Ultimul scandal de presă iscat de Eminescu. CARTEA TRECERII (VI) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Ultimul scandal de presă iscat de Eminescu. CARTEA TRECERII (VI)

Ziaristi Online prezinta, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Lucrarea CARTEA TRECERII, o abordare filologica realizata de profesorul dr univ Nae Georgescu, eminescolog de prima linie, este publicata in serial, la sectiunea GANDIREA a portalului ZiaristiOnline.ro, pana la a 161-a aniversare a Romanului Absolut, 15.01.2011. Dupa Prefata si Argumentul autorului, urmate de evocarea Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. CARTEA TRECERII (II) si Comentariile profesorului Nae Georgescu. CARTEA TRECERII (III) am prezentat EPOPEEA ERIZIPELULUI, in baza Raportului doctorului Vineş, analizat in cele mai mici amanunte sub titlul Misterul internarii lui Eminescu. In continuare,

Ultimul scandal de presă iscat de Eminescu

Chestiunea pare mai degrabă juridică decât medicală, de vreme ce  prim-procurorul cunoaşte cazul şi-l monitorizează. Data de 23 ianuarie este mai apropiată de cea din raportul anonim  (3 februarie) – dar este, în acelaşi timp, destul de apropiată de ultima ieşire publică a lui Eminescu, articolul publicat de el în „România liberă”  din 13 ianuarie 1889 prin care a deranjat  mult şubreda coaliţie politică a momentului. Am publicat acest articol al său în cartea „A doua viaţă a lui Eminescu” (1994). Redăm, aici, numai  ecourile articolului, după  o notă a lui G.Panu publicată în ziarul „Lupta”, 15 ianuarie 1889, pagina întâi :” Şedinţă mai nostimă, nec plus ultra al partidului conservator a fost de data aceasta atins. Să povestim. Şedinţa încă nu este deschisă, când d. Vernescu intră furios cu un exemplar din România liberă în care este înjurat.”Îmi dau demisia ! Îmi dau demisia !” – strigă către amicii săi care înzadar cearcă a-l linişti. Miniştrii junimişti îl înconjoară şi-l roagă  să nu demisioneze, că se va face rectificare, îi şi arată un bruion de rectificare, aruncând vina articolului în chestiune pe spatele bietului Eminescu… D. Vernescu se linişteşte, ba încă se prea linişteşte, şi aceasta foarte repede… O furtună în un cap de avocat… Şedinţa se deschide…” Evenimentul este consemnat de mai multe ziare, iar „Naţiunea” dă informaţii mai ample: ”În urma articolului apărut ieri în România liberă , în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa şi-a dat demisia azi dimineaţă. Însă, în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua – ceea ce a şi făcut în numărul de azi al oficioasei – pe d. Eminescu, autorul articolului în chestiune, d. Vernescu şi-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa.” Alt ziar, „Telegraful”, adaugă: ” d-nii Carp şi Theodor Rosetti, faţă cu dl. Laurian, i-au declarat că articolul  priveşte pe d. Eminescu…” Ziarul „România liberă”, oficiosul noii coaliţii guvernamentale, al cărei director este D. A. Laurian, prieten cu poetul (va rosti un discurs emioţionant la catafalcul său) dă o scurtă dezminţire a doua zi. Sursele sunt concordante, evenimentul din 13 ianuarie 1889 a fost bine marcat de presă. În fărâmiţările politice ale momentului nu se mai insistă asupra acestei prime tentative de dezbinare a coaliţiei guvermanentale ( guvernul  junimist condus de Th. Rosetti va pica la 30 martie 1889, ca dovadă a slabei coeziuni politice,  şi va veni la putere un nou guvern, conservator, condus de bătrânul Lascăr Catargiu).  Prietenii apropiaţi ai poetului reţin, însă, amănuntul – şi  prin 1909 un fost redactor al „României libere”,  Mihail Brăneanu, îi va povesti lui Ioan Scurtu că în ultimul său an de presă Eminescu a reuşit şi performanţa de a răsturna un guvern cu un articol de ziar. Mărturia, care ţine mai mult de senzaţional, a rămas în arhiva lui Ioan Scurtu şi s-a publicat abia prin anii 80 ai secolului trecut (şi nu i s-a dat importanţă până la descoperirea, de către noi, a referinţelor de presă de mai sus). Chiar de o răsturnare de guvern nu este cazul să vorbim, dar incidentul parlamerntar este semnificativ.  Exact după această dată de 13-14 ianuarie 1889  nu se mai ştie nimic despre Eminescu.  Vedeţi cum zice doctorul Vineş :” Cu câteva luni înainte de a intra în Institutul Caritatea, adică cu puţin înainte de a-l cunoaşte eu, Mihail Eminescu, după cum mi-au declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese veneriene. În acest timp dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecari tulburări morale: intra în diferite localuri publice şi consuma fără să plătească; cerea bani de la toţi pe cari îi întâlnea. Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea al regretatului prof. Dr. Al. Sutzu, unde, în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ. Eminescu mai fusese internat în Institutul Caritatea în 1883.” Printre „tulburările morale” reţinute de medic de la prietenii săi sunt enumerate consumaţiile fără plată prin cârciumi – nu şi aceste gesturi eminamente politice. Se mai aduc, de către unii biografi, şi alte amintiri despre aceste ultime luni libere ale poetului, şi foarte des se citează Teleor, cu toate că însemnarea sa este încurcată şi se referă la alt an. O redăm:

