Eminescologia la ora exacta: Eminescu si editorii sai. Fuga la Bucuresti si povestea sifilisului. CARTEA TRECERII (IX) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Eminescologia la ora exacta: Eminescu si editorii sai. Fuga la Bucuresti si povestea sifilisului. CARTEA TRECERII (IX)

Ziaristi Online prezinta, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Lucrarea CARTEA TRECERII, o abordare filologica realizata de profesorul dr univ Nae Georgescu, eminescolog de prima linie, este publicata in serial, la sectiunea GANDIREA a portalului ZiaristiOnline.ro, la a 161-a aniversare a Romanului Absolut. Dupa Prefata si Argumentul autorului, urmate de evocarea Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular si Comentariile profesorului Nae Georgescu am prezentat Epopeea erizipelului, in baza Raportului doctorului Vineş, analizat apoi, in cele mai mici amanunte, sub titlul Misterul internarii lui Eminescu. In continuare, dupa Ultimul scandal de presă iscat de Eminescu, si capitolul care dezvaluie De ce a cantat Eminescu “Deşteaptă-te, Române!” inainte de a muri si a strigat ”România liberată!” cand a fost internat, am urmarit relatarile gazetaresti de la moartea jurnalistului celui mai important al ziarului Timpul si curentului conservator, sub titlul Reportaj din Universul, la moartea gazetarului: “Eminescu, cel mai mare doctrinar al nationalismului”. Dupa un capitol privind boala lui Eminescu si “Anamneza” Henriettei, prezentam capitolul Eminescu si editorii sai urmat de situatia privind Fuga la Bucuresti si pretinsul sifilis contractat de la Veronica Micle, despre care profesorul Nae Georgescu a vorbit si in conferinta sa de la Muzeul Literaturii, din 14 ianuarie 2011, “Eminescologia la ora exacta” (vezi un extras Video mai sus) pe care o puteti viziona integral in baza materialului de mai jos. La Bucuresti, Eminescu este intampinat de Eduard Gruber, tânăr savant apropiat al familiei Micle dar şi a lui Mihai Eminescu, care la 19 aprilie 1888 va ţine, la Atheneul Român, conferinţa „Stil şi gândire”  în centrul căreia se află analiza operei şi referinţe  importante la viaţa lui Mihai Eminescu.

Multumim ziarului Timpul din Chisinau pentru preluarea articolului despre Cum a murit Eminescu.

Eminescu şi editorii săi

27 februarie: „Dacă v-aş putea descrie influenţa ce ai făcut mata cu scrisoarea din urmă asupra lui Mihai cred că ai rămânea pe deplin satisfăcută ; şi  ai să-l corijezi şi de defectul lui, după cum mi-ai dat şi bani spre a-l vindeca. Acest om vă datoreşte viaţa şi, prin însănătoşirea lui, pot zice şi ceea ce a mai scris. D-lui Maiorescu nu i-a scris să-i tipărească a treia ediţie, zicându-i că, de nu va putea căpăta pensia, va tipări o ediţie nouă şi atunci  îşi va procura mulţi bani. El e cam supărat pe d-nul Maiorescu, pentru că i-a scris recomandat rugându-l foarte călduros pentru biblioteca lui  şi nişte manuscrise pe care el ar  voi să le mântuie şi nici un răspuns nu a primit până acum. Scriind doctorului, el nu pomeneşte de fel de rugămintea lui. Mihai îmi spune că, în Biblioteca din Iaşi, are un Dicţionar lucrat de dânsul din limba sanscrită, aproape iarăşi gata, şi doreşte să ştie de mai este sau nu. Eu vă rog, de vei putea afla  de este, apoi înştiinţează-ne, pentru ca el să-l ceară. Eu mă bucur foarte mult când îl văd că lucrează şi singur /sigur/ că varietatea lucrului îi face mai mult gust. De aş putea i-aş aduce cărţile din Bucureşti, însă cine mai ştie de sunt, şi de /nu/ sunt irosite de mult.” Informaţii învălmăşite, scrisoare greu de ordonat. Am întregit în paranteze drepte sensul. Henrietta ştie că poetul lucrează la mai multe lucruri deodată („varietatea lucrului”) – văzând, probabil şi cartea germană pe care o traduce Eminescu („ Le joueur de flûte” de Emile Augier, piesa de teatru pe care o are în ediţia germană „Reklam”)  – dar şi poeziile sale (dintre care A.C.Cuza recuperează şi-i publică poemul „Kamadeva”).  Vedem, însă, că nici Cornelia Emilian nici Titu Maiorescu nu-i returnează în vreun fel manuscrisele anterioare – dar Henrietta înţelege că acestea există şi consideră că  poetul „le datoreşte” tot binefăcătoarei sale, în sensul că, însănătoşindu-se, şi-a adus aminte de ele, şi le consideră operă a sa.

În privinţa relaţiei cu criticul, lucrurile devin interesante. Rezultă că Eminescu şi-a cerut manuscrisele prin scrisoare recomandată – iar Titu Maiorescu a răspuns către doctorul Isac întrebând dacă poetul este sănătos. Vezi, însă, mai sus, scrisoarea din 5 februarie 1888, despre care este vorba: „… a venit doctorul Isac aducând o scrisoare de la d-nul Maiorescu adresată lui, rugându-l  s-o deie lui Mihai în mână. Doctorul a pretextat că scrisoarea  adresată lui personal a uitat-o acasă, făgăduindu-mi că  îmi va arăta-o mai pe urmă. Cătră Mihai scrie relativ la  tipărirea ediţiei a 3-a a poeziilor lui, cerându-i şi ce a mai scris nou să trimeată la tipar. De scrisoarea doctorului însă nu pot să-ţi spun nimic, până nu voi putea rămânea singură cu doctorul.” – şi, apoi, cea din 10 februarie 1888, cu explicaţii suplimentare  : „ D-nu Maiorescu scrie doctorului ce crede de boala lui Mihai şi de garantează să-l facă sănătos, sau este numai o ameliorare, care poate mai târziu  să se ivească cu şi mai mare furie şi dacă s-a lăsat de băut. Doctorul i-a răspuns franţuzeşte, el româneşte nu se poate exprima bine, că se va face cu totul bine făcând  şi la vară 30 de băi la Halle, numai pentru evaporarea mercurului ce este în corpul lui. Despre băut, atârnă de la banii pe care îi va avea. Dacă are bani mulţi în mână, apoi îi place să beie în companie cu mai mulţi ce-i voiesc răul din invidia talentului său.” Se înţelegea că în plicul către Francisc Isac criticul pusese şi o scrisoare către poet – pe care cerea să i-o dea lui în mână. Probabil că nici în acea scrisoare separată – care, desigur, a existat –  criticul nu-i spune nimic despre manuscrise, ci doar îl anunţă scoaterea ediţiei a treia şi-i cere „poezii noi” – cum înţelege Henrietta şi cum am fi tentaţi să înţelegem şi noi.  Eminescu îi va răspunde criticului abia la 14 martie, după un timp de aşteptare aşadar:

„ Mult stimatul meu domn,

Vă cer iertare din toată inima pentru greşeala mea de a nu fi răspuns imediat la scrisoarea d-voatre  ce mi-a fost comunicată prin bunăvoinţa d-lui doctor Isac. Cauza întârzierii este că  singur nu ştiam ce să răspund cu siguranţă, căci o veste ce-mi sosise din Iaşi mă pusese în îndoială de mai pot scoate o a treia ediţie  sau nu. Încă pe când eram la Iaşi, d-l V.G.Morţun, actual deputat în Adunare, îmi făcuse propunerea  de-a scoate la lumină a treia ediţie, şi-ntr-o scrisoare ce-mi adresase în urmă îmi anunţa chiar „pe săptămâna viitoare scot în vânzare volumul ce-am editat.” Nici până acum însă nu ştiu pozitiv daca această ediţie s-a făcut în adevăr sau nu. Multe îndatoriri ce mi le-a făcut d-l Morţun în timpul boalei mele m-au îndemnat să ezitez a da un răspuns afirmativ. Dacă însă d-l Morţun ar fi renunţat la ideea de a scoate ediţiunea a treia, atunci vă rog a da urmare binevoitoarelor d-voastră intenţiuni şi a încheia cu d-l Socec, iar prisosul eventual de la ediţia a doua sau un acont asupra ediţiei a treia, vă rog să binevoiţi a mi le trimite prin mandat poştal (M.Eminescu, Botoşani). Poezii nepublicate, de intercalat în noua ediţie, nu am. …”

Aici atrage atenţia adresarea oficială, rece. Ca să înţelegem dialogul, trebuie să ştim că este vorba de două cărţi diferite: una este ediţia  „Poesii de Mihail Eminescu”, scoasă de Titu Maiorescu în 1883, 1885 – şi acum, în 1888, gata să iasă în a treia ediţie – şi alta este „Mihai Eminescu: Proză şi versuri. Editor V.G.Morţun”, care era gata de pe acum („scot în vânzare volumul ce-am editat”, scrie editorul – iar cuprinsul volumului este, într-adevăr, publicat prin presă în 1888, scriindu-se apăsat că această carte există; rezultă că V.G.Morţun o avea, realmente, tipărită şi urma doar s-o pună în vânzare, lucru ce se va face abia în 1890 – desigur, cu schimbarea paginii de titlu şi cu unele adaosuri, cum vom vedea). Consultând ediţia lui Morţun, observăm că ea  cuprinde poeziile publicate de Eminescu în tinereţe, pe care nu le conţineau ediţiile Maiorescu, dar şi proză („ Sărmanul Dionis”, „Făt Frumos din lacrimă”, „Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”,  conferinţa poetului publicată în Convorbiri literare). Ea este o ediţie anti-Maiorescu, plănuită, probabil, de Eminescu împreună cu V.G.Morţun pentru a prelua din mâinile criticului întreprinderea editorială de la Socec (sau pur şi simplu pentru a completa ediţiile Maiorescu). Eminescu vorbeşte, însă, de „ediţia a treia”  – şi mai spune că nu ştie dacă V.G.Morţun scoate ceva  sau dacă ediţia lui „ s-a făcut”, deci  afirmă că n-a văzut-o. Într-un interviu târziu, de prin 1914, V.G.Morţun declară că avea de gând, „în tinereţe”, să scoată ediţia cu poeziile publicate de Eminescu în „Convorbiri literare” (ediţia Maiorescu) – şi-i arată lui Al. Şerban  ediţia Maiorescu citindu-i din enorm de multele îndreptări de text pe care le făcuse :

”Dl.  Morţun mai trase o carte din rafturile bibliotecii sale. Şi, răsfoind-o melancolic, spuse, vorbindu-şi parcă mai mult sieşi :

– Aceasta este ediţia princeps tipărită de Maiorescu…

M-am aplecat peste paginile pe care ministrul le răsfoia cu atâta evlavie: toate aproape erau corectate  cu creionul şi purtau pe ici pe colea strofe adăugite.

