mult, nu odată chiar bine argumentat, dar se grăbesc să se lepede îndată ce au terminat discursul și s-au stins aplauzele. Pocăinţa, îndeobşte, este doar pentru „ ceilalţi”, ca şi smerenia care o însoţeşte. Toate par ca pe vremea lui David: „ se laudă păcătosul cu poftele lui şi cel ce face nedreptate pe sine se binecuvântează”. În rest, se întinde marele pustiu acoperit de spinii indiferenţei fariseic orchestrată, al urii şi lamentărilor interminabile despre secularizare. Pare că pe nimeni nu interesează cum anume se poate depăşi criza care a devenit, paradoxal, prilej de popularitate pentru cei care consideră că cea mai bună soluție este o interminabilă lamentare. Nu puțini sunt criticii construiesc un prestigiu efemer pentru că ei cred că se înalţă pe sine atunci când îi afundă pe alţii în mâzga imoralităţii. Pentru aceşti critici de profesie şi pentru noi toţi Sf. Ioan Înaintemergătorul, numit şi „pecetea celor două Testamente” este un îndemn care prefigurează cuvintele Mântuitorului „Fiţi desăvârşiţi, cum Tatăl vostru cel Ceresc desăvârşit este”.

Fosta om trimis de Dumnezeu și dăruit cu Duh Sfânt”

Sfantul Ioan Botezatorul de Andrei Rubliov

Adevăratul remediu l-a dat, la vremea lui, Sf. Ioan Înaintemergătorul Domnului, care, după istoricul Flavius era un bărbat nobil „care îndemna pe evrei să-şi dorească desăvârşirea, să fie drepţi unii faţă de alţii şi cu credinţă sinceră în Dumnezeu”. Evanghelistul Ioan scrie că „fost-a om trimis de Dumnezeu…dăruit cu Duh Sfânt încă din pântecele mamei sale”. Ca o minune i-a fost viaţa încă dintru început, fiind el prunc primit ca dar al rugăciunii stăruitoare a părinţilor săi, Zaharia şi Elisabeta. În pântecele maicii sale încă fiind, L-a recunoscut pe Hristos când acesta a primit salutul de întâlnire cu Sfânta Fecioară Maria venită să o viziteze și i-a răspuns: „Binecuvântată eşti tu printre femei şi binecuvântat este rodul pântecului tău şi de unde mie aceasta să vină la mine maica Domnului meu?” A recunoscut-o pentru că, văzând-o pe Maica Domnului, copilul a săltat în pântec de bucurie. Sf. Ioan era mai mare cu şase luni faţă de Hristos iar naşterea lui este cinstită pe 24 iunie.

Despre viaţa Sf. Ioan Botezătorul se ştiu destul de puţine lucruri dar pilduitoare pentru o viață dedicată în întregime Celui ce a făcut ”cerul și pământul” Şi-a petrecut viaţa în asceză severă, retrăgându-se de timpuriu în pustie unde a trăit în post și rugăciune. S-au scurs ani până când Domnul l-a chemat şi atunci a început să predice pe lângă Iordan însoţit de ucenici, între care Petru, Andrei şi Ioan. Evanghelistul Marcu scrie că era îmbrăcat în „păr de cămilă, cu cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere”. Haina din păr de cămilă semnifică chemarea lui Hristos, cămila fiind un animal ascultător, îngenunchind singur ca să-şi primească povara pe care o duce fără să cârtească. Cingătoarea din jurul mijlocului înseamnă omorârea patimilor iar mierea şi lăcustele erau considerate hrană curată. Fericitul Augustin scrie că astfel şi-a petrecut anii fără să-L fi întâlnit pe Hristos până la Botez, deşi erau rude apropiate. Propovăduirea era urmată de botezul în apa Iordanului, unul al pocăinţei şi ascultării care îi şi poartă numele. Pocăinţa se îngemăna cu ascultarea şi Sfântul Ioan recunoştea deschis în faţa tuturor cu autoritatea pe care şi-o dobândise: „Eu vă botez cu apă spre pocăinţă,dar Cel ce vine după mine este mai mare decât mine şi a fost înaintea mea, fiindcă înainte de mine era.” De departe l-a văzut pe Hristos când se îndrepta spre Iordan și a vestit: „Iată mielul lui Dumnezeu, cel care a venit să ridice păcatul lumii”. Spre încredinţare a adăugat că a văzut Duhul Sfânt în chip de porumbel cum s-a odihnit deasupra-i. Atunci s-a auzit glasul Tatălui Ceresc: „Acesta este Fiul Meu mult dorit întru care bine am voit”. Mai târziu, Hristos avea să mărturisească despre Sine că a venit să facă voia „Celui care L-a trimis”, a lui Dumnezeu, singurul care este bun. Atât de vitală era împlinirea voii Tatălui ceresc încât spunea: ”Mâncarea Mea este a face voia Celui ce M-a trimis pe Mine”. Atunci însă, Ioan Botezătorul a mai spus: „Eu trebuie să mă micşorez, iar El să crească”. Prin pocăinţă, omul se curăţeşte de păcate şi se pregăteşte de îndumnezeire, prin smerenie lucrează voia Tatălui Ceresc după propriile-I cuvinte: „Acesta este Fiul Meu cel Iubit întru care am binevoit.”

