EXCLUSIV. Dumitru Iuga "Cu fata la perete": marturii din iadul detentiei. Anticomunismul in anii '80 la Aiud si Rahova - Ziaristi OnlineZiaristi Online

EXCLUSIV. Dumitru Iuga “Cu fata la perete”: marturii din iadul detentiei. Anticomunismul in anii ’80 la Aiud si Rahova

Probe de rezistenţă reală în timpul detenţiei

La data de 8 octombrie 1987, aflat la Penitenciarul Rahova, adresez organelor de securitate un memoriu vast, nu mai puţin de 20 de pagini, scrise mărunt cu creionul şi dintr-o suflare, cum se spune, în care descriu procesul de reducere la tacere la care sunt supus.

Aşa cum mi-au scris ei un rechizitoriu pentru a mă condamna la 12 ani de închisoare, am considerat că aveam dreptul să le fac şi eu acelaşi lucru!

Să nu se creadă că a fost uşor de obţinut hârtia şi creionul … Zilnic, vreme de două săptămâni, ceream asta în fiecare dimineaţă când venea miliţianul să ne numere.

Pe informatorul care era cu mine în celulă l-am influenţat eu pozitiv, să creadă că vreau să cad la pace cu securitatea, astfel că acesta a sugerat în notele informative că ar fi bine să mi se satisfacă cererea.

Reproduc din acest document olograf (originalul se află în volumul 1 DUI din arhiva CNSAS) câteva pagini transcrise cu maximă acurateţe. Textul integral se află în volumul „Cu faţa la perete” pe care nu vrea să îl tipărească nimeni.

În vreme ce tarabele librăriilor sunt inundate cu tot soiul de memorii, amintiri, cercetări, opinii ale unor aşa zişi dizidenţi şi rezistenţi care au apărut în România zilelor noastre ca ciupercile după ploaie. La fel ca şi faimoşii „revoluţionari” …

Repet, textul de mai jos a fost scris de subsemnatul la data de 8 octombrie 1987 pe „speciala” de la Rahova …Liber pentru oricine să vadă originalul la CNSAS sau să-mi ceară copie scanată după acel original.

*

Reţin chipul, numele şi gradul primului ofiţer întâlnit în penitenciar – căpitanul  CUCU care m-a primit destul de amabil în biroul domniei sale şi mi-a adresat câteva cuvinte prevenitoare şi încurajatoare în  acelaşi timp.

Mă gândeam în sinea mea că, dacă toate cadrele din penitenciar ar semăna cu dânsul  situaţia nu poate fi chiar aşa dramatică. A urmat dezbrăcarea, îmbrăcarea… reţin cu acest prilej apelativul cu care m-a întâmpinat un subofiţer în halat alb: “treci aici hoţule!” şi pe urmă am făcut cunoştinţă cu un domn plutonier, micuţ de statură, negricios la faţă şi cu o privire care prevestea furtună.

Mai mult, împins de la spate, deşi făceam eforturi evidente să merg cât se poate de repede am intrat într-un labirint de holuri şi, în faţa mea, cu nişte pocnete asurzitoare au fost deschise două zăvoare grele care blocau o uşă, apoi, uşa, o gratie de fier, şi un ultim brânci m-a proiectat în mijlocul unui spaţiu închis din toate părţile nu mai mare decât bucătăria mea de acasă… celula nr 148 unde, din întâmplare mă aflu şi astăzi ca şi cum nu m-aş fi clintit din loc patru ani de zile.

Inutil să vorbesc despre dorinţa mea de a cunoaşte totul despre puşcărie în cel mai scurt timp posibil – avalanşe de întrebări de o parte şi de cealaltă răspunsuri sincere de o parte, minciuni de cealaltă şi aşa mai departe.

A doua zi dimineaţa am luat cunoştinţă, e drept nu pe pielea mea ci pe cea a doi dintre “colocatarii” mei, cu potenţialul energetic al unui baston de cauciuc aplicat peste fesele goale sau la palma întinsă.

Mi-am pus mâinile la ochi şi mi-am spus în gând: “Doamne, asta nu se poate ….nu poate fi adevărat!”. Autorul acestei isprăvi fusese tot un domn plutonier care după câteva minute de la semnalul repetat al deşteptării (nu exista sonerie pe vremea aceea) a deschis uşa tocmai… la celula noastră.