– Cât am muncit ca să restabilesc textul adevărat al poeziilor…  mă lămuri d-nul Morţun.  Am fost stăpânit odinioară de dorinţa de a scoate o ediţie curăţită  de toate schimbările întâiului editor, potrivit cu textul primitiv din Convorbiri literare… Şi-mi citi câteva versuri care îmi sunau mult mai puternic în originalul lui Eminescu decât în versiunea domnului Maiorescu. – Luptele sociale şi politice m-au îndepărtat tot mai mult de aceste preocupări literare şi treaba a rămas neisprăvită…” („Flacăra”, 1914, nr. 35, p.393-395).

Este singura lui luare de cuvânt în chestie, biblioteca şi arhiva i s-au risipit. Am mai vorbit despre aceste lucruri în cartea „Eminescu şi editorii săi”, 2000. Vol. I, p. 157 squ. Acum trebuie să revin. Desigur, aceste îndreptări nu puteau fi făcute de V.G.Morţun singur – erau operate de către Eminescu însuşi pe ediţie princeps, în acei ani de la Iaşi pe care poetul îi evocă în această scrisoare (anii 1885-1886). Rezultă că poetul a proiectat cu V.G.Morţun şi ediţia „Proză şi versuri”, ca o completare la cele maioresciene – dar şi o nouă ediţie corectată după ediţia princeps. La aceasta se referă poetul când vorbeşte de „ediţia a treia” – de vreme ce aminteşte  prisosul eventual de la ediţia a doua. El vorbeşte de V.G.Morţun  „actual deputat în Adunare” – ştiind că acesta abia a câştigat locul de deputat şi că este, deci, coleg cu Titu Maiorescu, câştigător de asemenea al unui loc la Senat. Poetul cere ca ei doi să se înţeleagă, colegi fiind, adică să se întâlnească acolo, la Bucureşti,  şi să stabilească.) Raţionamentul nostru se bazează pe context: şi Henrietta îi scrie la fel Corneliei Emilian, să ia legătuira cu alte persoane cunoscătoare şi să se înţeleagă între ei ce se poate face cu dicţionarul de la Iaşi ori cu bibilioteca de la Bucureşti. Amândoi fraţii lansează, din Botoşani, asemenea apeluri la înţelegere în sens de discuţie, decizie comună în lipsa lor, care nu pot fi de faţă.

Rezultatul este că V.G.Morţun  nu mai pune în vânzare ediţia „Proză şi versuri” – iar cât despre ediţia corectată, nici nu mai este vorbă. Titu Maiorescu încearcă, desigur, cât îi stă în putinţă, să  curme orice scandal pe marginea operei lui Eminescu – şi rămâne, în timpul vieţii poetului, singurul său editor.

Trebuie spus că încă din 1884, după apariţia ediţiei princeps, criticul bănuieşte că sunt de îndreptat unele lucruri şi, în cunoscuta scrisoare prin care-i explică poetului, aflat în sanatoriul de lângă Viena, împrejurările tipăririi volumului, mai adaugă :”… şi de pe acum trebuie să te gândeşti la ediţia a doua, care va fi reclamată pe la toamnă şi  în care vei putea face toate îndreptările ce le crezi de trebuinţă. Poeziile dumitale, până acum îngropate în Convorbiri, sunt astăzi cetite de toate  cucoanele de la palat până  în mahala la Tirchileşti, şi la întoarcerea în ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României.” (fă şi comparaţia cu sintagma parlamentară a lui Negrruzzi din 1887 : „nenorocitul poet naţional Eminescu”, vezi mai jos). Poetul nu colaborează, însă, la aceste îndreptări cu Titu Mauiorescu – ci, după cum înţelegem, se apropie mai mult de V.G.Morţun – care în anii 1884-1885 îl cultivă cu insistenţă, plimbându-l chiar pe la cluburile socialiste din Moldova (la Roman, într-o asemenea întrunire, l-a văzut şi Garabet Ibrăileanu). Privind, însă, ce a rezultat din „colaborarea” sa cu deputatul socialist nu trebuie să ne facem iluzii că acest volum de poezii pe care l-au proiectat ei ar fi fost vreo ţintă către perfecţiune. Mai întâi, că în „Proză şi versuri” , 1890,  găsim cu totul altă ortografie decât cea a Convorbirilor literare, cu iotacisme infinite, -u final, etc. Editorul a adus opera publicată a lui Mihai Eminescu – la ortografia Contimporanului. Dacă aşa va fi procedat şi cu ediţia de poezii,  ar fi fost un mic dezastru filologico-lingvistic (dar, repetăm, s-ar fi salvat acel sumar al cărţii, inclusiv ordinea poeziilor în coala editorială pierdută, vezi mai jos).

Cu totul interesant este, însă, enunţul lui Eminescu, asupra căruia iarăşi trebuie să revenim : „ Poezii nepublicate, de intercalat în noua ediţie, nu am.”

Această a treia ediţie iese în vara lui 1888,  iar George Muntean a publicat corespondenţa editurii Socec cu Titu Maiorescu, de fapt, scrisoarea din 3o ianuarie 1888: „ D-lui Titu Maiorescu. Loco, str. Mercur No l. Urmând a pune sub tipar o nouă ediţiune  a Poesiilor lui Eminescu, Vă rugăm a ne spune dacă să trimitem tot D.Voastre corecturile de cetit şi cui vom avea să plătim, la timpul său, honorarul cuvenit.” Pe această scrisoare Titu Maiorescu scrie, la rândul său:” Răspuns la 17 martie. Onorarul fireşte lui Eminescu (Botoşani), (după scrisoarea lui din 14/26 martie). Corecturile le fac eu T.M.” („Eminescu. O sută de documente noi”. Ediţie îngrijită de George Muntean. Ed.Eminescu, 2000,p.139).  La 27 iunie 1888, însă, tot Titu Maiorescu îi scrie lui Socec: „ Pentru Eminescu, care este aici şi nu este în stare sigură de a se îngriji însuşi, se formează un comitet de amici care să-l ia iarăşi sub un fel de tutelă. Din acest comitet face parte şi D.N.Pătraşcu, secretar la Legaţiune ataşat acum la Ministerul de Externe. Vă rog, daţi d-lui Pătraşcu acomptul de 5oo lei noi pentru ediţia a treia a poeziilor lui Eminescu şi priviţi deocamdată această scrisoare drept chitanţă.” (Idem,p.140) Acestea sunt avatarurile volumului ca obiect.

Revenind însă la conţinutul lui şi la acel enunţ din scrisoarea lui Eminescu, am atras atenţia în altă parte că poetul vorbeşte de poezii „ de intercalat” – deci pune în discuţie structura ediţiei princeps care se reeditează acum, acea arhitectură specială a ei cu punerea una după alta a poemelor într-o ordine anumită  ce-i conferă o anumită valoare. Titu Maiorescu însuşi îi scrie surorii sale, Emilia Humpel, la 6/18 decembrie 1883:” Poeziile, aşa  cum sunt ordonate, sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în româneşte…”

În aceeaşi scrisoare, însă, criticul mai spune: „ În răstimpul acesta am trimis astăzi corectura ultimei coli (no 20) tipografiei Socec-Teclu…” – ori, ediţia princeps nu are 20 de coli editoriale, ci 19 coli editoriale, numerotate. Rezultă că din ea lipseşte această ultimă coală, 32 pagini. Se poate stabili şi unde-i era locul, prin procedee tipografice : cu poezia Dorinţa, p. 64 din volum, se încheie coala  a patra  dar fără vigneta obişnuită iar imediat după aceea urmează Mortua est! , prima poezie din coala a cincea. Între acestea două ar fi locul colii editoriale pierdute. Acest roi al poeziilor pierdute, recuperate în diferite împrejurări în timpul vieţii poetului (publicate întâmplător prin presă, readuse de Maiorescu în ediţia a III-a, a IV-a şi a V-a) fac, în totalitate, urmând grafica ediţiei princeps, cu foarte mică aproximaţie 16 pagini, adică o coală editorială. Criticul încearcă să le aducă la ediţia sa, repetăm, dar nu ştie cum: mai întâi le adaugă la sfârşit, schimbă ordinea între ele în acest adaos, apoi intervine în structură intercalând singur o poezie, schimbând locul altor două. Toate aceste lucruri sunt analizate de noi cu grijă maximă în cartea amintită. Când vorbeşte de poezii „de intercalat”, poetul are în vedere acest lucru. El este primul nemulţumit că ordinea poemelor a fost ştirbită.

El adaugă, însă: „ poezii nepublicate de intercalat” – şi credeam că este vorba de poezii noi, cum înţelege şi Henrietta, scrise acum la Botoşani. Nici vorbă. Eminescu nu putea spune că nu are „poezii noi nepublicate”, pentru că avea „poezii noi” faţă de volum, publicate în presă, de el însuşi sau de prieteni, cunoscute de Titu Maiorescu. De la 1883 (ediţia princeps) până acum, în 14 martie 1888, prin presă se publicaseră: l. Diana, 1884, 2. Din noaptea,1884, 3. Sara pe deal, 1885, 4. La steaua,1886, 5. Nu mă înţelegi, 1886, 6. De ce nu-mi vii, 1887, 7.  Kamadeva,1887. Titu Maiorescu preia, în ediţia a III-a (care apare în vara lui 1888) în ordine, la sfârşitul ediţiei : La steaua, De ce nu-mi vii şi Kamadeva. Diana fusese publicată în „Convorbiri literare” şi este imposibil ca el să nu fi ştiut de publicarea ei, Oricâte stele, în „Familia” şi chiar o citise, Nu mă înţelegi, într-un „Album” unde şi el, Titu Maiorescu, avea un text, Sara pe deal, în „Convorbiri literare”. De ce nu preia şi aceste poezii – şi-i cere poetului încă (alte)   „poezii nepublicate”?

