Convorbirea lui Iisus cu Nicodim. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Convorbirea lui Iisus cu Nicodim. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Readucerea contrariilor la unitate

Poate azi, mai mult ca oricând, putem spune cu Apostolul neamurilor că ”în parte cunoaștem, în parte proorocim”

Și de aceea cunoașterea omului nu are cum fi mai mult decât o ”ghicitură”, o formă de inducție incompletă. Ne gândim la diviziunea de nestăvilit a științei și greutatea elaborării unor sinteze cu deschideri spre rezolvări dezirabile.

Mai înainte, David recunoștea că ”mare este știința Ta Doamne, Este înaltă și eu nu o pot ajunge”, dar Domnul e pretutindeni și nu ai cum să te ascunzi câtă vreme, ”întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei,așa e și lumina ei”. Rămâne de-a pururi a aduce slavă și laudă și mulțumire. Unul dintre cei mai profunzi gânditori contemporani Jean D’Ormesson scrie: ”Dacă Dumnezeu există, El este ascuns în altă parte în afara timpului. Nu se supune legilor noastre iar noi nu putem spune nimic despre El, Nu putem decreta nici că există, nici că nu există. Avem doar dreptul să sperăm că există. Dacă există, moartea devine o sărbătoare a vieții, un mister…Și nădăjduiesc cu încredere că o forță necunoscută veghează, de foarte departe, dar mult mai bine decât noi asupra acestei lumi și asupra mea”. Nu e o speranță între altele, ci este încredințat în ceea ce speră, în Dumnezeu ca putere mai mare decât oricare alta care ”veghează” de undeva de departe și face din moarte ”o sărbătoare a vieții”. Putem spune cu adevărat că Hristos, a făcut din moarte o ”sărbătoare” câtă vreme călcând-o cu moartea proprie ne-a înveșnicit viața, i-a dăruit un viitor după ce fi-va Judecata și Învierea. Aflat la limita puterii de înțelegere a omului, Nicodim a venit anume la Hristos cu dorința sinceră de a afla răspuns la întrebările ce-l frământau. Dregător de seamă al timpului, unul dintre fariseii cu evlavie și un teolog iscusit câtă vreme, Nicodim este numit de Iisus Însuși îl numește ”tu ești învățătorul lui Israel”. Numele său, cu semnificația de ”biruitor de popoare” ca și Nicolae, este întâlnit de trei ori în Evanghelii. În Evanghelia Sf. Ap. Ioan, Nicodim ia apărarea lui Hristos în fața Sinedriului, acceptând a fi suspectat că este de aceiași parte; apoi când, împreună cu Iosif din Arimateea îl coboară pe Iisus de pe Cruce făcând toate cele cuvenite pentru a-L așeza în mormânt în seara din Vinerea Mare. Poate din aceste rațiuni e necesar să fim rezervați când facem afirmații pripite despre semenii noștri înainte de a cerceta și a pune temei afirmațiilor prin fapte doveditoare, Să avem în minte cuvintele rostite de apostolul Iacob că omul se cunoaște după fapte cum pomul după roadele pe care le face. Iosif și Nicodim prin cele ce au făptuit merită cu prisosință cuvintele ”în mijlocul unui neam ticălos străluciți ca niște lumini în lume.”