Pe cei doi nu i-a găsit echipati regulamentar, iar eu zic în sinea mea că mare noroc am avut că am fost ceva mai vioi altfel… am impresia că bastoanele acelea mă vizau în primul rând pe mine.

Astfel a început pentru mine procesul de REEDUCARE sau, spunându-i altfel (am alergie la eufemisme) procesul de REDUCERE LA TĂCERE. Asupra acestor termeni voi reveni spre finalul confesiunii mele cu explicaţiile necesare.

În după-amiaza zilei care debutase atât de spectaculos pentru mine am făcut şi prima criză de ulcer. Să vă descriu în câteva cuvinte ce înseamnă această criză de ulcer pentru mine, cum se manifestă şi urmările sale.

Arsuri insuportabile în capul pieptului, în câteva minute epuizare fizică totală, frisoane şi senzaţia de vomă – începe un spectacol care durează între trei şi cinci zile, interval de timp în care vomit cam din sfert în sfert de oră, bineînţeles nu mai pot mânca nimic, nu mai pot lua nici un fel de medicament. După numai câteva ceasuri de la declanşare îmi tremură tot corpul şi o necesitate imperioasă mă lungeşte la pat.

Când totul se termină şi, probabil ultima picătură de suc gastric a fost eliminată revin la normal, epuizat, stors ca o rufă scoasă din cadă şi trecută prin cuplul a două braţe vânjoase.

Asta-i tot ! v-am făcut această descriere deoarece tocmai zilele trecute am trecut printr-o astfel de criză şi în aceste momente, când scriu, sunt marcat încă de efectele sale şi se pare că încă nu şi-a spus ultimul cuvânt – contrar obiceiului dă semne de recidivă. Acestea  ar fi dificultăţile de care pomeneam la un moment dat şi care mă împiedică să scriu în flux continuu terminând materialul, aşa cum am promis iniţial, în maximum două zile.

Revenind la amintirile mele din primele zile de detenţie în Penitenciarul Rahova ce aş putea să mai spun? Un frig teribil, calorifer care a rămas nesimţitor şi rece la toate rugăminţile noastre disperate, un tavan care lăcrima prin toţi porii, douăzeci şi patru de ore pe zi picături mari şi reci de apă participând alături de noi la tristeţea noastră şi o senzaţie de pustiu ce, treptat, treptat punea stăpânire pe simţirile mele.

Îmi mai amintesc de faptul că, într-o zi, un planton de pe hol a deschis uşa şi m-a poftit să ies afară. Nedumerirea mi-a fost “spulberată” când ajuns la clubul secţiei, persoana respectivă mi-a cerut o consultaţie tehnică despre o eventuală antenă de televizor capabilă să recepţioneze şi programul vecinilor de la sud. Câteva întrebări despre fapta mea – răspunsuri ca de obicei, sincere şi, în final, “Ce am de gând să fac în viitor?”… Parcă mai auzisem undeva întrebarea asta şi sincer să fiu (aşa cum am promis!), începuse să mă agaseze.

A urmat recursul la Tribunalul Suprem, lanţuri la picioare, cătuşe, câini dresaţi în sală, ţinuţi în lesă de personalul competent – bucuria pe care am trăit-o când am aflat că toţi ceilalţi inculpaţi primiseră câte o pedeapsă de cinci ani închisoare (aveam aproape certitudinea că în august vor fi liberi) şi cam atât despre prima mea închisoare – Penitenciarul Rahova.

Pe data de 9 iunie 1984 mă îmbarcam pe cursa care a doua zi, la exact 9 luni de la arestare avea să mă debarce într-o gară din Ardeal. La coborâre, un bătrân adjutant deschide uşa cuşetei în care călătorisem singur şi mă invită ceremonios “Aici e ţara voastră, coboară cetăţene!” I-am mulţumit în gând pentru modul respectuos în care mi se adresase şi în timp ce urcam în duba Penitenciarului Aiud mă întrebam tot în gând “Oare ce o fi vrut să spună cu … “ţara voastră”…., adică a cui? Adică eu nu mai am ţară?”