Rezultă că el îi cere – şi poetul se referă strict la – poeziile scăpate din ediţia princeps, nepublicate acolo – nu în altă parte. – Şi nu numai atât, dar i le cere şi intercalate, adică în ordinea în care  fuseseră în manuscrisul iniţial dat la tipografie. Mai rezultă, făcând legătura cu informaţiile de peste timp date de  V. G. Morţun ( „pe ici pe acolo strofe adăugite” trebuind înţeles poezii întregi adăugite pe ici pe acolo) – că această intercalare a poeziilor scăpate fusese făcută deja de către Eminescu în anii ieşeni pentru ediţia pe care urma s-o scoată V. G. Morţun.  Şi în această privinţă poetul îl roagă pe Titu Maiorescu să ia legătura cu V. G. Morţun şi să stabilească împreună ce e de făcut, adică  ediţia a treia să fie completă şi să refacă ordinea iniţială. Numai că Titu Maiorescu reuşise în alegeri ca junimist – iar V.G.Morţun, ca socialist – partide diferite, păreri diferite, neînţelegeri, etc. O ediţie restitutivă, completă şi corectată, ar fi fost a lui Eminescu şi numai a lui, Titu Maiorescu trebuind să se dea la o parte cu totul de la această întreprindere – or, şi ediţia a III-a apare tot cu nota sa în care anunţă că poeziile sunt scoase „ în lipsa poetului etc.” (nota este identică celei de la ediţia princeps). La ediţia a III-a criticul face numai câteva corecturi de text (elimină greşelile de tipar, dar îi scapă altele).

Ceea ce ne interesează aici este că poetul dă girul dublu, la doi editori ai săi, şi că adaugă frumuseţii (construcţiei) unei cărţi –  gestul necesităţii banilor, de care are, într-adevăr, nevoie. Această a treia ediţie a Poesiilor sale putea, de asemenea, să ia un premiu academic  consistent (în toamnă) – dar iarăşi va fi evitată discuţia.

Ceea ce trebuie, iarăşi, subliniat – este că de acum înainte poziţia lui Titu Maiorescu faţă de el va fi una strict, sau  aproape exclusiv oficială. Ca să-l viziteze trebuia să se înscrie în audienţă, să fie bine îmbrăcat. Poetul are chiar emoţii şi amână de câteva ori o întâlnire, din scrupule de tot felul. Mai mult decât ne dau documentele nu putem avansa, dar sunt suficiente indicii să considerăm că Titu Maiorescu a cerut avizul medical al doctorului Isac pentru Eminescu – şi l-a preluat  (primit) cu rezerve. El îl va ţine pe poet  constant departe de lada cu manuscrise.

Se mai poate înţelege, în fine, şi de ce anume Eminescu rescria în această perioadă poezii scrise înainte: el însuşi dorea să recupereze poemele din acea coală editorială pierdută la tipografie. Acesta este, însă, şi argumentul celor care susţin că poetul era grav bolnav: el nu mai crea nimic original, tot ceea ce aşterne pe hârtie în aceşti ani se regăseşte între manuscrisele sale anterioare, el îşi rescrie din memorie creaţia. Facem observaţia că Eminescu nu rescrie poezii care se află în ediţia princeps ( o excepţie ar putea fi Rugăciunea unui dac – dar alta nu mai cunoaştem)  – ci poezii care o completează, din această coală editorială pierdută. Să fi uitat el cu adevărat structura iniţială a ediţiei princeps ?  Noi am avansat ipoteza că acea coală editorială pierdută reprezintă un spaţiu compact al volumului, nu este vorba de poezii care ar trebui diseminate  între celelalte de la prima până la ultima pagină. Ordinea din interiorul acestei coli editoriale este tot ce nu putem stabili cert – dar locul ei între  Dorinţa şi Mortua est! se justifică. În fond, Dorinţa este o chemare : „ Vino-n codru…” – iar după ea s-ar potrivi De ce nu-mi vii, apoi Sara pe deal, după care La steaua … ar face o bună trecere  pentru ca Diana să se încadreze cu Pajul Cupidon, etc. Este mult mai simplu de înţeles că Eminescu vrea să atragă atenţia asupra poeziilor care lipsesc din volumul său,  la acestea revine insistent tot rescriindu-le şi uneori făcând să apară în presă – tocmai pentru a ajunge la structura iniţială, „ structura Morţun” să-i zicem, şi a-i pune pe cei doi s-o recunoască şi s-o restituie. Cu V.G.Morţun el nu mai are, după acest episod epistolar din martie 1888, nici o legătură (şi în câteva scrisori – asupra cărora n-am zăbovit – Henrietta însăşi îi mărturiseşte Corneliei Emilian că Eminescu îl crede neserios, mincinos, etc.); cu Maiorescu – numai legături oficial-protocolare. Dacă ar fi revenit la relaţiile apropiate mai vechi, într-o eventuală întrevedere privată Eminescu i-ar fi cerut lada lui cu manuscrise – nu restabilirea sumarului exact al volumului de poezii. Această ladă şi-o cere, apoi, şi pentru întregirea acestui sumar – dar, desigur, şi pentru definitivarea altor volume de poezii. Tuturor acestor ipoteze – şi altora de acest fel – li se răspunde într-un singur fel, monocord: dar dacă poetul şi le distrugea?! La această întrebare nu mai este de nici un folos răspunsul în termeni juridici: erau manuscrisele lui, avea toate drepturile asupra lor. Asta se putea spune atunci – sau în anii imediat următori – dar azi, când manuscrisele lui Eminescu au devenit tezaur naţional, este o inepţie să vii cu asemenea argumente. Ţi se poate răspunde că Eminescu-omul a fost sacrificat pentru inestimabila bogăţie de idei din manuscrisele acestea. Se poate, însă, argumenta că poetul era raţional şi n-ar fi distrus aceste manuscrise ale sale dacă i s-ar fi dat. Iar argumentaţia ţine, iată, de boala sa, de limitele ei, de impresiile altora despre ea.

14 martie : Referire la casa pe care trebuia s-o cumpere .

17 martie„Iar mata, îngerul scăpător în toate privinţele, mai scrie lui Mihai  şi cere-i socoteală şi spune-i să nu beie, căci dacă vor afla binefăcătorii lui n-au să-i facă pensie. El foarte mult ţine la mata şi te ascultă. Numai păcatele mele că m-am îmbolnăvit şi iarăşi are prea mulţi bani în mână  şi nici n-are cine îmi spune cât a primit şi de unde…”

La 2 martie Iacob Negruzzi, deputat junimist,   ceruse, în Adunarea Deputaţilor, o pensie pentru Mihai Eminescu – şi, aprobându-se, s-a numit o comisie pentru redactarea proiectului de lege (Iacob Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, C.Enescu, V.Lascăr, Miltiade Tzoni, N.C.Popescu şi V.Epureanu). Aceştia sunt „binefăcătorii lui Eminescu”, după Henrietta, şi ei trebuie să ştie că poetul e bolnav, cuminte, neputincios etc. Adevărul este că toate amintirile despre Mihai Eminescu, de acum înainte până la ultima recluziune şi chiar în timpul acestei recluziuni, îl leagă pe poet de viaţa de grup, mai ales de cârciumile prin care umbla. Drept este că nimeni nu vorbeşte de stări de euforie, etc.; dimpotrivă, toţi atrag atenţia asupra cumpătării poetului – dar prezenţa lui în grupuri diferite este o constantă a memorialisticii acestor luni (ani).  La 2 aprilie acest proiect de lege va fi aprobat în Adunarea Deputaţilor (şi Eminescu va pleca la Bucureşti peste câteva zile) – fiind, însă, înaintat spre dezbatere la Senat. Acest capitol din viaţa lui Eminescu a mai fost dezvoltat – iar d-a Ileana Ene redă textele oficiale în cartea D-sale:” Farmecul discret al manuscriselor” (1999). Un singur fragment de discurs vom prelua de aici – amintind, mai întâi, că între timp a căzut guvernul şi I.C.Brătianu s-a retras din viaţa politică, iar în noua configuraţie,  la Senat proiectul de lege privind pensia lui Eminescu  ajunge abia la  23 noiembrie 1888 (poetul era în Bucureşti din 9 aprilie şi, desigur, comisiile şi comitetele îl urmăreau prin localuri publice) – unde el devine lege cu unanimitate de voturi. Ca să intre în funcţiune, însă, Legea trebuie semnată de către rege – iar Carol I îşi va pune semnătura pe hârtie abia la  12 februarie 1889, când poetul se afla la Mărcuţa dus cu poliţia. Ca să se ridice această pensie se va institui curatela cu Titu Maiorescu în frunte – dar va trece de 15 iunie, când poetul nu se va mai afla de loc, nicăieri…Vorba lui Mihai Quintescu, într-un discurs din 31 martie 1889 :” Ce s-a întâmplat cu pensia din cauza tergiversărilor ? S-a întâmplat ireparabilul : Sărmanul Dionis  a lăsat-o statului spre a-şi spori fondurile  pentru numeroasele sinecuri – desigur, mai bine  meritate.” (Joc de cuvinte pe distincţia Bene-merenti”.)

Din această serie, repetăm, discursul lui Iacob Negruzzi  de la 2 martie 1888 ne interesează – din trei  motive : îl numeşte pe Eminescu poet naţional (prima dată – şi într-un cadru oficial), îl aminteşte pe Radu Mihail ca opozant prezumtiv al pensiei pe care şi Botoşanii i-o votaseră poetului – şi-l invocă şi pe V.G.Morţun să voteze proiectul. Zice, aşadar, deputatul junimist:

”Domnilor, sunt însărcinat din partea unui număr foarte mare de  cetăţeni din deosebite părţi ale ţării să depun o petiţiune pe biroul acestei Onor. Camere, prin care se roagă să se acorde un ajutor viager  nenorocitului poet naţional Mihai Eminescu.”