A vorbi despre pocăinţă într-o vreme a cultivării poftelor trupeşti, a unei prospere industrii a plăcerilor este o cutezanţă şi nici reacţia celor de atunci nu a fost total diferită. De reținut totuși că unii i-au devenit ucenici credincioși și-i vom numi pe Petru, Andrei și Ioan care l-au urmat, făcându-se apoi apostoli. Alţii, şi nu puţini au prins a-l urî de moarte şi nu s-au sfiit să pună la cale uciderea lui, crezând că astfel îşi vor împăca propria conştiinţă şi vor redobândi statutul de onorabilitate. Erau și mai sunt dintre cei care cred că anihilarea celor care susțin o cauză dreaptă este o biruință când de fapt e doar o iluzie mai periculoasă decât multe altele. Pe vremea aceea domnea Irod Antipa, Irod Agrippa , cel care a poruncit uciderea pruncilor, convins că între ei se afla şi Hristos. Dedat în totalitate păcatelor, el trăia cu Irodiada, soţia fratelui său, Filip. Cum era și deosebit de orgolioasă, mustrarea Sf. Ioan a trezit ura de moarte a Irodiadei care căuta un prilej potrivit să-şi pună în aplicare planul. În nimicnicia ei, credea că ucigându-l pe Ioan, va scăpa de coșmarul mustrărilor. Păcătoşenia era atât de cruntă încât a orbit-o nereușind să-și dea seama că, abia ucigându-l pe cel care o mustra, nu doar că nu se va liniști, dar va adăuga păcatelor de până atunci unele mai mari – crima urmând adulterului şi încălcând astfel încălcând o a doua poruncă din cele date de Dumnezeu lui Moise. Prilejul avea să apară curând, fiind, s-ar putea spune, chiar urzit dibaci de Irodiada într-o înlănţuire a fărădelegilor ce aveau s-o ducă ea spre un sfârşit înspăimântător. Cum tocmai era o aniversare a lui Irod, ea a pus la cale un mare ospăţ spre onoarea celui care, bogat în toate, s-a îndepărtat de Dumnezeu spre „umbra morţii”. Altfel spus, era „bogat în toate, dar sărac în Dumnezeu”. În euforia-i bine alimentată cu toate ale dezmățului, Irod a poftit la Salomeea, frumoasa fiică a Irodiadei din prima căsătorie. În fapt, totul era o cumplită înscenare a Irodiadei care ticluise cu dibăcie un scenariu monstruos pe care l-a şi aplicat cu exactitate. Privind la frumoasa Salomeea care a dansat ca nimeni alta, Irod orbit de plăceri, a promis că pentru dansul ei, îi va da tot ce-şi doreşte, până la jumătate din regat. La sfatul vicleșugit al mamei sale, Salomeea i-a răspuns că nu-și dorește nimic din ce i se propusese, în schimb preferă nimic altceva decât capul Sf. Ioan Botezătorul. Sfântul-martir era aruncat cu cruzime în întunericul din beciurile palatului, condamnat pentru îndrăzneala de a spune lucrurilor pe nume şi a-l mustra pe Irod pentru fărădelegi. O tradiția spune că, totuși, Irod a primit destul de rezervat dorința Salomeei , nutrind o simpatie ascunsă pentru Sf. Ioan mult respectat de popor. Mai mult, s-a cutremurat, dar cuvântul dat trebuia împlinit. Sf. Ioan a fost decapitat şi capul său a fost adus pe o tipsie de aur și dăruit fermecătoarei tinere. Aşa s-a sfârşit cel pe care Hristos însuşi l-a numit „cel mai mare între cei născuţi din femeie şi cel mai mic în împărăţia cerurilor”.