Primul contact cu Aiudul, prima mare surpriză! Celula 315 de pe secţia 6 Pedepse. Lângă perete, aşa, într-o parte, un zdrahon de bărbat cu o burtă proeminentă ce se revărsa peste nişte pantaloni zdrenţuiţi care abia îi ascundeau “măruntaiele”, tuns chilug, dar cu o mustaţă mare şi răsucită până spre jumătatea obrazului, îmi întinde mâna şi urmează o prezentare memorabilă care m-a lăsat câteva clipe interzis, chiar şi după ce acesta terminase şi mă privea cu un aer superior (şi la propriu şi la figurat) aşteptând să-i răspund la “teribilul” salut.

O voce de bariton cu inflexiuni bine studiate, menite să-l facă zob pe interlocutor, şi acela eram din nefericire… eu! “Sunt deţinutul politic Măgureanu Gheorghe, membru al Partidului legionar al Societăţii creştine care de 35 (treizeci şi cinci) de ani luptă cu arma în mână împotriva terorii comuniste!”

După câteva clipe de stupoare, gura mea se deschisese pentru a articula numele meu, dar acum nu mai reacţiona. În nici un fel, nici să scoată vreun sunet, nici să se inchidă, întorc uşor capul spre uşă, nici astăzi nu pot preciza cu ce intenţii (să caut un loc de fugă, să cer ajutor sau … măcar o explicaţie) şi întâlnesc privirea parcă conspirativă a subofiţerului care mă însoţea.

Când am văzut că acesta mai şi zâmbeşte m-am destins brusc înţelegând despre ce este vorba. Am întins mâna şi am rostit simplu “Iuga” şi uşa s-a închis în urma mea.

A urmat o lună de zile de teatru absurd cu doi protagonişti, eu şi nea Gheorghe. Când am simţit că asupra mea începe să planeze pericolul iminent fie de a mă urca pe pereţi, fie de a mă repezi cu capul în vizetă sau de a mă lăsa strâns de gât, am ieşit la raport la domnul căpitan Biro, şeful secţiei, explicându-i că rezistenţa mea în faţa furiei lui nea Gheorghe dădea vădite semne de epuizare.

Deşi “colocatarul” meu îi făcuse un portret din cele mai sinistre posibile, eu am rămas cu o impresie plăcută despre acest ofiţer care după ce mi-a ascultat păsul, mi-a promis ajutor. În câteva zile am ajuns direct pe Secţia 1 unde erau “cazaţi” deţinuţii, să le spun totuşi C.S.S. pentru că erau adunaţi acolo la un loc, tot soiul de exemplare, multe dintre ele numai deţinuţi politici n-ar putea fi numiţi.

Pe secţie, cum spuneam noi locului (ţarcului) de detenţie, oameni erau împărţiţi în două categorii distincte – cei care executau detenţia pe celulă şi cei care erau scoşi la muncă.

Am cerut şefului de secţie să mă ajute să fiu scos şi eu la muncă (în naivitatea mea dezarmantă cerusem acest lucru şi la Bucureşti PE SPECIALĂ) socotind că, datorită profesiei mele aş avea prioritate în faţa celorlalţi.

Am aşteptat răbdător o lună, zece… douăzeci. Nimic deosebit în acest interval de timp care să rupă monotonia detenţiei pe celulă. Câteva crize de ulcer în urma cărora am obţinut (în sfârşit!) şi eu un regim dietetic pentru că, sincer să fiu, începusem să mă usuc pe picioare ca o rufă care intră la apă.

Pachete nu prea primeam de acasă deoarece un subofiţer din poartă mă gratulase cu un raport pe mine şi pe colegul meu de celulă pentru că, chipurile, am fi privit pe fereastră, ceea ce nu prea era adevărat şi chiar dacă ar fi fost aşa, oare ce menire au ferestrele la o locuinţă?

Culmea ironiei a fost că până la urmă numai raportul meu a rămas în picioare, colegul meu de celulă primind în continuare pachetele ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Am uitat să spun că… mai aveam de la Bucureşti un raport, făcut de acelaşi domn plutonier care îi ciomăgise pe colegii mei de celulă, pentru faptul că stăteam pe pat rezemat de perete… ceea ce recunosc că era adevărat, numai că cei doi colegi ai mei dormeau de-a binelea! Şi n-am observat să-i fi lipsit vreunuia pachetul vreodată (lunar!).