Iată, într-adevăr, contextul în care s-a lansat această expresie –  care azi a ajuns să incomodeze – „nenorocitul poet naţional”. De fapt, înţelegem că termenul „naţional” se referă la  numărul foarte mare de cetăţeni din mai multe părţi ale ţării care au semnat această petiţie. Naţional – adică din toată ţara, cunoscut în toată ţara (prin  nenorocirea lui). Este efectul direct al mediatizării cazului lui Eminescu – prin chete publice , dar şi prin  presă.  Continuă oratorul: ” Domnilor, precum vă este cunoscut tuturor, Eminescu, unul din talentele noastre poetice cele mai mari, se găseşte astăzi lovit de o boală grea şi cumplită  şi în acelaşi timp în cea mai mare sărăcie. Din această cauză comuna oraşului său natal, Botoşani, după îndemnul cetăţenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei modesta supă de 100 lei pe lună  cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru de externe d. Radu Mihail , neştiind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a şters din bugetul comunei Botoşani acea modestă sumă ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Emienscu.”

Radu Mihail este fostul prefect al capitalei, apoi ministru de interne, la industrii (nu şi de externe, însă; Iacob Negruzzi îngroaşă gluma sau vrea să-l lege de evenimente externe care au determinat excluderea unor ziarişti, printre care şi Eminescu, din presă),  care l-a urmărit pe Eminescu ani la rând, care-l urmărise pe Vasile Conta în 1880 – fiind detaşat special la Iaşi de către liberali în acest scop. Iată cum povestesc biografii lui Vasile Conta luptele filosofului din 1880 de a intra în Parlament: „ Radu Mihaiu, pe atunci prefect al Capitalei şi celebru în conducerea campaniilor electorale, fu luat din această funcţiune şi numit prefect al judeţului Iaşi, cu ordin precis ca  să nu combată nici o altă candidatură în afară de aceea a lui Conta. (…) A luptat ca un erou. Faima cuvântărilor sale, care au fermecat adunările publice, s-a răspândit în toată Moldova, şi mulţi proprietari mari, din deosebite judeţe, au venit într-adins la Iaşi ca să-i ofere spontaneu concursul lor, influenţând pe lângă rude, prieteni şi cunoscuţi în favorul candidaturii filosofului antisemit. El se alese în sfârşit cu mare majoritate, împreună cu tovarăşii săi  de luptă, Ciupercescu şi alţii. Triumful său a fost cu bucurie auzit de toată ţara. Radu Mihaiu apucase deja să previe guvernul că nici o putere omenească nu va putea să împiedece alegerea lui Conta.” (Apud O.Minar : ”Filosoful Conta”, p. LXVIII-LXIX, nota). Bravul poliţai l-a ţinut la fel sub observaţie şi pe Eminescu, lucrul devenind de notorietate publică – încât Iacob Negruzzi spune acum, în Adunarea deputaţilor, locuri comune.

I.C.Btrătianu îi replică lui Ioacob Negruzzi  că se află în eroare, că nu Radu Mihail a tăiat subvenţia ci alţii, înaintea lui, pentru că aceste sume erau folosite, de obicei, prin provincie pentru sinecure – pe când la bugetul mare, în capitală, pot fi urmărite cu mai mare atenţie şi distribuite cui merită mila, ca în cazul de faţă (cu vorbele lui : „la facerea bugetelor judeţene comitetele înscriu, sub titlu de pensiuni, şi ajutoare pe la amici şi rude, în loc să dea celor ce într-adevăr meritau milă”). Nici nu prea contează ce face sau ce a făcut Radu Mihail, important este că numele lui se rosteşte în Adunarea Deputaţilor în context eminescian – oricum destinul i-a apropiat destul de mult.

Mai departe: ”Fac apel la toţi domnii, pentru că în această chestiune nu poate fi vorba nici de majoritate nici de minoritate, şi în rândurile d-voastră văd autori de talent, aici, poeţi ca d-nii Pruncu şi Neniţescu, văd scriitori însemnaţi ca d-nii Gane şi Xenopol. (…) Fac apel la banca ministerială, căci am onoarea să număr pe dânsa doi colegi ai mei membri ai Academiei Române, pe d-nii Sturdza şi Aurelian. Fac apel  la d. Chiţu, membru al Academiei pe care am fericirea şi onoarea a-l vedea în mijlocul nostru, la d. M. Kogălniceanu, ca să binevoiască a se uni cu mine, ca chiar sâmbăta viitoare, dacă este cu putinţă, să ne ocupăm de această chestiune. Merg şi mai departe şi fac apel la toţi membrii tineri din Cameră, la cei cu ideile cele mai înaintate: d. V.Morţun, întâiul socialist intrând în reprezentaţiunea ţării…” .

Acesta este contextul în care Henrietta este îngrijorată că, auzind că mai merge din când în când prin cârciumi, binefăcătorii lui Mihai Eminescu vor refuza să-i mai dea pensia.

Fuga la Bucureşti

22 martie: Despre însănătoşirea ei şi proiectul de a o aduce pe Aglae Drogli din Cernăuţi la Botoşani (proiect imposibil : copiii acesteia ar pierde bursele şcolare).

3o martie: „ Nu mai ştiu nimic ce s-a petrecut cu mine. Atâta ştiu că Mihai este foarte schimbat  de grija că mă pierde. Se vede că D-zeu sau Natura  şi-a adus aminte că suntem pe lume, de vreme ce a făcut ca Mihai să fie econom şi să mă îngrijească ca o mamă. Doctorul Isac mi-a spus că societatea „Eminescu” iar a publicat că dă o reprezentaţie teatrală în folosul lui Mihai, oare ce să fac ca să-i  stăpânesc să nu mai publice minciuni, ei care nu dau nici un franc lui Mihai…” Această societate i-a fost adusă lui Eminescu la Botoşani de către V.G.Morţun. Să se observe, în altă ordine de idei, că Henrietta este mulţumită: fratele este econom, adică n-a fost la cârciumă, cum îl bănuia.

1 aprilie :  „…mătuşa noastră s-a retras de la testament, căci şi ea este bolnavă de piept, boală ereditară a tuturor din familia noastră: ori la care etate ne apucă, de piept murim toţi.(…) De boală şi de băile lui Mihai nu te îngriji, scumpă mamă. Mihai este rugat să primească  un post destul de însemnat; chiar de nu va avea pensie, nu mă tem că vom muri de foame. Ştiu acum să fac ca Mihai să merite stima prin purtare, cum merită prin talent.  Sincer şi din inimă vă spun, scumpă mamă, că boala mea a deşteptat pe Mihai  ca din somn şi a prins minte, gândindu-se ce-ar face dacă m-ar pierde pe mine. Proverbul turcului: o lovitură gravă aduce cu sine o experienţă de mare folos.” Observăm că şi Henrietta are idei (cam fixe!) despre ereditate, dar mai ales că înţelege  un lucru:  fratele ei trebuie să „merite stima” prin purtare, aşa cum  o merită prin talent. Henrietta vorbeşte, aici, despre ceea ce numim îndeobşte imaginea cuiva: Eminescu trebuie să se îngrijească de imaginea proprie. În concepţia Henriettei asta înseamnă să fie îmbrăcat mereu curat, elegant, să se poarte „frumos”, să nu stea în grupuri  – mai ales, să nu stea în grupuri prin cârciumi ieftine, etc. Sora lui Mihai Eminescu are mare dreptate, pentru că, nerespectând aceste precepte simple ale „purtării frumoase”, poetul  n-a reuşit, în această perioadă,  să egaleze stima pentru talent cu cea pentru persoană. Este interesant cât e neglijenţă, indiferenţă etc. în modul de comportare – şi cât e boală gravă (s-a vorbit chiar de „abulie” pentru  unele momente)? Imaginile alunecă, se suprapun deseori – iar un abulic peste un indiferent dă dominanta „bolnav”.

În privinţa  „postului destul de însemnat” propus lui Eminescu, trebuie să fie vorba de un proiect  dinspre prietenii politici care au câştigat alegerile. Şi I.L.Caragiale va fi, în vară, pentru scurt timp, director al Teatrului Naţional – cu girul lui Titu Maiorescu. În privinţa grijii pentru pensie („chiar de nu va avea pensie” înseamnă grijă că nu va avea) – este legitimă. De vreme ce prin acest fel de recompensă de înţelege mai ales „milă”,  vezi discursul lui I.C.Brătianu de mai sus, rezultă că lumea (sau cel puţin „binefăcătorii apropiaţi”) trebuie înduioşată, adusă către milă. Iarăşi se impune constatarea că Mihai Eminescu nu poate, structural vorbind, să răspundă, să „corespundă” unui asemenea model social. Odată însănătoşit la Botoşani, el va veni, ca om sănătos, la Bucureşti să-şi aştepte pensia dar şi să arate lumii că este stăpân pe meseria sa, „meşter” cum îi spun confraţii mai tineri din ziaristică.

