În 1983, Kiki Skagen Munshi, diplomat de carieră, sosea în România ca directoare a Bibliotecii Americane din Bucureşti (inauguratã în 1972). Evoluţia pozitivă în activitatea Bibliotecii Americane s-a datorat în bună măsură personalităţii şi interesului arătat de Kiki Skagen Munshi realităţilor şi culturii româneşti.
Kiki Skagen Munshi a intrat în US Foreign Service in 1980. A deţinut diverse funcţii – legate de Serviciul de Informaţii al SUA şi Departamentul de Stat – în ambasadele SUA din Nigeria, România, Grecia, Sierra Leone, Tanzania şi India.
— Băi românilor, aveţi ceva arme prin portbagaj ?
A fost singura întrebare cu care ne-au întâmpinat grănicerii bulgari, încă ciupiţi de veselia nopţii de Revelion. De două ore era deja 1 ianuarie 1990. Plecaserăm cu aproape patru luni în urmă dintr-o ţară comunistă şi ne întorceam în alta, ziceam eu, liberă, vedetă europeană, plină de morţi, de terorişti, dar şi de fapte de mare curaj.
Un străin care ar parcurge cartea „România penala“ a lui Valer Marian ar crede că e una de pură fantezie, căci fărădelegile descrise aici sunt prea multe și fascinant de ingenioase. Un român care citește cartea rămâne stupefiat sau își confirmă sau completează lucruri deja știute. Iată, deci, pe lângă România revoluționară, România pitorească, România Mare, România socialistă, eterna și fascinanta Românie etc. etc., o altă ipostază, cea mai sordidă dintr-o asemenea enumerare: România penală.
Am intrat în politică şi în Parlament cu cinci ani în urmă, după şase ani de procuratură, un an de administraţie publică şi şaptesprezece ani de presă. Ca procuror, am avut ocazia să-i cunosc îndeaproape pe reprezentanţii nomenclaturii comuniste locale sau centrale în anchetele pe care le-am iniţiat la Satu Mare după Revoluţie sau la care am participat în calitate de membru al Comisiei guvernamentale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 de la Sibiu, al cărei cap de afiş a fost fiul dictatorului Nicolae Ceauşescu, Nicu.
Tăcerea impusă din 1990, mizeria ascunsă, pervertirea şi subminarea au sfârşit prin a bloca societatea. Propaganda, care insultă poporul cum că ar fi nătâng, absent, ticălos, vorbeşte zilnic despre propriii ei stăpâni : neputincioşi, rupţi de realitate, corupţi, anume aleşi pentru a menţine starea de fapt. O boală grea. Care nu se mai poate trata cu o mână forte, ci doar cu una curată.
Despre fişa de cadre a lui Mihai Caraman din anul 1974 nu sunt foarte multe de zis. În primul rând e dactilografiată cu corp de literă mare – semn că era destinată personal lui Nicolae Ceauşescu, care nu prea vedea să citească, dar nici nu suporta ochelarii. Era un cadru de nădejde, cam asta e concluzia fişei de cadre.
Consilierul sovietic, sub acoperire, Denis Patapievici a instrumentat delaţiunile prin care s-a fabricat “Lotul de la Finanţe”. Ministrul Aurel Vijoli şi elita finanţiştilor români au fost judecaţi şi condamnaţi sub acuzaţia de introducere a politicilor monetare liberal-titoiste, în dauna “învăţăturilor progresiste“, cu care consilierii lui Stalin au venit să lichideze reacţionarismul din gândirea înalţilor demnitari, de care noul regim nu se putea, încă, debarasa.
S-au aflat acolo, între alţii, Florian Dănălache, primul secretar de partid al oraşului Bucureşti [prim-secretar al Comitetului Orăşenesc P.M.R. Bucureşti], membru în C.C., cel care a condus discuţiile, în fapt veritabile interogatorii, secondat de Ghiţă Florea, secretarul de partid al universităţii, Ion Iliescu, membru şi el al C.C.-ului [al U.T.M., preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din România (U.A.S.R.)], Ilie Murgulescu, ministrul învăţământului, Athanase Joja, şef de secţie la Academie, Ciucă, rectorul universităţii, Tamara Dobrin, secretarul de partid al Facultăţii de filosofie. Încă mulţi alţii. Printre ei, reprezentanţi ai securităţii, procuraturii şi comisariatelor militare.
Motto: „Din Constanţa pân’ la Iaşi/ se cam simte lipsa sării/ Fiindcă o parte din ocnaşi/ Sunt acum la cârma ţării” (Păstorel Teodoreanu – 1950)