În sfârşit, pe 8 august 1985 sunt scos la comandantul de penitenciar fără s-o cer, îmi ziceam eu în sinea mea poate vor începe şi pentru mine zile mai bune. Tocmai scrisesem acasă să-mi trimită şi mie mâncare după 1 septembrie şi bani pentru dantură (îmi cădeau dinţii parcă erau boabe de fasole şi gingiile sângerau permanent). Poate, ştiu eu…, puţină milă… nu?

Ghinionul meu face ca domnul comandant să fie ocupat în acele momente, urmând să fiu reprogramat. Sâmbătă 10 august 1985, în cursul dimineţii sunt poftit să-mi fac bagajul şi condus apoi spre biroul şefului de secţie, introdus în birou şi… rămân blocat de ceea ce văd – comandantul de penitenciar într-o poziţie centrală în faţa biroului, o persoană civilă în preajma sa (secretar posibil), ofiţerul însărcinat cu paza şi regimul în penitenciar, ofiţerul de securitate al penitenciarului şi ofiţerul de serviciu.

Scurt şi fără drept de replică vorbeşte comandantul – “Bine mă Iuga, nu te mai laşi de prostii, tot de organizaţii te ţii, uite acte de indisciplină, două rapoarte. CE VREI MĂ, SĂ-ŢI DĂM GLONŢUL? Uite, şeful de secţie (singurul care lipsea din birou) te pedepseşte cu 12 luni de restrictivă – IA-L ŞI DU-L!”

Şi dus am fost până la celula 327 de pe Secţia 6 Pedepse. Dezbrăcat, îmbrăcat cu zdrenţele de rigoare şi a doua zi începea cea mai dramatică criză de ulcer pe care am trăit-o vreodată. Fără nici un ajutor, fără nici măcar un cuvânt de încurajare, tăvălindu-mă pe betonul gol, vărsând şi maţele din mine… duminică, luni, marţi, miercuri… abia joi îmi adun ce brumă mai rămăsese din mine şi aşteptam masa ca pe o mană cerească. “Trece acceleratuuul!” Abia a doua zi aveam dreptul la hrană caldă.

Pe 1 septembrie când termin cele 20 de zile de izolare arătam ca o umbră – pielea întinsă peste o grămadă de oase. Primesc de la magazia secţiei hainele, traista cu strictul necesar şi 100 de ţigări. Pricep că voi sta singur în celulă 365 de zile!

Cerule, e posibil aşa ceva, cum poate un om să reziste în aceste condiţii fără s-o ia razna? Şi drama cea mai cumplită, mai sunt şi fumător de cel puţin 10 ţigări pe zi… Mă adun încă o dată, trec în revistă toate datele problemei şi… mă umflă râsul!

Dacă m-ar fi văzut cineva ar fi zis că sunt gata, am capotat când eu abia acum mă trezisem, pricepusem în sfârşit după doi ani de detenţie despre ce este vorba… mecanismul REDUCERII LA TĂCERE… funcţiona ireproşabil!

Încep activitatea de recuperare psihică, apoi, în limita posibilităţilor, recuperarea fizică. Absenţa ţigărilor mă zdrobea efectiv. Prima sută de ţigări am fumat-o în aproape zece zile şi după aceea am început să mă las de fumat. Cred că în cele 230 de zile de restrictivă executate (la Aiud! – n.a), m-am lăsat de cel puţin 1460 de ori de fumat, angajamente solemne, jurăminte, blesteme – cum dădeam de un chiştoc pe unde umblam (curtea de aer, WC, hol) vedeam cum răsare soarele în faţa ochilor şi … cu orice preţ trebuia să pun mâna pe el.

N-aş putea spune cu precizie că subofiţerii care mă însoţeau nu mă vedeau, poate da, poate nu… Plângeam deseori de plăcere în timp ce inhalam un fum de ţigară după câteva zile de pauză.

Mâncarea nu-mi ajungea. Când simţeam şi eu mai puternic gustul cartofilor constatam că nu mai era nimic pe fundul castronului. Îmi era foame tot timpul, 24 de ore din 24. Găseam uneori la WC, când mă duceam să vărs conţinutul tinetei câte un rest de mămăligă pus pe chiuvetă. Îl ascundeam sub zeghe şi după ce curăţam cu precizie matematică nu mai mult de un milimetru din el îl mâncam de parcă era cozonac. Castroanele mele nu trebuiau spălate niciodată pentru că le lustruiam eu pe margini cu limba, pe fund cu degetul.