Problema lui Eminescu nu este una socială – ci una strict medicală. El se însănătoşeşte binişor, şi redevine ce a fost, omul complet cu incomodităţile sale. Botoşanii au reuşit să-l readucă la viaţă – dar nu vor putea să-l reţină, sănătos, la marginea ţării. Poetul sacrifică, pentru repornirea  către Bucureşti, în primul rând o casă pe care Comitetul de la Iaşi era dispus să i-o cumpere (alta decât cea pierdută din neatenţia avocaţilor). El va pleca, apoi, cu nişte bani în Capitală, pentru că cel puţin arvuna i se returnează Henriettei  (circa 1.200 lei) şi mai sunt deja alte sume adăugate între timp : o parte din această sumă rămâne, desigur, la sora lui – dar cu altă parte el îşi ia drumul în întâmpinarea sorţii. Ceea ce ştim este că va fi redactor la  România liberă, sau plătit ca atare. Problema este că poetul are nevoie de băile de la Halle pentru eliminarea mercurului introdus în corp prin tratamentul miraculos al doctorului Isac. Acest doctor nici măcar nu poate fi tras la răspundere – în eventualitatea că-i punem în responsabilitate fricţiunile cu mercur (dar vedem că ultima parte a tratamentului lui Eminescu nu se dezvăluie clar de către Hennrietta, iar scrisorile medicale de la Viena lipsesc): mai întâi că a avertizat asupra necesităţii curei – iar apoi, că pacientul i-a fugit de sub observaţie. Adăugăm, în plus, că el prevedea trei ani de cură pentru Eminescu (vezi scrisoarea Henriettei de mai sus) – şi abia trecuse un an, în al doilea an nu ştim sigur dacă Eminescu a mai fost la băile salvatoare – iar cel de-al treilea, anul 1889, esteu ltimul…  În Sanatoriul doctorului Şuţu poetul va continua cura mercurială – de data aceasta chiar sub formă de injecţii. Lucrurile ţin de fatalitate într-un fel, de neatenţia doctorilor (şi lipsa de comunicare între ei, mai ales între comisiile diferite : Iaşi – Botoşani –Viena – Halle – Bucureşti) în alt fel – şi, desigur, de pacientul însuşi care a câştigat încrederea în sine , ştie că  doctorii îl vor însănătoşi în cele din urmă, îşi cunoaşte boala, felul de manifestare a crizelor, etc. Vezi celelalte observaţii medicale, mai ales cele privind adaptarea aproape instantanee a poetului la condiţiile de spital (amintirile doctorului Vineş). În larga prezentare a Corneliei Emilian din Introducerea Volumului  IV al Stdiilor şi Documentelor Literare, I.E.Torouţiu scrie, la p. LVIII:” Astfel se strânge suma necesară, aşa că poetul este trimis două veri consecutive la băile de la Halle, întovărăşit fiind o dată de doctorandul Focşa, altă dată de Savin.” El nu arată, însă, pe ce se bazează. Despre cura din 1887 aflăm destule din aceste scrisori – dar în 1888, când Eminescu a plecat la Bucureşti pe 9 aprilie, nu găsim mărturii care să ateste că el ar mai fi mers la Halle. Aici  „se rupe firul”  cum, se zice – şi ne îngrijorează deopotrivă lipsa documentelor şi neatenţia biografilor poetului faţă de acest eventual al doilea drum al poetului la băi. Când vezi cât de necesare erau ele – mai ales în concepţia terapeutică a medicului curant al poetului, Francisc Isac –  este de mirare că nu se urmăreşte dacă poetul le-a făcut sau nu, că biografii săi nici nu-şi pun întrebarea

Ştim că Veronica Micle şi-a scos un paşaport – dar în decembrie 1888 – şi există vaga bănuială că scopul ar fi acesta, să-l însoţească pe Eminescu peste hotare, doar că nu mai e cazul: vine repede temutul 23 martie 1889. Mai multe lucruri, însă, ar fi trebuit să ne transmită I.E.Torouţiu sau acest medic Savin. În eventualitatea – destul de probabilă ! – că Eminescu a fost şi în vara lui 1888 la Halle, pornit din Bucureşti, cu acest doctor Savin sau cu Veronica Micle – avem şi mai mari temeiuri să credem că poetul era destul de sănătos în toamna şi iarna acestui an – astfel că reţinerea lui, imediat după articolul insurgent din 13 ianuarie 1889, devine tot mai acuzat un act poliţienesc coordonat politic şi nu ţine de sănătatea propriu zisă. De altfel, vezi fazele acestei reţineri: este dus mai întâi la Mărcuţa, stabiliment al Comunei Bucureşti, loc public de internare a bolnavilor sociali – după care, peste o lună, ajunge în sanatoriul privat al doctorului Şuţu, pentru că la Mărcuţa nu avea cine să-i plătească întreţinerea. Lucrurile se leagă când vedem că abia acum, la 12 februarie 1889, semnează Regele decretul pentru pensia de 25o lei  – şi se pornesc procedurile legale de instituire a curatelei pentru ridicarea ei.

De ce curatelă ? – Pentru că poetul nu este în deplinătatea facultăţilor mintale. Lucrul, însă, urmează a fi constatat prin procedee legale. Mai degrabă, răspunsul la întrebarea : De ce curatelă poate fi acesta : Pentru că poetul se afla într-un institut de alienaţi, era bănuit, suspectat, crezut nebun.

7 aprilie : Scrisoarea către sora lor, Aglae Drogli, la Cernăuţi

15/27 aprilie„Cu mare durere vă înştiinţez că Mihai a plecat la Bucureşti, spuindu-mi că pensia lui dacă s-a votat numai în Cameră şi /nu şi în / Senat, apoi nu e sigură, şi că trebuie să-şi  caute un mijloc sigur de existenţă. A plecat marţi şi eu, plângând peste puterile mele mi-a fost rău nespus, aşa că  nu am fost în stare a vă scrie până azi. Dar aceste toate scuze de mai sus au fost pretexte de plecare faţă cu mine, şi adevărata cauză este că d-na M./icle/  care a venit şi până n-a pus mâna pe el nu s-a lăsat. Toată ziua nu-l părăsea şi cine ştie ce planuri şi-a mai făcut D-neaei. Oare de ce nu l-a luat bolnav, să-l caute ? Acum sănătos cred şi eu că are gust să fie Doamna Eminescu. Ştiu că în adâncul inimei mă doare şi mi-e frică că nu se va duce şi vara asta la Halle, lucru de care are neapărată trebuinţă. L-am rugat să-mi scrie cum şi ce ocupă, însă până azi n-am primit nimic. De vei afla mata ceva, apoi vă rog din adâncul inimei înştiinţează-mă, în caz dacă dragostea Doamnei M./icle/ va strânge /stânge ?/ armonia şi recunoştinţa ce mi-o datotreşte. Mare nenorocire a fost femeia asta pe capul lui Mihai şi se vede că s-a pus să-l scoată la capete. El o crede şi plânge. Mi-a adunat în casă nişte nespălaţi, cunoştinţe de ale ei, de m-au luat fiori de soarta bietului Mihai , el care are trebuinţă de o femeie statornică şi cuminte ca să-l conducă, dar nu de o cochetă….” Aceasta este una dintre scrisorile cele mai cunoscute ale Heriettei.

Menţionăm că Eminescu o chema pe Veronica Micle încă din decembrie 1887 la Botoşani: „Dragă Veronică, Uit torul. Nenorocirea care m-a lovit e destulă pedeapsă pentru că n-am voit să te ascult. Ce viaţă dezordonată am dus; toate sfaturile tale erau aşa de sincere, aşa de bune, aşa de drepte, încât dacă îndeplineam o parte din ele azi n-aş zace pe patul de suferinţi. Amintindu-mi de bunătatea inimei tale, simt remuşcări de faptele din trecut. Ar fi o zi de sărbătoare, ar fi o mare plăcere să vii la Botoşani, să mă vezi, unde sunt bolnav, şi din minut în minut îmi aştept sfârşitul, căci pentru societate sunt de mult mort. Îmbrăţişări prieteneşti, Eminescu.” (scrisoare publicată de Octav Minar în 1912). Henrietta nu cunoaşte, probabil, această scrisoare în care Eminescu se consideră „mort pentru societate” (expresia pare a fi construită în vecinătatea acelui act medical dresat de medicii Iuliano şi Bogdan, pe care Eminescu şi-l cunoştea, desigur: „starea lui este periculoasă atât pentru societate cât şi pentru el însuşi”. Altfel, de ce „mort pentru societate” ? Pentru că se simţea exilat în Botoşani ? Pentru că se face atâta tapaj cu aceste chete care-l scot, de fapt, iarăşi din viaţa publică ?).

Din relatarea ei către Cornelia Emilian, reţinem mai întâi grija  pentru necesarele băi de la Halle – de care o atenţionează pe Cornelia Emilian. Mai reţinem că Henrietta nu-i face obişnuita situaţie a banilor. Înţelegem că Veronica Micle a stat mai multe zile la Botoşani, pentru că „toată ziua nu-l părăsea” arată o acţiune iterativă, zi de zi. Nu ştim cine putea să facă parte dintre „nespălaţi”, dar amintim că fata Veronicăi Micle, Virginia, era profesoară aici, în Botoşani, şi în anul următor se va căsători cu prietenul lui Eminescu, Eduard Gruber. De asemenea, familia Frangolea făcea parte dintre prietenii (comuni, de acum 10 ani), ai lui Eminescu şi ai Veronicăi. Oricum ar fi, decizia lui Eminescu de a părăsi Botoşanii este una raţională. În ordinea biografiei sale interioare, se înscrie în desele abandonuri, mai ales din tinereţe, ale poetului: de la şcoală pentru o trupă de teatru, de la Viena şi apoi de la Berlin-Jena pentru a veni la Iaşi, de la Iaşi pentru a pleca la Bucureşti, etc. Este un „fragment” organic al drumului său prin viaţă.

Cât despre anul petrecut la Bucureşti, cel puţin prima parte a lui, în compania Veronicăi Micle, trebuie să fi fost un moment al liniştii interioare, al iubirii casnice.

Dintre zecile de mărturii ale prietenilor şi cunoscuţilor niciuna nu aminteşte în mod expres viaţa de cuplu. Pare un subiect interzis, această femeie este pedepsită aspru de biografi, s-ar zice că a devenit etalonul „femeii blestemate” în mentalitatea curentă – şi chiar după aceea. Ca simplu beneficiu de inventar revenim la amintirea aceluiaşţi tânăr prieten al lui Mihai Eminescu, ziaristul Ilie Ighel: „Eminescu a iubit mult. Dragostea lui o cunoşteau şi cei de acasă şi pentru ăst lucru tată-său, care de altmineterelea era un om vesel şi spiritual, i-a dedicat următoarele rînduri relative la femeia ce iubea: „V…..V…../ Tu femeie de nimică / Ai smintit băiatul meu /  Blăstema-te-ar Dumnezeu!” Pentru această femeie Eminescu şi-a comnsumat mare parte din viaţa sa; pentru această „Minune cu ochi mari şi mână rece” a suferind aşteptând…” Pentru ca aceste versuri  să se fi mai ţinut minte prin 1888, după ce Gheorghe Eminiovici murise încă din 1884, trebuie să fi devenit folclor printre apropiaţii poetului. Acest blestem al „părinţilor din părinţi” se va fi potrivit, poate, anilor 1880-1881, când Mihai Eminescu şi Veronica Micle erau certaţi – lucru de care ştia bine Henrietta, implicată direct atunci pentru că mergea la Veronica Micle pregătind-o pentru nunta ce urma să aibă loc cu poetul. O altă amintire, însă, îl arată pe Eminescu prin toamna târzie a lui 1888 citind şi recomandând cu căldură unui ziarist tânăr poeziile Veronicăi Micle. Informaţiile sunt extrem de rare. Veronica Micle este, în fond, cea care a rupt convenţiile şi consensul aducându-l pe Mihai Eminescu la Bucureşti – când el, pentru liniştea lui şi a „societăţii”, trebuia să stea în Botoşani. Asta nu i s-a iertat niciodată…