Cum era ca bărbat Eminescu

„ Cu  vreo lună înainte de moartea sa, Eminescu mergea regulat, în fiecare seară, la Coloseul Opler, mai mult pentru hatârul unei frumoase cântăreţe suedeze. Într-o seară, după ce am jucat popice amândoi, după ce m-a bătut de m-a prăpădit la joc, făcând mereu numai nouă puncte, am trecut amândoi în sala de spectacol. Toată sala era plină de lume. Capelmaistrul Carbus începuse să agite bagheta. La masa noastră  mai veniră încă vreo patru-cinci prieteni. Eminescu era foarte vesel, transportat. Veni o nouă serie de halbe cu guler de mareşal,

–         Ce gulere sunt astea, bre ?

–         De general !

–         De colonel bulgăresc !

Eminescu avea privirea îndepărtată spre scenă:  parcă aştepta ceva.

–         Ce e, Eminescule ?

–         Nu vine cineva…

–         Cine ?

–         Cineva…

Apoi mai vorbirăm de pariul ce făcuse Eminescu – pariu în scris cu Simţion şi alţii…

Un cântec vesel în formă de marş ne făcu  să tăcem şi să îndreptăm privirile spre scenă. Eminescu făcu ochii mari, se însufleţi şi strigă deodată:

–         Suedeza !

Apoi, după scaun, printr-o săritură, se sui pe masă, îşi puse un şervet în jurul capului şi începu să strige: Bravo ! Bravo !

Toată sala a rămas înmărmurită.”

Acest pariu cu Simţion există între manuscrisele lui Eminescu, dar este datat 25 iunie 1883 şi se referă, deci, la ultimele zile de dinaintea căderii poetului din 28 iunie acel an: D.Teleor confundă. Este uşor de confundat, pentrui că fazele bolii lui Eminescu sunt ca trase la indigou: de ficare dată poliţia este aceea care se sesizează, prietenii vin pe urmă – şi rămân, pe urmă, cu amintirile… În linii generale, însă, nu mult diferit înţelegeau – sau lăsau să se înţeleagă – şi alţi prieteni „excesele veneriene” ale poetului. Se pot cita şi amintirile din 1893 ale Mitei Kremnitz, şi cele din 1932 ale lui Panaite Zosin, dar le eliminăm pentru economie de spaţiu.