Frigul mă silea să mă mişc cât mai mult cu putinţă ca să nu ingheţ. De multe ori făceam pauză în timpul unui fel de mâncare pentru că degetele scăpau lingura din mână. Le băgam la subţioară până le dezmorţeam apoi continuam să mănânc. Mă mişcam până mi se frângeau picioarele fie de la genunchi, fie de la gleznă de parcă eram un paralitic.

Abia noaptea când puneam cearceaful şi pătura pe mine simţeam că mă dezgheţ. M-aş fi învelit şi cu băncuţa dacă ar fi fost posibil… Dramatic a fost când a început să se stingă lumina în celule (economie de energie!). Nu mai vedeam nimic, mă mişcam ca un orbete cu mâinile întinse să nu dau cumva cu capul de pereţi.

La 3 ianuarie 1986 am fost mutat în celula 317. Am scăpat de frig nemaiavând nici un geam spre lumina zilei, dar pierdusem complet controlul timpului. Singurele repere – deşteptarea, apelul, masa de prînz, tineta, masa de seară, apelul şi stingerea.

În spatele zidului de la capul meu  funcţiona permanent o presă… o aud uneori şi acum, după aproape doi ani de zile.

N-am bătut în vizetă niciodată, timp de 230 de zile, n-am cerut niciodată nimic – pricepusem că trebuie să TAC! Şi tăceam… poate astfel voi fi auzit!

De la o vreme începusem să simt nevoia imperioasă de a vorbi cu cineva, dar cu cine? Şi atunci am apelat la un … GÂNDAC DE BUCĂTĂRIE! L-am botezat Bâzoi şi am început să stau de vorbă cu el. Ştiam cu precizie ora la care vine şi îi rezervam într-un colţ al camerei câteva firimituri de pâine. Ştia locul şi nu se mai ferea de mine. Venea, negru, mare, burtos, direct la masă. În timp ce mânca eu îi vorbeam, îi recitam poezii, îi povesteam din “aventurile” mele, tot ce-mi trăznea prin cap. După ce termina, îl pofteam ceremonios afară conducându-l de-a buşilea până la gura în care îşi avea culcuşul (sau mica lui închisoare… cine ştie?)

Ziarul îl citeam de câte două ori fără să omit un rând. Uneori mă apucam să număr câte cuvinte conţine…

Dintr-o săpunieră şi câteva bucăţi de elastic subţiri pe post de corzi îmi făcusem… să-i spunem, un fel de balalaică. Eu care în viaţa mea nu pusesem mâna pe un instrument muzical, fiind bâtă la capitolul muzică “compuneam” melodii pe versuri proprii şi le murmuram acompaniat la balalaica mea.

Din resturi de aţe, colorate, smulse din diferite obiecte vestimentare, prosoape, împleteam semne de carte. Cu ac făcut din băţ de chibrit coseam şi descoseam toată ziua … dar, AJUNGE! Am vorbit prea mult de cele 230 de zile de coşmar… şi VREAU SĂ FIE PENTRU ULTIMA DATĂ CÂND ÎMI AMINTESC ŞI VORBESC DESPRE ELE!

Pe 1 aprilie 1986 soseam la Bucureşti chemat de soţie la divorţ. Nu vreau să comentez acest eveniment. Sper să fie o problemă personală a sa pe care a rezolvat-o cum a crezut ea de cuviinţă că este mai bine.

Doar cîteva cuvinte despre lanţurile de la picioare pe care le-am purtat douăzeci şi una de zile … pe picioarele uscate, descărnate care abia mă mai purtau prin celula 145 de pe secţia a 5-a specială unde am fost “cazat”. Am fost scos din fiare şi mutat în celula 146 unde am locuit mai bine de un an de zile. Nu vreau să vorbesc nimic despre oamenii pe care i-am întâlnit în cele două celule. Unii s-au purtat omeneşte, alţii mai puţin… fiecare după cum a crezut de cuviinţă sau după cum i-a dictat sufletul său. Un singur lucru mai vreau să menţionez şi cu aceasta am încheiat capitolul ÎNCHISORILOR MELE.

Îmi confecţionasem nişte zaruri (cinci bucăţi) din pâine şi îmi făceam de lucru cu ele jucând Yams sau Bacarra în colţul meu de lângă uşă. Într-o zi a intrat ca o furtună în cameră domnul plutonier, acela mic de statură şi negricios.