20 aprilie: „În a doua scrisoare vă miraţi cum  crede Mihai pe Doamna M./icle/. Nu vă miraţi. Acest om iubeşte pe femeia asta că numai moartea  ar putea să-i desfacă, iar în viaţă nimeni nu-i în stare să-l facă s-o urască. Şi-apoi, dacă ţi-aş putea eu descrie  cu ce fel de maniere l-a luat, declarând faţă cu persoane de cea bună condiţie din Botoşani că preferă să fie metresa lui Mihai decât femeia unui prinţ. El de la venirea ei aicea era aşa de emoţionat, de m-a băgat în toate spaimele. Azi sunt opt zile de când a plecat.(…) Femeia asta  acum sunt convinsă că este răutăcioasă şi presupunerea doctorului este cu totul bazată pe adevăr, un presupus pe care nu am curaj a vi-l scrie.” Presupunerea este că Veronica Micle i-a dat lui Eminescu sifilisul. Henrietta va insista când îi va veni spre îngrijire Miron Pompiliu, bolnav cu adevărat de sifilis: pentru că Veronica Micle îl vizitează şi pe acesta, Henrietta crede nici mai mult nici mai puţin decât că şi el i-a fost amant şi că i-a dat, ca şi lui Eminescu, sifilisul. Aceste „eresuri” sunt greu de urmărit. Un timp le-am răspuns cu „argumentul Caragiale”: conu Iancu, un alt presupus amant al Veronicăi, n-a luat  aşa boală. Citind, însă, cu atenţie corespondenţa Veronicăi Micle  din pachetul editat la anul 2000 de d-na Cristina Zarifiopol-Ilias, se înţelege că Veronica n-a avut legături sexuale cu I.L.Caragaiale, deci acest argument nu-şi găseşte locul. Pur şi simplu bunul simţ este suficient pentru a îndepărta asemenea suspiciuni ale Henriettei şi ale epocii. (Iar Iuliu Roşca, un alt presupus amant al Veronicăi, va trăi ani mulţi de acum înainte, sănătos…). Nu urmărim această pistă care duce în fundături.

21 mai:  „De la Mihai am primit o carte poştală, că e bine şi, de se va regula, doreşte să viu şi eu la Bucureşti, fără a-mi scrie unde locuieşte…”

10/22 iunie: A lipsit din oraş 16 zile şi cere ştiri noi despre fratele ei.

26 septembrie: „…La 23 august m-am dus la Lacul-Sărat şi am făcut numai 15 băi, pentru că la 5 septemvrie s-au închis băile. De la Lacul-Sărat m-am dus la Bucureşti să văd pe Mihai. Ce am întâmpinat, nu sunt în stare a-ţi descrie, lucru ce s-a însărcinat a-ţi scrie buna şi nobila  Domnişoară Adela Andrei. (…) Mihai este bine, dar am trebuit să fac  multe închinăciuni adoratei lui până mi-a permis să-l văd. Piesa ce a lucrat-o e la mine / el la mine ?/ şi era mai aproape gata, s-a cetit într-un cerc intim şi a găsit-o că este bună. S-a luat deciziunea a se juca în sezonul iernei. Eu rămân mulţămită că prin îngrijirea mea i-am redat sănătatea care-i lipsea de cinci ani…”

La 27 iunie 1888 Titu Maiorescu  amintea de un comitet şi „un fel de tutelă” pentru Eminescu, deoarece poetul „ nu e în stare sigură de a se îngriji  el însuşi” – şi cerea de la Socec 5oo lei noi. Nicolae Pătraşcu trece sub tăcere întâmplarea, deşi el primeşte banii. Suma fiind destul de mare, este posibil să-i fi trebuit poetului pentru a merge la necesarele băi de la Halle. Reţinem că acum, la 5 sau 6 septembrie, el este „păzit” de către Veronica Micle – ceea ce înseamnă că, dacă a fost la băi, nu putea fi însoţit decât de către ea (şi de altcineva, desigur, dar ea nu putea să lipsească, fiindu-i un fel de tutore moral). În acelaşi timp, însă, pregătirile pentru citirea acestei piese de teatru în casa lui Titu Maiorescu  îi luau mult timp.

După cum vedem, informaţia este lacunară, lipsesc de peste tot referinţele la vara lui 1888. Epistolarul Henriettei Eminescu nu ne mai este de mare folos pentru „anamneza” bolii poetului. Despre intervenţia Veronicăi Micle în relaţia ca atare, mai reţinem doar două  fragmente. Unul se referă la fotografia lui Mihai Eminescu din tinereţe :”Vă trimit şi fotografia lui Mihai când era în etate de 19 ani; seamănă cu mine cu deosebirea că el, pe atunci era mai tânăr decât sunt eu azi. Judecă, scumpă mamă, la ce etate îl turmenta Mi./cle/, că el pentru hatârul ei s-a fotografiat. Iată de ce el o iubeşte cu fidelitate, pentru că ea a ştiut cum să înrădăcineze dragostea în inima lui…” (10 noiembrie 1888). Acesta este unul dintre adevărurile incomode ce stau ascunse cu grijă în relaţia dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Rezultă că cei doi se cunoşteau de prin 1868-1869, din fragedă tinereţe – nu din 1872, cum atestă Iacob Negruzzi. Această relaţie de tinereţe a lor este confirmată de schiţa „La aniversară” publicată de M.Eminescu în 1876, în Curierul de Iaşi (unde eroii au această vârstă) – şi de jurnalul Veronicăi Micle din ultimele ei luni de viaţă, de la mănăstirea Văratec, unde pune poezii de tinereţe ale lui Eminescu specificând că-i sunt dedicate (poezii inexistente între manuscrisele actuale ale poetului, în stilul poeziilor sale de tinereţe, însă).

Celălalt fragment face parte  din seria lungă (pe care iarăşi n-am urmărit-o) în care Henrietta îi promite Corneliei Emilian că-l va determina pe fratele ei să scrie şi să publice o poezie de mulţumire pentru atâtea sacrificii băneşti. Vereonica Micle a exclamat, în relatarea Henriettei: „O facere de bine până la tine, Mihai, n-a fost poetizată” (21 mai 1888). Este, în fond, o concluzie posibilă la acest episod din biografia lui Mihai Eminescu. Toate strădaniile de acest fel ale distinselor doamne ieşene coordonate de Cornelia Emilian se supun ideii generale de filantropie, binele nu se trâmbiţează şi nu se cere recompensat cu mulţumiri publice. Din aceste trâmbiţări rămâne ceea ce avem: imaginea lui Mihai Eminescu bolnav, înfrânt, îndatorat moral etc.

Un lucru mai trebuie luat în seamă (iarăşi: evitat de biografi, ca incomod): printre colaboratorii Fântânei Blandusiei, care apărea cu girul lui Eminescu, se regăseşte, alături de Grigore Manolescu, doctorul Gheorghe Marinescu etc. – şi Cornelia Emilian care publică aici pagini largi de maxime şi cugetări. Lumea lui Eminescu îl însoţeşte peste tot pe poet – dar mai ales în glorie…

Repet, nu ştiu dacă se poate face mare lucru pentru ştergerea imaginii care a rezultat dintr-un asemenea complex de împrejurări familiale, prieteneşti, politice, ideologice şi cine mai ştie  să le identifice/definească  – după cum am avertizat încă de când am decis să mă refer la acest moment al eminescologiei, pe care mai toţi împătimiţii de viaţa poetului l-au parcurs în tăcere crispată. Ştiinţa filologică, pe care o urmez cât se poate de umil, ne spune că ar trebui să verificăm fiecare fragment în parte, fiecare articulaţie a unui text: dacă nu putem nega întregul ca impresie, putem, cel puţin, nega cât mai multe părţi  ale lui – sau să le punem sub semnul îndoielii. Teoretic, lucrurile sunt simple: când toate fragmentele unei afirmaţii sunt false – ea, ca afirmaţie, trebuie să fie falsă în întregul ei. Totuşi, în acest caz teoria nu se verifică: chiar făcută din falsuri, imaginea rămâne. În plus,  chiar şi pentru această verificare prin negare timpul pare trecut. Metoda ca metodă se cere, cu toate acestea, urmată. Concordanţele şi discordanţele sunt cele care interesează – primele, pentru că întăresc o afirmaţie, celelalte pentru că o  slăbesc şi chiar anulează.

În toată această corespondenţă a Henriettei cu tăcutul şi ascunsul ei destinatar, scrisoarea din urmă  rămâne cea mai importantă. Este expediată de la Lacu-Sărac, la 22 iunie 1889, şi adresată – parcă prin destinul cuvintelor: „Scumpă Mamă!”  (deşi versul eminescian este puţin mişcat: „O mamă, dulce mamă…”). Urmează textul : Nu sunt în stare a vă descrie nici ce am privit cu ochii mei, nici ce am întâmpinat, de nu am fost în stare a vă scrie nimic. Atât vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit, în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume  Petrea Poenaru. Să ferească D-zeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la D-rul Şuţu, că fiecare va avea sfârşitul iubitului meu frate. Moartea lui Mihai şi ologirea mea provine numai din sărăcie !  Ce nedreptate este în lume, unii se răsfaţă în lux şi eu n-am  cu ce mă căuta ! Sdrobită cum n-am fost niciodată, vă rog scumpă mamă nu mă părăsiţi. Sărut mâna, a matale supusă ca o fiică, H. Eminescu.”

Din tot acest roman epistolar care-i ridică monument Corneliei Emilian ca salvatoare a lui Eminescu – atât rămâne: lecţia sărăciei asimilată de către Henrietta – care va muri peste câteva luni în sărăcie cu adevărat lucie. Pentru ea nu mai funcţionează energia chetelor. Culmea fiind că ea cere şi roagă – pe când fratele ei dimpotrivă: respingea. Şi totuşi, energia tuturor se canaliza către el. De ce ? – Simplu: pentru că era un nume, „dădea o palmă zdravănă pe  obrazul societăţii” cum va zice socialistul Panait Istrati prin 1924. Asemenea filantropi care-şi aleg  oamenii  ca să-i ajute – nu sunt prea lăudaţi de creştini: poate doar cercurile socialiste să-i slăvească. Nouă ne rămâne de constat această concordanţă: informaţia pe care o transmite Henrietta Eminescu în 1889 (făcută publică în 1893) coincide cu cea făcută public de către Dumitru Cosmănescu în 1926. Drept pentru care trebuie să urmărim şi alte potriviri ori nepotriviri.