În concluzie, putem afirma că Eminescu a fost adus la un spital de boli nervoase într-una dintre zilele din intervalul 14 ianuarie – 3 februarie 1889 – dar se înţelege limpede că la mijloc este mâna poliţiei iar poetul este implicat într-un caz de turburare a ordinii politice, nu publice. Doctorul Vineş poate că chiar nu ştie aceste amănunte – sau le lasă deoparte ca nesemnificative pentru  cazul medical ca atare.

Noi revenim cu informaţii din ziarele  Românul, Epoca şi România liberă de la începutul lui februarie 1889, care atestă că poetul a fost internat la Ospiciul Mărcuţa, unde a stat până ce direcţiunea Ospiciului a declarat că nu-l mai poate ţine pentru că n-are cine-i plăti spitalizarea. Aici a fost adus cu poliţia,  probabil imediat după insurgenţa parlamentară din 13 ianuarie, şi abia apoi a fost transferat la Doctorul Şuţu, într-o clinică particulară. De altfel, doctorul Al. Şuţu era şi un organizator al Ospiciului Mărcuţa (va fi director aici prin 1899). Confuzia aceasta între Mărcuţa de la Pantelimon şi Institutul Caritatea de lângă Foişorul de Foc persistă la biografii lui Eminescu – şi chiar la contemporani. Într-o scrisoare din 10 aprilie către un cunoscut din Iaşi, chiar Veronica Micle afirmă – dar trebuie să vedem la ea şi o anume acuzaţie adusă prietenilor şi autorităţilor: ”Regret că nu vă pot da alte detalii despre starea lui Eminescu decât care le găsesc şi eu prin jurnale, şi aceasta  din cauză că nu ştiu unde se află internat, la Mărcuţa sau la Şuţu.” Ştirile apar astfel :

–  5/17 februarie 1889, Epoca: despre internarea poetului grav bolnav „la spitalul doctorului Şuţu” (ştire preluată în mai toate ziarele); concordă cu Raportul anonim care vorbeşte de 3 februarie 1889 (5 februarie este data presei care, fiind antedatată în acele timpuri, dă ştirea ca atare în ziua fizică de calendar 4 februarie – cu data de 5);

– 10/22 februarie 1889, Românul: despre îmbunătăţirea stării de sănătate a              poetului – „internat la Ospiciul Mărcuţa” (la fel, ştire preluată amplu);

–  2/14 aprilie 1889, Epoca: Despre înrăutăţirea stării de sănătate a poetului –  „aflat la spitalul doctorului Al.Şuţu”;

–  8/20 aprilie 1889, Epoca: Ospiciul Mărcuţa a anunţat că nu-l mai poate ţine pe poet internat, întreţinerea nefiindu-i plătită. Li s-a cerut doctorilor Şuţu, Nikita şi Alexiu un raport asupra stării sănătăţii poetului pentru a se institui curatela.Ştirea este  preluată  numai de câteva ziare, între care şi Curierul român din Botoşani, care comentează mai amplu: „Direcţiunea Ospiciului Mărcuţa, din Bucureşti, ne spune Epoca, a făcut cunoscut zilele acestea Parchetului din capitală că nu mai poate ţine-n căutare pe nenorocitul nostru poet Eminescu, pentru motivul că ospiciul nu poate hrăni decât pe bolnavii a căror întreţinere e plătită de primăria capitalei. Primul procuror, faţă cu această invitaţiune puţin umanitară a direcţiunii de alienaţi, a cerut de la o comisiune medicală un raport asupra stării poetului Eminescu. Acest raport fiind depus, dintr-însul se constată că boala crudă care a lovit pe ilustrul cugetător se agravează din zi în zi. În urma acesteia, primul procuror a cerut de la primul preşedinte al tribunalului Ilfov să instituie o cutratelă asupra averii bolnavului, adică asupra modestei pensii de 250 lei, pe care i-a acordat-o nu de mult Camera. Pe de altă parte, e vorba de a se readuce nenorocitul bolnav la Botoşani, unde se făcuse deja o dată bine, subt cura veteranului şi-nvăţatului nostru medic d. dr. Isaac. În acest scop, sora poetului va pleca zilele acestea la Bucureşti.” (Informaţia din urmă este confirmată de corespondenţa  Henrietei).