A început un control minuţios prin buzunare… nimic compromiţător la nimeni. S-a întors la mine şi mi-a deschis cutia de chibrituri unde se aflau cele cinci zaruri să nu se deterioreze… le-a luat, a mormăit ceva în barbă şi în clipa următoare a izbit. De jos în sus, ridicându-se uşor pe vârfuri, prin surprindere. Am primit lovitura pe toată suprafaţa obrazului stâng. N-am scos o vorbă, m-am rezemat numai uşor de pat… “BANDITUL Iuga face zaruri, nu?”

Un interogatoriu gratuit şi total inutil, încă o palmă aplicată în acelaşi mod unui coleg de celulă pentru un buzunar suplimentar cusut la pantaloni, uşa trântită şi cu aceasta … am terminat. Mi se pare că pe domnul plutonier care m-a lovit îl cheamă Ciungu Teodor, n-aş putea s-o afirm cu certitudine, iar palma aplicată colegului aşa… ca să nu devin cumva suspicios.

Mă apropii de final şi… Doamne, câte ar mai fi de spus, dar cred că este suficient şi atât pentru a mă putea face înţeles, pe urmă poate să apară plictiseala, nerăbdarea şi toată munca mea se duce de râpă. Şi mă simt atât de obosit şi sătul până peste cap de tot şi de toate. Trebuie să inchei acest capitol ca şi pe primul printr-o încercare de sinteză, trăgând bineînţeles şi concluziile corespunzătoare.

Am executat peste patru ani de detenţie efectiv pe celulă, izolat şi supravegheat cu atenţie de oamenii penitenciarului. În acest interval de timp am fost supus permanent la o presiune continuă, fizică, psihică şi morală cu scopul evident de a fi redus la tăcere (reeducat). Mijloacele folosite nu au fost întotdeauna dintre cele mai loiale. Un exemplu la întâmplare în acest sens – cum a fost posibil să fiu trimis pe restrictivă unde trebuia să execut douăzeci de zile de izolare, consecutive, fără să fiu văzut şi consultat de medic? Mai ales că acesta ştia bine că sunt bolnav de ulcer, că am un fizic distrofic ş.a.m.d.

Tot în acest interval de timp, cu voia sau fără voia mea, am perceput cu simţurile mele (uneori pe propria-mi piele) fapte care mi-au zguduit profund integritatea mea şi care nu pot constitui un titlu de mândrie pentru un popor civilizat – din nou un exemplu în acest sens – am numărat nu mai puţin de 70 (şaptezeci) de lovituri aplicate unui deţinut pentru a-l determina să mărturisească o faptă (încălcare de regulament, desigur) pe care o comisese.

Şi încă o variaţie pe această temă – un deţinut se lăsa ciomăgit de un subofiţer (provocându-l printr-un lătrat de câine în timpul apelului) pentru un polonic de mâncare în plus pe care îl primise de la colegul de schimb la masa de prânz (se amuzau oamenii, unul pe seama celuilalt). Repet cele spuse pe o pagină anterioară – este pentru ultima oară când mai vreau să-mi amintesc şi să vorbesc despre aceste lucruri, dar aceasta nu înseamnă că şi existenţa lor a fost curmată.

Am promis undeva (FILA nr. 6 b) că voi reveni cu explicaţii asupra motivelor care mă determină să folosesc expresia “reducere la tăcere” în locul celei obişnuite în penitenciar “reeducare”.

În primul rând, pe durata celor peste patru ani de detenţie nu am cunoscut personal nici un ofiţer care, îndeplinind concret funcţia de educator să mă scoată la raportul său şi să încerce să-mi vorbească în sensul reeducării mele. Am auzit însă că există prin penitenciare chiar mai multe persoane care îndeplinesc acest rol.

Şi în al doilea rând…, despre ce reeducare poate fi vorba când infracţiunea mea este constituită din cuvinte aşternute pe hârtie sau rostite în faţa unor interlocutori, cuvinte rezultate în urma unui proces de gândire. Să nu mai gândesc… este imposibil (acesta este principalul atribut al fiinţei umane), rămân în discuţie scrisul şi vorbitul. Deci, nu mai trebuie să aştern pe hârtie toate gândurile mele şi să nu mai dau glas, de asemeni, la toate gândurile mele.

Iată, practic, ce înseamnă reeducarea mea şi… nu se confundă oare, aceste interdicţii voluntare cu expresia TĂCERE?