EDUARD GRUBER ŞI DESTINELE EMINESCIENE

Aici este locul să înţelegem mai bine cum a fost primit Eminescu la Bucureşti  în aprilie 1888, şi cine erau tinerii gălăgioşi pe care-i aducea Veronica Micle la el, la Botoşani. Vom face legăturile necesare între  evenimente – şi ne vom da seama că poetul era invitat  în Capitală  pe o cale regală, ca pentru o reconquistă. Nimeni altul decât Eduard Gruber, tânăr savant apropiat al familiei Micle dar şi a lui Mihai Eminescu, este acela care la 19 aprilie 1888 va ţine, la Atheneul Român, conferinţa „Stil şi gândire”  în centrul căreia se află analiza operei şi referinţe  importante la viaţa lui Mihai Eminescu. La numai câteva zile după reinstalarea poetului în Bucureşti, el este invitat la această conferinţă.  Digresiunea care urmează are importanţa ei în economia biografiei târzii a lui Eminescu.

Ascuns, oarecum, în lumea măruntă a intelectualităţii ieşene din ultima parte a  secolului al XIX-lea, Eduard Gruber (1862-1896) se ascunde din nou, când îl privim mai de aproape, acolo unde-i este, poate, chiar locul:  între  două  mituri, sau tradiţii orale, sau şabloane mentale – cum vrem să le numim, dar ambele la fel de ceţoase: cel care priveşte lumea lui Eminescu – şi cel care are în vedere începuturile psihologiei experimentale ca ştiinţă. De lumea lui Eminescu îl lega, până acum, căsătoria cu Virginia , fata mai mare a Veronicăi Micle – dar, mai ales, repetarea destinului poetului: între 1894-1896 el a trăit cu minţile rătăcite, ca şi modelul său care, desigur,  tocmai de aceea l-a şi acaparat. Multă lume din jurul lui Eminescu rămâne în amintirea colectivă  însigilată cu acest destin al poetului, şi când vorbim despre  cutare sau cutare dintre apropiaţii săi se impune de la sine comparaţia. Astfel, Ion Creeangă a murit, „ca şi Eminescu”, în 1889, ultima zi din an. La fel, Veronica Micle, Henrietta sora poetului. „Ca şi Eminescu”, Eduard Gruber a murit cu minţile întunecate, „ca şi Veronica Micle”, fiica ei Virginia a avut mult de tras însoţindu-şi  soţul  pe un drum imposibil al însănătoşirii. Este ca o  „marcă de familie spirituală”, tradiţia sau mitul vrând a uni prin câteva trăsături comune  persoanele din jurul poetului – şi lucrând, în compensaţie, la ştergerea apăsată a informaţiei certe, documentare, poate chiar de teamă ca aceasta să nu strice povestea, asemănările. Astfel, totul rămâne în contururi  mişcate, se estompează. Iar punctul de vârf al acestor tendinţe seculare îl reprezintă, desigur, întărirea convingerii colective că modelul este cel adevărat. Aceste mituri, poveşti, legături – întăresc impresia că Eminescu a fost într-adevăr cel care se reverberează în ele. Dacă, de pildă, Nerva Hodoş, primul editor al poeziilor postume eminesciene, a murit nebun după ce a descâlcit scrisul manuscriselor eminesciene – este tot pentru a completa şi valida destinul poetului. Iar colegul şi colaboratorul său, Ilarie Chendi, s-a aruncat în gol de la etajul spitalului Mărcuţa – gestul său continuând alte „flori” din covorul destinului. Dacă, iarăşi luând un caz la întâmplare, dar de data aceasta din „proza vieţii” de poet,  Artur Enăşescu, autorul  câtorva romanţe  ce nu se uită, şi-a târât boala şi sărăcia câteva decenii în văzul lumii, este pentru a ne aduce aminte cei câţiva ani „indecenţi” ai  lui Eminescu, Artur Enăşescu devenind un fel de „Oedip viu” care-şi plimbă orbirea-de-sine prin lume ca să se vadă tipul său de existenţă supus plenar celei mai reluate maxime eminesciene din perioada interbelică: „Poezie – sărăcie”. Se poate spune, conclusiv, că ceea ce s-a numit îndeobşte „ mal de siecle” pentru Europa, mai ales pentru Franţa, – a devenit, pentru noi, „răul de Eminescu”, adică spaima de boli intelectualiste.

În acest covor de destine  paralele în absolutul tradiţiei, Eduard Gruber nu este decât o virgulă, o mică derivaţie a iţelor într-un adaos armonios al formelor. El nu este „uitat pe nedrept” – cum nu fără reacţie constată dl. Al. Husar – ci oarecum din neglijenţă de către istoricii psihologiei ca ştiinţă, şi desigur din pudoarea faţă de mit de către eminescologie; puţinătatea operei şi prea stricta ei încorsetare în epocă vine să îngroaşe stratul uitării. De valoare sau non-valoare nu poate fi vorba în această  singură carte de literatură a sa, atât de subţirică în fond, făcută în grabă în chip de conferinţă publică. Este un moment de istorie literară şi trebuie tratat ca atare  în contextul finalului secolului al XIX-lea cu tendinţele sale de a lega literatura şi arta de ştiinţă. Sau, altfel judecat – de data aceasta dinspre covorul amintitelor destine întreţesute – este un moment  din viaţa operei lui Eminescu, o aşchie a eminescologiei simbolice de care trebuie să ţinem cont. Nu textul ca atare ne va interesa în mod deosebit, aşadar, ci contextul.

Conferinţa lui Eduard Gruber: „Stil şi gândire” apare tipărită în 1888, în timpul vieţii poetului, fiind rostită şi apoi scrisă de un apropiat al său. Documente de ultim moment atestă că în 1888 Eduard Gruber era  mai apropiat decât s-ar fi crezut de poet. Dl. Marcel-Dumitru Ciucă, director la Arhivele Statului din Bucureşti, a publicat în  2002 „Documentar Eminescu. Profesor la Şcoala Comercială din Iaşi ( 1884-1885)”, studiu primit cu bucurie în revista D-lui Călin L. Cernăianu „Semnele timpului”, nr.3-5, p. I-XXX, editând şi comentând actele existente în arhive din care rezultă că  Eduard Gruber este acela care-l suplineşte pe poet în funcţia de profesor … suplinitor de geografie. Eminescu obţine suplinirea, este confirmat prin decret ministerial, dar se îmbolnăveşte ( îşi rupe piciorul) şi solicită, la rândul său, să fie suplinit – indicând numele unui student în anul III la litere,  Simeon Crainic, dar directorul Şcolii Comerciale îl alege  pe Eduard Gruber,  licenţiat în litere.

Nu ştim cine va fi fost acest Simeon Crainic, dar prenumele este ardelenesc – şi pentru simpla stârnire a curiozităţii notăm că din lumea lui Ştefan  Micle face parte şi un Gheorghe Crainic, martor la căsătoria civilă a lui cu Veronica, la Cluj, în 7 august 1864. Poetul se orientase, probabil, către cineva cunoscut prin prieteni (în această perioadă el era foarte aprtipiat de Veronica Micle)  – nu avea cum să ştie că destinul lucrează în favoarea viitorului ginere al prietenei sale. Biograful lui Eduard Gruber,  Artur Gorovei, explică mai pe larg :” A făcut literele la universitatea din Iaşi, unde a luat licenţa în 1884, prezentând ca teză un studiu asupra elementelor latine în româneşte în comparaţie cu celelalte limbi romanice. Filologia, însă, nu era  nici atunci o carieră la noi. Ar fi trebuit să se ducă profesor la vreun gimnaziu din provincie, ceea ce l-ar fi înmormântat chiar de la începutul vieţii, şi atunci a fost nevoit să se mulţumească şi cu o catedră de geografie la Şcoala Comercială din Iaşi.” În realitate, directorul şcolii a preferat unui student în anul III la filologie – un absolvent, şi astfel a rămas toată lumea mulţumită, tânărul profesor începând, însă, cu o convenţie.  Lună de lună se  repetă adresele pentru menţinerea acestei convenţii – până la încheierea anului 1885, după care aflăm că E.Gruber devine titularul postului. Pe perioada suplinirii, începând cu noiembrie 1884 şi până în  august  1885, statele de plată sunt semnate de către poet, pentru suma de  252 lei lunar (din care plăteşte 10%  reţineri pentru Casa pensiilor, 26 lei şi  Taxa de 3 % pentru Stat , 11 lei), pe chitanţa cu acelaşi nr.45/85, ridicând efectiv suma de 215 lei. E.Gruber nu apare pe statul de plată, iar din adresa din 13 aprilie 1885  a  Direcţiei agriculturii din Ministerul Agriculturii (de care ţinea Şcoala Comercială din Iaşi), prin care se reconfirmă situaţia, desprindem această informaţie: „… a aprobat suplinirea Dl. profesor suplinitor M.Eminescu, prin dl. Gruber, până la finele anului. În statele de lefi însă se va  urma întocmai ca până acum.” Poetul semna, probabil, şi primea banii – plătindu-şi din leafă suplinitorul. Este acelaşi procedeu prin care I. Creangă a lăsat câţiva ani buni să fie suplinit la catedră, dând o parte din leafă suplinitorului. În cazul de faţă, M.Eminescu are poziţie fixă în stat, îşi achită dările cu chitanţă fixă, este numit în mod oficial pe postul vacant – cel care-i ţine locul trebuie să aibă doar agrementul conducerii şcolii, relaţiile financiare dintre ei privindu-i exclusiv.