–   6/18 mai 1889, România liberă. V.S. semnează reportajul „O vizită la Ospiciul Mărcuţa”:  auzind că acest ospiciu a adresat Primăriei o plângere fiindcă nimeni nu plătise întreţinerea poetului, face o vizită acolo – dar constată că Eminescu fusese internat în spitalul doctorului Al.Şuţu, nu aici.

Este limpede vorba de două instituţii, dar doctorul Şuţu trece prin amândouă, înlesnind confuzia. El are un spital particular – şi scenariul mai mult decât sigur este că l-a extras, aici, din stabilimentul de stat unde fusese dus Eminescu de către poliţie. Ca variantă administrativă plauzibilă putem avansa ideea că fizic poetul era sub supravegherea doctorului Şuţu – care-l putea ţine fie la Mărcuţa, fie în institutul său.În acest sens consiliul medical din 23 martie  1889 poate afirma că poetul se află „de aproape două luni” în Institutul Caritatea: adică în custodie.

Doctorul  V. Vineş, însă, la 1931 pare a nu şti  nici momentul morţii poetului. Păstrează în mod obstinat, s-ar putea zice, ziua de 15 iunie, pentru a nu-l contrazice pe  D. Cosmănescu. Surse de presă sincrone vorbesc de noaptea de 15 spre 16 iunie, poetul fiind  agitat, sculând medicul de gardă pentru a cere un pahar de lapte şi expiind apoi în somn: „Ieri, vineri (16/28 iunie) dimineaţa, el ceru să i se dea un pahar cu lapte şi ceru să i se trimeată dr. Şuţu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate; doctorul întrebându-l că cum se simte, Eminescu răspunde că are dureri în tot corpul, cari îi căşunează mult rău. Din nenorocire…aceste momente lucide n-au ţinut mult, căci după o jumătate de oră bietul Eminescu începu din nou să…aiureze. D-rul Şuţu căută să-l liniştească şi poetul se duse să se culce. Nu trecu nici o oră, când d-rul Şuţu intră din nou la el, de astă dată îl găsi întins, fără nici o suflare.” (Familia, după Românul). Astăzi se ia de bună data din Certificatul de deces: „cinci spre zece corente ora trei ante meridiane”  – dar în ce condiţii a fost eliberat acesta, la 17 iunie (pentru necesităţi birocratice la cimitir), cu greşeli peste greşeli (poetul ar fi avut 43 de ani, tatăl său s-ar fi chemat Mihail,etc.), ca martori semnând prin punerea degetului doi sluijitori analfabeţi ai Institutului Caritatea… mai bine să nu mai vorbim!

Data de 16 iunie este inconvenabilă pentru că indică o grabă  cu totul suspectă în privinţa ducerii la groapă : se ştie ferm că înmormântarea la Cimitirul Bellu a avut loc în ziua de 17 iunie 1889, deci ar rezulta că nici n-a fost expus cele trei zile tradiţionale, cum este obiceiul. De altfel, ziua morţii lui Eminescu n-a putut fi mişcată din mentalul colectiv, se comemorează şi astăzi la 15 iunie peste an. Trebuie să ştim că în acest 15 iunie se  combină tradiţia Cosmănescu (asasinarea lui Eminescu) – şi tradiţia Şuţu-Familia-celelalte ziare (moartea naturală).