Pecetea dintre cele două Testamente

Sf. Ioan, care şi azi ca mereu cheamă la pocăinţă, este şi un model de smerenie, de recunoaştere a propriei misiuni pe care şi-a asumat-o deplin conştient de valoare sa când zice: „El, (Hristos) trebuie să crească, iar eu să scad”. El, Hristos, trebuie să crească, fiind recunoscut ca Mântuitor până ajunge la Ierusalim, apoi pe Golgota pentru ca, după Răstignire şi Înviere să se înalţe la cer. Sf. Ioan Botezătorul trebuia să „scadă” ieşind din viaţă spre a se muta în împărăţia luminilor. „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”, cuvinte pe care s-ar cuveni să le avem mereu în inimă şi minte, prea bine ştiind că „împărăţia cerurilor” nu este un ospăţ cu abundență de mâncare şi băutură, ci, cum spune Sf. Pavel, „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt…Iar cel ce slujeşte lui Hristos în aceasta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni”. Peste ani, Sf. Grigorie de Nazianz scrie că „împărăţia lui Dumnezeu este aflarea celei mai mari curăţii şi desăvârşiri”.

Cineva ar putea spune cu îndreptăţire că Dumnezeu, Cel care este Atotştiutor nu are nevoie de pocăinţa omului. Tocmai de aceea, pocăinţa este un dar spre autocunoaştere. Socrate rostind celebrele cuvinte „cunoaşte-te pe tine însuţi” este doar pe aproape doar că, singură, cunoaştere poate fi, ca să-l amintim pe Mircea Vulcănescu, doar a vorbi despre adevăr, nu a fi în adevăr. Fără smerenie, pocăinţa poate fi semnul unui complex de inferioritate păgubos. Smerenia se plineşte în slujire şi Hristos ne învaţă că acela care vrea să fie mai mare, să fie slujitor semenilor, după cum şi Fiul lui Dumnezeu a venit să slujească, nu să i se slujească. Pocăinţa este „a îndrepta căile Domnului şi a face drepte cărările lui” şi asta presupune o cercetare minuţioasă a celor din interiorul nostru dacă ele corespund „împărăţiei lui Dumnezeu” sau nu cumva – Doamne fereşte – un fiu al gheenei. A înţeles-o prea bine Sf. Ap. Pavel, cel care a început prin a fi prigonitor al lui Hristos şi, pe drumul Damascului, având revelaţia lui Hristos s-a convertit şi a devenit mărturisitor: „Iar mie, nu-mi este a mă lăuda cu altceva…decât cu crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume”, anume lumea cu toate ale ei prin care vrăjmaşul cearcă a ne despărţi de Hristos. Mai mult, fostul prigonitor afirmă că „nu eu lucrez în mine, ci Hristos lucrează în mine” sau, în altă parte „nu eu trăiesc în mine, ci Hristos trăieşte în mine”.