Cu Hristos ne înnoim sufletele și mintea

Se poate vedea dintru început după respectul cu care se adresează lui Hristos spunând ”Rabi, ești un Învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu”. Cuvintele de răspuns ale lui Hristos sunt aparent fără nici o legătură: ”Adevărat, adevărat spun vouă, că dacă nu se naște cineva din nou nu poate intra în împărăție cerurilor”. De observat că Hristos se adresează fiecăruia după felul lui de a gândi și a fi. Nu odată, când Mântuitorul se adresează unui om cu o pregătire spirituală mai înaltă față de ceilalți, o face cu scopul de a-i dezvălui sensuri mai profunde. Astfel, vorbește despre a doua ”naștere” din ”apă și din Duh”, apa fiind un element primordial iar Duh, Dumnezeu. E ca o a doua naștere după prima în apă, aceasta este în Duh, știind că ”Duh este Domnul”, adică este pretutindeni iar închinarea trebuie făcută în ”Duh și Adevăr”, Hristos fiind Adevărul, dimpreună cu ”Calea și Viața”. E vorba, mai precis de Botezul creștin ca de o nouă Facere a lumii care a și împărțit istoria în două – o naștere după Fire, cea căzută după neascultarea primilor oameni și o ”viață spre moarte” urmată de Hristos prin care moartea a devenit spre înviere. Ambele dezvăluie nesfârșita Iubire a lui Dumnezeu, El Însușii fiind Iubire primind să împărtășească destinul omului spre a-l depăși împreună cu el. Astfel, a convertit simbolul ambivalent al șarpelui, ”lepădându-se” de antinomii pentru a-l pune la lucru spre a uni omul cu Dumnezeu. Ca și de alte ori, răspunsul lui Hristos este o provocare ce anticipează o descoperirea deplin lămuritoare: ”Adevărat, adevărat zic ție, dacă nu se naște cineva din nou, nu poate intra în împărăția lui Dumnezeu”. Cum vom vedea, aici este adus în discuție pentru prima oară botezul creștin în virtutea căruia dăm mărturie: ”Câți în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am și-mbrăcat”. Prima naștere este aceea după firea noastră căzută și botezul din apă și din Duh, amintind cum la începuturi, Duhul Domnului se plimba peste apa ca materie cosmică primordială. Nicodim s-a dus noaptea la Iisus și a făcut-o din discreție poate din teamă, sau, de ce nu, dorind pur și simplu să-și clarifice o îndoială. Oricare ar fi fost motivul, temeiul este sigur și îl mărturisește cu siguranță și onestitate: ”Rabbi, știm că de la Dumnezeu ai venit învățător, căci nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu El.” Sunt cuvintele unui raționalist am putea spune iar răspunsul dat de Hristos întrece puterea rânduită rațiunii de a cunoaște: ”De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă împărăția cerurilor lui Dumnezeu”. Știm că Hristos este Unul Născut din Dumnezeu, ”nu făcut” așa cum toate cele ale lumii au fost aduse în existența înconjurătoare. ”Făcut” a fost și omul, dar asupra lui, Domnul a suflat din Duhul Său, iar ”ceea ce este născut din trup, trup este și ceea ce este născut din Duh, duh este. Cel născut din Duh poate fi unde voiește”.

Purtând destinul pământului din care era făcut, Nicodim, chiar învățat fiind, rămâne în afara tainei existenței care poate fi cunoscută numai prin mărturisire. Într-o rugăciune dinaintea Sfintei Euharistii spunem: ”Cred Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos; Fiul lui Dumnezeu Celui Viu care ai venit pe lume să mântuiești pe păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu”. Credința este pe un alt registru gnoseologic. A mărturisit-o Sf. Ap. Toma care spunea că va crede în Înviere, numai dacă îl va vedea pe Hristos îi va pipăi rănile, vederea fiind o formă de pipăire a celui mai ”intelectual” dintre simțuri”. Mărturisirea lui este completă: Domnul meu și Dumnezeul meu, Stăpân și Ziditor.

Cea de a doua naștere despre care Hristos vorbește lui Nicodim este din apă și din duh este întru viața veșnică. Mântuitorul s-a botezat în apa Iordanului. Însemnând a coborî, a veni în josul apei pentru că până acolo a venit Iisus ca să ridice omul căzut; Iisus o coborât făcând ascultare cuviincioasă Tatălui, în timp primii oameni ”au căzut” din neascultare, Hristos a ridicat spre lumină pe cei care fără a-și da seama și neascultând cuvântul lui Dumnezeu au ”căzut” în acel ambiguu ”aici”. Între ele Crucea, care din instrument t de tortură devine cea mai puternică armă împotriva diavolului. De aceea, Hristos vorbește lui Nicodim despre moarte și înviere făcând o asociere cu șarpele pe care Moise l-a ridicat în pustiu și cei care îl priveau erau apărați de otrava lui aducătoare de moarte. Șarpele trebuia înălțat anume ca să poată fi văzut de toți, simbolul înțelepciunii și e ambivalent prin natura lui – șarpele diabolic, cel care a împins primii oameni în păcat și divin ca antidot. Toiagul pe care era spânzurat prefigurează Crucea, pom al amestecului dintre bine și rău și înălțat permite dreapta chibzuială a celor ce sunt necesare și de folos omului spre curățarea de păcate. În Roma antică, răstignirea era o tortură cumplită și era îndeobște cunoscut că ”a fi înălțat” era sinonim cu a fi răstignit, ucis în văzul tuturor și în chinuri de neimaginat. Căzut din pricina neascultării, omul nu se avea cum se ridica singur și a fost nevoie de ”plecăciunea cea mare” a Fiului lui Dumnezeu ca omul să se elibereze. Scrie Sf. Grigorie de Nazianz enumerând contradicțiile, terminând cu ”e înmormântat dar învie, pogoară în iad dar scoate sufletele de acolo…dar va veni să judece vii și morții și să cerceteze cuvinte ca ale tale. Dacă ele îți sunt prilej de rătăcire, cele contrare lor, înlătură rătăcirea ta.”