Muşchi atrofiaţi, articulaţii uscate, slăbit sub limita tolerabilului, boala de ulcer amplificată, pielea de pe trup zbârcită de parcă aş avea 70 de ani (alimentaţie proastă, unilaterală, lipsită de vitamine) sistemul nervos la limita rezistenţei sale – lipsit de minimul necesar de mijloace de informare menite să menţină viabil un spirit uman, presat fizic prin mijloace brutale, traumatizat psihic prin umilire şi desconsiderare, moral prin încarcerarea mea alături de indivizi… viciaţi până în măduva oaselor, lipsit de orice apărare (în afara echilibrului meu interior) în faţa agresivităţii primitive a acestora.

Şi încă ar mai fi multe de spus… Poate singurul element benefic al penitenciarului a fost fortificarea mea interioară, ascuţirea spiritului de observaţie şi a unor simţuri naturale. Şi tot la capitolul “pierderi”, distrugerea vederii şi a danturii. Şi cu aceasta am pus punct.

*

Mai citiţi şi cele ce urmează …

28 aprilie 1989. S-ar putea spune că Iorgu a luat-o razna sau tupeul şi încărcarea bateriilor cresc pe măsură ce momentul punerii în libertate se apropie: sfidând tot şi toate, cere oficial drepturi la Aiud!

Note:Tov. cpt. Negrilă. Analizaţi şi împreună să stabilim măsurile în consecinţă. Tov. cpt. Negrilă. S-a dat o xerocopie la Direcţia I-a, Lt.col Marin

CERERE,  către cetăţ. com. al penit. Aiud

Subs. deţ. IUGA DUMITRU născut la data de 21.04.1942 deţ. în penit. Aiud condamnat la 6 ani. Rog a aproba memoriul

1. În urma executării a 5 ani, 7 luni şi 13 zile de detenţie în regim celular de minimă suprafaţă (niciodată suprafaţa degajată din interiorul celulelor nu a depăşit 2 – 3 m.p.) sufăr cumplit de sindromul de claustrare simţind permanent o presiune psihică şi fizică a tuturor obiectelor care mă înconjoară, inclusiv a oamenilor cu care sînt nevoit să execut detenţia. În tot acest interval de timp mi-a fost refuzată priveliştea unei fărîme de cer liber prin spaţiul oferit de deschiderea ferestrelor utilizîndu-se tot felul de mijloace artificiale în acest sens (jaluzele metalice sau de sticlă armată cu sîrmă, site, plase de sîrmă, panouri de tablă perforată). Mai mult chiar, o perioadă de timp de 4 luni de zile mi-a fost răpită complet lumina zilei ajungînd în situaţia de a pierde chiar controlul timpului (celula 317 – secţia VI – a Aiud). Consider acest mod de detenţie ca fiind profund inuman şi solicit următoarele îmbunătăţiri în acest sens:

a) Deţinerea mea în continuare pînă la expirarea mandatului (9 sept.a.c.) într-o cameră unde să pot locui singur şi degajată complet de obiectele care nu îmi sînt utile.

b) Eliberarea ferestrei de jaluzele.

2. Regimul alimentar oferit după normele aprobate în cadrul penitenciarelor din România s-a dovedit a fi necorespunzător menţinerii unei stări de sănătate satisfăcătoare pentru organismul meu marcat deja de un ulcer duodenal cronic, astfel că după detenţia executată boala mea s-a agravat foarte mult, repetarea crizelor cu o frecvenţă tot mai mare punîndu-mi în pericol viaţa. Adăugînd la carenţele regimului alimentar şi absenţa unui tratament medical de întreţinere mă îndrept cu paşi siguri spre o criză care s-ar putea să-mi fie fatală. Solicit în concluzie îmbunătăţirea şi adaptarea regimului alimentar ce mi se oferă scopului de a-mi menţine dacă nu de “a-mi reface” stomacul distrus. Solicit totodată un tratament medical ajutător în acest sens.