Sf. Evanghelist Marcu încheie „şi auzind, ucenicii au venit, au luat trupul şi l-au pus în mormânt”, fără să spună unde anume au făcut-o. Tradiţia este mai bogată şi spune că pe tipsie, capul Sf. Ioan a mai deschis gura rostind cuvinte mustrătoare pentru Irodiada, semn că adevărul dăinuie chiar dacă cel ce l-a rostit este ucis. Furioasă dincolo de limită Irodiada a luat un ac şi i-a străpuns ochiul, arătând anume până unde poate ajunge reacţia în lanţ a păcatelor.

De la botezul în apă şi pocăinţă la cu Duh Sfânt şi cu foc

Peste toate rămâne pentru veacuri îndemnul „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”, cuvinte cu care Hristos şi-a început propovăduirea. Auzindu-le mulţi au crezut că Fiul lui Dumnezeu este Ioan care a înviat şi face minuni. A fost cum a spus ultimul prooroc şi întâiul mărturisitor – Hristos s-a „mărit” smerindu-se până la moartea pe cruce rugându-se: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. În aceeaşi rânduială a învăţăturii Sale ne spune că acela care vrea să fie mai mare între noi să fie slujitorul tuturor după cum Însuşi Fiul lui Dumnezeu a făcut-o până la jertfă şi încă jertfă pe cruce. Sf. Ioan Botezătorul, Propovăduitorul pocăinţei nu a înviat, nu avea cum, om fiind doar, el a arătat drumul spre împărăţia cerurilor pe care, al cărui început este pocăinţa, ştiind că „nu este om fără de păcat”. Singur fără de păcat este Hristos şi este singurul care are puterea de a ierta păcatele. Înainte, Sf. Ioan Botezătorul îl veste zicând că el botează cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine, Hristos va boteza „cu Duh Sfânt şi cu foc”. „Focul” de care vorbeşte Hristos este cel al Iubirii despre care creştinii vor fi recunoscuţi ca unii ce urmează lui Hristos care a dat porunca nouă a Iubirii şi a făcut-o fiindcă El „ne-a iubit mai întâi”. De aceea, „cel care zice că-L iubeşte pe Dumnezeu iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că acela ce nu iubeşte pe fratele său pe care îl vede, pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”. Nu poate să iubească nici cel care nu cunoaşte pocăinţa şi, corolarul ei smerenia, socotindu-se pe sine fără păcat şi îndreptăţit a condamna, ab initio, pe cei care nu-i împărtăşesc ideile sau părerile. Dând o măsură a iubirii de Dumnezeu, pocăinţa este un dar pe care cuvine-se a-l cinsti îndreptându-ne pe calea ascultării spre a-l simţi în inimă nu pe Hristos cel Răstignit, ci pe Hristos cel înviat împărtăşindu-ne cu „pacea” pe care a lăsat-o la Înălţarea Sa la Tatăl ceresc.

Tradiţia recomandă astăzi zi de post, dacă e posibil aspru sau chiar negru. Mai spune tradiţia că în această zi nu se cade să se mănânce nimic de culoare roşie, recomandare pe care unii farisei ai timpului nostru, împăunându-se pe ei înşişi, o socotesc „superstiţie”. Oare aşa să fie? Mai degrabă o datină ce mărturiseşte sufletul curat şi deosebit de simţitor al poporului care nu voia ca în acest fel să se facă părtaş uciderii Sf. Ioan Botezătorul. E şi o manifestare a creştinismului românesc despre care Simion Mehedinţi scria că „dă prioritate sufletului”, unul în care doineşte veşnicia. Făcând astăzi cuvenită cinstire a acestui „înger în trup”, o facem cercetându-ne sincer pe noi înşine, rugându-ne cu Sf. Simion Metafrastul: „Supune minţii mele patimile cele greu de stăpânit, unite şi topite cu firea mea şi fă ca tot ea să păzească dumnezeiescul cuvânt…Stinge izbucnirile răutăţilor şi fă să izbucnească ploi de lacrimi…Ca bine să Te cuvântez; să-şi versuiesc curat Ţie, Celui pe care îl binecuvântează puterile cerurilor în toţi vecii nemărginiţi şi nemăsuraţi.”

Elena Solunca Moise,

Mănăstirea Surpatele

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.