Hristos nu a venit pentru a judeca lumea ci spre a o mântui

Aici, Mântuitorul își mărturisește deschis misiunea că nu e trimis să judece lumea, ci s-o mântuiască. Se vădește înțelepciune divină care pune pe prim plan, eliberarea de păcate și suferințele pe care le-a determinat și abia apoi judecata. Pentru prima, Hristos s-a jertfit, pentru judecată urmează a veni a doua oară, ”întru slavă” spre instituirea Împărăției Sale care nu va avea sfârșit, moartea fiind pentru de-a pururi învinsă. Acum, omului îi revine a primi iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu și, la rându-i a o lucra, așa cum a făcut bunăoară Sf. Ap. Pavel care spunea că ”nu eu trăiesc în mine, ci Hristos trăiește în mine”. Tatăl a dat judecata Fiului pentru că El mai întâi a lucrat pilduitor voia Tatălui.

Cu gândul neabătut la acea judecată, unde ”fără pârâși vom fi osândiți” și fiecare din faptele sale ori se ”va coborî sau se va urca” să ne judecăm înșine cum învață s-o facem într-o rugăciune dinaintea Sfintei Euharistii Sf. Simeon Metafrastul: ”Precum voi sta înaintea înfricoșătorului Tău Scaun de judecată primind întrebare și dând răspuns de relele ce le-am făcut, așa și astăzi, mai înainte de a sosi ziua osândirii mele, stând la Sfântul Altar, înaintea Ta și înaintea înfricoșătorilor Tăi îngeri, fiind înduplecat de mărturia cugetului, pun înainte faptele mele cele rele și fărădelegile mele. Dându-le pe față și vădindu-le”.

Hristos ne cheamă desăvârșire cum este Tatăl Ceresc, mergând pe un drum care, început aici urcă spre nesfârșirea înaltului în Lumina în care vedem Lumina trebuincioasă, vorba lui Eminescu anume ca ”ce e rău și ce e bine te întreabă și socoate”. Într-un fel de recapitulare a iconomiei mântuirii, Sf. Ioan Gură de Aur scrie: ”Dumnezeu și-a dorit pentru Sine o mireasă desfrânată. Da, zice, o desfrânată. Despre firea noastră omenească vorbesc. Și a venit la ea. Nu a mustrat-o cu nici un cuvânt, ci i-a spus. Acum am să te iau și am să te sădesc înlăuntrul Meu ca să nu te mai poată răpi vrăjmașul”. Iar firea omenească a răspuns:”Doamne, sunt rea și bolnavă, sunt urâtă, sunt căzută!”. ”Nu-i nimic, sunt doctor”

Judecata ce va fi va fi a propriilor noastre fapte și atunci nu vom putea veni cu circumstanțe atenuante care s-ar putea întoarce împotriva noastă ca un bumerang. Să ne pregătim încă de pe aici, încercând să ne judecăm cu aceiași măsură cu care facem cu ceilalți cum ne învață Sf. Efrem Sirul: ”Așa Doamne, dăruiește-mi să văd greșelile noastre și să nu osândesc pe fratele meu”. Să nu uităm nici rugăciunile pentru frații noștri și ei împreună trăitori cu noi în această Vale a plângerii și să spunem cu Vasile Voiculescu:

Doamne, numele Tău, dulce jar

Cu buzele-l spun în zadar,

Tot rece rămân, tot fără har

………………………….

Statornicește-l, Iisus să stea,

Ascuns acolo, să ardă în ea

Etern să ardă și inima mea

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.