3. În toată perioada detenţiei nu am fost folosit la muncă din motive independente de voinţa mea. Desigur, în acest moment nu mai sînt în măsură să prestez o muncă fizică datorită deteriorării grave a sănătăţii mele. Au fost perioade îndelungate de timp în care mi-a fost refuzat accesul la orice fel de lectură sau cînd mi-a fost oferit acest drept totul a avut un caracter unilateral urmărind mai degrabă ruinarea mea spirituală decît menţinerea mea în limitele unei existenţe normale. Urmînd ca în curînd să mă întorc în sînul familiei mele, în mijlocul oamenilor unde va trebui să muncesc din nou pentru că aşa consider că este firesc, solicit din partea conducerii penitenciarului să-mi pună la dispoziţie  sursele de lectură pe care le consider eu necesare pentru existenţa mea spirituală (din cadrul bibliotecii penitenciarului) hîrtie şi creion pentru a putea studia, exersa, reîmprospăta anumite cunoştinţe, pentru a-mi ocupa timpul cu o activitate care să-mi fie utilă depă eliberarea mea.  La acest punct aduc următoarea precizare: MĂ ANGAJEZ SUB CUVÎNT DE ONOARE SĂ NU ÎNTREBUINŢEZ HÎRTIA ŞI CREIONUL DECÎT ÎN SCOPURILE DECLARATE ŞI SĂ SUPUN CELUI MAI SEVER CONTROL DIN PARTEA CELOR ÎN DREPT TOT CEEA CE SCRIU. ACELAŞI ANGAJAMENT SOLEMN MI-L IAU ŞI ÎN LEGĂTURĂ CU EVENTUALA DEMONTARE A JALUZELELOR DE LA FEREASTRĂ.

4. Apropiindu-se ziua punerii mele în libertate consider că este necesară o strîngere a legăturilor dintre mine şi familia mea în mijlocul căreia voi merge după eliberare. Solicit în acest sens să mi se asigure dreptul la o corespondenţă lunară cu aceasta în ambele sensuri. În urma recentei crize de ulcer pe care am avut-o (şi pe care nu am depăşit-o în totalitate) am rugat conducerea penitenciarului (verbal prin organele de supraveghere) să contramandeze vizita pe care o aşteptam în aceste zile de la fratele meu. Rog să mi se faciliteze o corespondenţă cu acesta pentru a fixa o nouă zi pentru vizită.

Vă rog să consideraţi toate cererile mele ca fiind în totalitate îndreptăţite şi urmărind un singur scop – punerea în libertate la 9 sept. a.c. a unui om care a suferit 6 ani de detenţie dar a ieşit pe porţile penitenciarului un OM ÎNTREG ŞI NU O RUINĂ UMANĂ. Respingerea lor nu va schimba cu nimic nici statutul meu de DEŢINUT POLITIC în cadrul acestui penitenciar şi nici atitudinea mea faţă de cadrele penitenciarului în perioada de detenţie pe care o mai am de executat. Aprobarea lor o voi considera ca un gest de bunăvoinţă din partea celor în drept să aprobe acest demers, atitudinea mea ulterioară eliberării mele reflectînd acest gest.

28.04.1989/Dumitru Iuga

1D-245 f/v

NOTĂ

La data de 28.05.1989, ora 10.30 fiind sesizat că la camera 201 deţinutul Iuga Dumitru, internat cu dg. ulcer duodenal cronic, condamnat C.S.S. a creat dezordine în cameră şi a inscripţionat pereţii camerei cu săpun colorat, l-am scos la cabinetul medical al secţiei cronici pentru a stabili motivele acţiunilor sale.

Cel în cauză a declarat că refuză tratamentul medical şi că nu a mîncat timp de 8 zile (pînă în urmă cu 2 zile) motivînd că nu i s-au dat ţigări  şi cărţile de la magazie.

A mai afirmat că a fost internat în spital fără să fie întrebat dacă doreşte acest lucru.

I-am precizat că în spital fumatul este interzis, dar că voi aduce la cunoştinţa factorilor competenţi doleanţele sale.

Bâlbăie

Completare of. C.I.: În interiorul camerei era scris:

Camera de tortură 201. Camera de gazare unde este ? Dar MENGELE şi colaboratorii ? Îi aştept. CÎND MAFIA SE TEME UCIDE !  semnătură IUGA. LUAŢI SEAMA DOMNILOR, SÎNT DEŢINUT POLITIC, RESPECTAŢI-MI DREPTURILE! semnătură IUGA.

3D-43 f/v

Vezi si: Dumitru Iuga face Reconstituirea loviturii de palat din decembrie 1989

Iliescu Voican Mazilu TVR CC 1989

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.