Pentru binele lui şi al societăţii

Trebuie semnalată concordanţa cu totul interesantă dintre această amintire a doctorului Vineş şi două relatări sincrone bolii lui Eminescu. Mai exact, doctorul Vineş se regăseşte, pe de o parte, în raportul din 23 martie al doctorilor Şuţu şi Petrescu, iar pe de altă parte în interogatoriul luat poetului la 12 iunie 1889 de către judecătorul de instruicţie Brusan. Scurtul raport medical din 23 martie 1889 trebuie redat aici în întregime:

„Subsemnaţii doctori în medicină , invitaţi de domnul prim-procuror Trib. Ilfov prin adresa nr. 5717 a examina starea facultăţilor mintale lui Mihail Eminescu, întrunindu-ne astăzi 23 martie la Instiotutul Caritatea unde se află deaproape două luni, am procedat la cuvenita cercetare şi am constatat următoarele:

D-ul Mihail Eminescu , ca de ani 45, constituţie forte, nu prezintă pe suprafaţa corpului leziunin remarcabile. Figua lui este habitantă, căutătura lui este lipsită de expresiune. Mişcările dezordonate, atitudinea puţin cuviincioasă.

La întrebările ce i se adresează răspunde direct, el promnunţă unele cuvinte cu o voce cântătoare şi monotonă.

Astfel: bună dimineaţa d. Doctor, daţi-mi două pachete de ţigări. Şi aceasta fie ziua, fie seara, fie cu ţigară în mână, fie fără. Altă dată, ca un echo repetă cuvinte ce se pronunţă înaintea sa, în fine, uneori stând singur exprimă monologuri fără sens. Această tulburare este şi mai pronunţată în diferitele lui acte. Astfel, plimbându-se în grădină culege fel de fel de obiecte de pe jos, pietricele, bucăţi de lemn, de hârtie, ce le pune în buzunar, crezând că aceste obiecte sunt o valoare, dar şi strică cu mâinile sau rupe ce găseşte, aşternutul său, într-un mod neconştient, ca o trebuinţă de a-şi exersa activitatea. Atenţiunea sa este cu totul absentă, incapabil de a  şi-o fixa un moment, răspunsurile sale fiind ca şi automatice şi maşinale. Digestiunea şi somnul se execută  normal, însă se observă pareză vezicală şi rectală, ceea ce reclamă îngrijire continuă.

Din anamneză aflăm că sunt 6 ani de când a fost izbit de o manie acută, pentru care a fost căutat şi aici, şi în străinătate, de unde s-a întors calm, însă cu debilitate intelectuală. De atunci a mers, urmându-se debilitatea crescând, până acum două luni, când oarecari fapte impulsive şi scandaloase au provocat reaşezarea  sa într-un azil special.

Din cele susdescrise, subsemnaţii conchidem că d. Mihail Eminescu este atins de alienaţiune mintală în formă de demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un institut atât spre îngrijire şi căutare, cât şi spre liniştea publicului.

23 martie 1889

Dr. Şuţu

Dr. Petrescu.”

Amintirea-raport a doctorului Vineş nu se potriveşte mai deloc cu acest verdict medical; acolo unde şi V.Vineş sesizează manifestări maladive similare el arată cert că  au apărut „mai târziu”, „cu încetul”,  etc. – în nici un caz  de la internare, nici în luna martie când l-a consultat. În presa timpului s-a scris astfel după raportul din 23 martioe 1889: „…doctorii au semnat, în stabilimentul d. Şuţu, actul prin care se constată din nou incurabila lui nebunie…” (Familia, după Epoca, Românul etc.). Termenii sunt de resortul medicinii legale – „o constatare”. Raportul răspundea unei cereri a primului procuror  şi făcea parte dintr-o suită de acte necesare instituirii  curatelei pentru a se ridica pensia de 25o lei lunar;  nu credem că este ceea ce s-ar putea numi un „text-manechin”,  dar se prea poate să fie şi multă convenţionalitate în termenii lui. Se poate discuta şi acest „…constată din nou”, care pentru bucureşteni înseamnă mai mult „a doua oară”, cu trimitere la 28 iunie 1883 când s-a decretat prima oară în mod oficial boala lui Eminescu.Ar fi un bis in idem, o recidivă  în relaţie cu domeniul public.  Termenii raportului Şuţu-Petrescu sunt foarte asemănători cu cei din raportul Iuliano-Bogdan din 1886 când, fiind chemaţi de către poliţia Iaşului, şi aceştia au lăsat scris:

„ Subsemnaţii doctori în medicină de la facultatea din Paris etc., în urma requiziţiunei d-lui Prim-Procuror, din 5 noiembrie  1886, de a consulta starea mintală a lui Mihail Eminescu, mergând la arestul preventiv al despărţirei 1, unde se află pacientul, din interogatoriul şi conversaţia avută cu Eminescu  am putut constata că el sufere de o alienaţie mintală cu accente acute produse probabil de gome sifilitice  la creier şi exacerbate prin alcoolism; starea lui e periculoasă atât pentru societate cât şi pentru el însuşi şi este neapărată nevoie de a fi internat în o casă specială spre  cercetare şi observare pe un timp limitat, după socotinţa medicului curant.

Dr. Iuliano,

Dr. Bogdan,

Iassy,Noemvrie 6”

În urma acestui consult medical poetul a fost trimis la Mânăstirea Neamţ cu jandarm după el, unde a fost depus pe 8 noiembrie 1886.

Din faza bucureşteană a bolii lui Eminescu avem, iată, două relatări –şi rămâne acest semn de întrebare:  de ce doctorul Vineş redă  pentru perioada târzie a bolii simptomuri pe care doctorii Şuţu şi Petrescu le plasează la început? Fiind un raport oficial, diagnosticul  din 23 martie  (şi întregul dosar, de altfel)  putea fi consultat în arhive, şi probabil doctorul Vineş l-a cunoscut chiar atunci, pe loc, fiind angajat al spitalului. Nu avem răspuns ferm la semenea întrebări, desigur.

Cel de-al doilea text cu care se aseamănă raportul-amintire al lui V.Vineş  este cel al interogatoriului  amintit, care face parte din acelaşi dosar al instituirii curatelei. Judecătorul Ghiţă Brusan întreabă: „- Cum te chiamă?” – iar pacientul Mihail Eminescu răspunde: „-  Sunt Matei Basarab; am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare…” Poetul răspunde cu achiziţiile bolii sale descrise de doctorul Vineş.

Vom urmări ceva mai jos poziţia lui George Potra, a lui G. Călinescu – şi, desigur, a Universului. Până acum consemnăm că  ceea ce este evident, anume că nebunul Petrea Poenaru mai întâi „s-a jucat” cu o piatră iar apoi a atacat cu o cărămidă –  nu discută nimeni. Se instituie vălul unei tăceri groase şi asupra acestui Poenaru – şi asupra lui Cosmănescu, cel care-l readuce în discuţie – iar biata Henrietta este considerată din ce în ce mai insistent …sora  bolnavă a fratelui ei  şi mai bolnav. Totuşi, impresiile de atunci, de la momentul înmormântării cuiva, persistă şi sunt cele mai importante. N-avea cum să inventeze ea, biata Henrietta, numele lui Petrea Poenaru – ea a aflat aceste lucruri  imediat după moartea fratelui ei. Aceste lucruri au ieşit la iveală în împrejurările înmormântării, în mijlocul acelei impresionante adunări de doliu care a înconjurat sicriul poetului. Ele se păstrează în memoria colectivă până la 1926, când sunt reconfirmate de frizerul Cosmănescu – vor mai persista o vreme –  dar după biografiile ştiinţifice ale lui G.Călinescu, Petru Rezuş, D.Murăraşu, George Munteanu – iată numai patru dintre sitele dese şi foarte dese care au cernut informaţia lăsând să treacă doar ce e foarte, foarte subţire – se pierd definitiv ori rămân simple curiozităţi.

Va urma

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.