Pentru că Eugen Gruber se întâmplă a fi un accident în mitul lui Eminescu, o scurtă recapitulare contextuală se cere. Poetul vine însănătoşit de la Viena în martie 1884, trece în grabă prin Bucureşti şi se fixează la Iaşi, unde prietenii  (şi cei  junimişti)   se ocupă de situaţia lui. În septembrie 1884 este numit, prin decret regal şi decizie ministerială (semnată de Gr.Tocilescu) în funcţia de subbibliotecar  la Biblioteca Universitară din Iaşi (acolo unde fusese director în anii ’70 , sub guvern conservator) , cu o leafă aproximată la  2oo lei ( vezi O.XVI, p.732 ).În octombrie el obţine şi acest al doilea serviciu, cu cei circa 400 lei pe lună putând vieţui  decent în Iaşi (la „Timpul”, în 1882, avea acelaşi salariu de 400 de lei pe lună). Titu Maiorescu îi scrisese surorii sale Emilia Humpel , la 6/18 aprilie 1884, că va vorbi cu Ministrul Cultelor ca Eminescu să fie angajat la bibliotecă „pro forma” – pentru un salariu de  285 de lei pe care urmează să-i strângă, prin cotizaţii proprii, junimiştii ( „Eminescu’s 285 francs monatlich, aber zahlet wir ihm aus”, scrisoare în limba germană, vezi O.XVI, p.272 ) – dar poetul îşi ia slujba în seros şi va lucra efectiv la bibliotecă – excepţie făcând lunile noiembrie-decembrie 1885, când este internat la spitalul Sf. Spiridon pentru piciorul rupt.

Sunt foarte multe înţelegeri şi convenţii în această perioadă. Se prea poate ca el să nu fi stat efectiv în spital, cum afirmă într-o adresă din 30 noiembrie 1884  directorul bibliotecii, I. Caragiani: „subbibliotecarul fiind bolnav  în spitalul Sf. Spiridon,  unde după prescrierea doctorilor e constrâns să stea cel puţin până la anul nou…” (vezi O. XVI ,p.732 ). Dl. Marcel-Dumitru Ciucă publică  certificatul pe care poetul îl prezentase celeilalte instituţii, Şcolii Comerciale, şi unde s-a păstrat: „ Subsemnatul, Doctor în Medicină, Medic Primar al Secţiunii Chirurgice, certifică  că dl. M. Eminescu suferă de o fractură maleolară şi pentru a cărei vindecare are necesitate de un timp de 2 luni de zile. Medic primar: Dr. Sculy” – dar editorul observă neconcordanţa: cererea prin care vrea să fie suplinit este din 30 octombrie, iar certificatul este din 12 noiembrie. Fiind vorba de o diferenţă de 12 zile, aici nu e neconcordanţă, ci  exact diferenţa dintre cele două calendare, cel local, românesc – şi cel european: Eminescu semnează cererea pe 30 octombrie şi ataşează la ea certificatul medical dat în aceeaşi zi, dar datat european 12 noiembrie. La bibliotecă, primul său loc de muncă, se pare că nu dă explicaţii, iar directorul ia atitudine abia la 3o noiembrie, fiind, desigur, informat doar verbal, pentru că „Certificatul” de mai sus se găseşte la Şcoala Comercială, şi e puţin probabil ca Eminescu să fi făcut o copie după el: repetăm, poetul îşi permitea oarecare lejeritate faţă de clădirea cărţilor, unde era multă dezordine moştenită mai dinainte – şi unde el fusese, totuşi, cu zece ani în urmă director. În acelaşi timp, era foarte grijuliu cu cel de-al doilea serviciu – teama de a-l pierde indicând, desigur, necesitatea lui – şi pentru completarea veniturilor dar şi ca rezervă faţă de şicanele lui I.Caragiani care până la urmă, în 1886, tot se va descotorosi de el.

Ştirea că  şi-a fracturat piciorul apare în „Familia” la  21 oct./ 2 nov.  – deci au trecut 9 zile până ce medicul a emis certificatul. Pus să funcţioneze între  exactităţi (condică, semnături de prezenţă, state de plată etc.) – poetul se descurcă cam greu – dar probabil că şi-a vindecat piciorul acasă, nu neapărat la spital.

Important este că el redevine activ, iar junimiştii trebuie să accepte în principiu că  s-a însănătoşit şi poate să aibă o funcţie publică – ei dorind , însă,  a-l ţine  neapărat departe de Bucureşti. Comentariul extrem de precaut al d-lui D.Vatamaniuc la actele privind numirea ca subbibliotecar: „Contemporanii lui Eminescu considerau că poetul îşi revenise din boală şi i se puteau încredinţa funcţii publice” (O.XVI ,p.802) trebuie înţeles în contextul rigorilor speciale ale unei ediţii academice, pozitivistă până în vârful unghiilor la 1989. Editorii nu cunoşteau, apoi, petiţia lui B.P.Haşdeu din octombrie 1884 către acelaşi Ministru al Cultelor, prin care ruga să fie angajat la Arhivele Statului din Iaşi pe un post rămas vacant „d. Mihai Eminescu,  foarte cunoscut nu numai ca scriitor, dar posedând, totodată, după cum a avut subscrisul ocaziunea de a constata însuşi, cunoştinţe serioase de istorie şi paleografie română” , document aflat în  Arhivele Statului din Bucureşti, descoperit şi  publicat pentru prima dată în revista „Academica”, iulie 1992, de d-na Lucia Berdan. Mai multă lume se interesa, aşadar, de un serviciu pentru Eminescu – şi chiar în octombrie 1884 el îl obţine, iată, pe al doilea, cel de profesor la Şcoala Comercială. De altfel, el însuşi explică împrejurările, într-o scrisoare către Al.Chibici-Râmneanu cunoscută încă din 1906:  „Am mai încăput – fără voie – într-o belea  greu de descurcat. Fiind vacante mai multe catedre la şcoala comercială, cerusem suplinirea istoriei. Dar catedra aceasta dându-se altuia, m-a însărcinat pe mine cu geografia şi statistica, cu un program foarte încărcat, obiect care are inconvenientul că nici cărţi nu există pentru studierea lui, iar el însuşi consistă  dintr-un dicţionar de mii de nume proprii şi de cifre statistice. Cât despre onorata bibliotecă, e atât de încurcată şi îngrămădită , încât ar trebui un an sau doi  pentru a introduce orânduiala în acest haos ereditar…” (publicată de G.T.Kirileanu în „Convorbiri literare”, 11 noiembrie 1906, reluată de A.C.Cuza în ediţia sa : M.Eminescu, Opere complecte, 1914 ; scrisoarea este destul de bine difuzată şi cunoscută, în O.XVI se află la p. 202). Înţelegem, de aici, că poetul „cerea”, deci se interesa de ce e liber pentru el, căuta acest al doilea serviciu.

Este prima  legătură atestată documentar cu numele lui Eduard Gruber. Tânărul licenţiat în litere era, ca marea majoritate a intelectualilor ieşeni, vizitat de ideile socialiste şi cucerit de „Contimporanul” care ieşea la Iaşi (de unde „Convorbirile literare” vor pleca  la Bucureşti pe 1 aprilie 1885 – şi pentru a face loc revistei lui Gherea şi Nădejde, dar şi pentru a se depărta de Eminescu, şi pentru a-şi urma directorul, pe Iacob Negruzzi, devenit parlamentar în capitală; este un complex larg al acestei mutări, urmată de mutările altor reviste şi ziare – dintre care important va fi „Lupta” lui G.Panu şi C. Mille, de anul viitor). La Iaşi, iar apoi la Botoşani, Eminescu rămâne într-un mediu socialist – de care tradiţia vrea cu orice preţ să-l lege. Cert este că primele comentarii aplicate ale operei sale, mai ales ale poeziei, vin din  partea socialiştilor ieşeni – dar la fel de   cert rămâne că poetul nu publică în revistele acestora, nu ţine conferinţe publice organizate de ei. I se vor publica în „Contimporanul” poezii – dar numai preluate din „Convorbiri literare” sau din ediţia princeps. Nu este vorba neapărat de o incompatibilitate în idei; mai degrabă se poate vorbi de  o incompatibilitate cu persoanele: C.Miile şi V.G.Morţun i-au fost elevi lui Eminescu în 1874 şi nu s-a înţeles cu ei (au provocat o grevă şcolărească  în 1874, cu „scenarizarea” poemului Împărat şi proletar de M. Eminescu abia publicat în „Convorbiri literare”, treabă pentru care, în loc să le fie scos profesorul de germană, Eminescu adică, au fost chiar ei exmatriculaţi din şcoală trebuind să-şi continue studiile în Franţa şi Belgia unde s-au îndoctrinat metodic cu ideile socialiste).  Socialiştii  ieşeni vor fi, însă, cei care popularizează, începând cu 1887, cazul Eminescu, organizând chete publice pentru poet, demonstrând, pe seama sa, că societatea burgheză nu-şi protejează geniile, etc. Iar toate aceste demonstraţii s-au făcut cu tăierea în două a operei lui Eminescu – şi aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii.

În general memorialiştii epocii sunt extrem de indulgenţi cu socialismul juvenil ieşean, considerându-l  fie o curiozitate, fie o formă de acordare a sufletului la Europa occidentală, oricum, o manifestare a vârstei şi prea puţin mai mult decât atât. Artur Gorovei, un  martor bun dar uitat al epocii, vorbeşte despre socialismul ieşean (putem apela şi la consideraţiile d-lui Gavril Istrate, elevul lui Ihbrăileanu, care dezvoltă această temă în „Studii eminesciene”, 1987, 214-219, sau la sursele sale, I.N.Roman ori V.G.Morţun: în mare, impresiile sunt cam aceleaşi – dar textul nostru ne păstrează în imediata vecinătate a evenimentelor care urmează) – când  povesteşte, în 1930,  împrejurările în care s-au ridicat manuscrisele lui Ion Creangă, în prezenţa fiului său, căpitanul Creangă, şi s-au dat spre păstrare (pentru tipărire)  comitetului format din A.D.Xenopol, Grig. Alexandrescu şi Gruber însuşi. Redăm mai larg, pentru savoarea  informaţiei (vom afla, între altele, că fiul lui Creangă a fost şi spion român în Austria, că junimiştii erau foarte zgârciţi, chiar vicleni când era vorba să de bani):

„În seara zilei de 5 ianuarie /1890/ s-a ţinut întrunirea în restaurantul otelului Ttraian. După oarecare discuţii, s-a luat o hotărâre care, de fapt, se cunoştea de mai nainte: s-a ales o comisiune compusă din A.D.Xenopol, Gruber şi Grig. Alexandrescu, care să se ocupe cu  editarea scrierilor lui Creangă. La întrunirea aceasta nu a venit nimeni de la junimea, deşi toţi au fost invitaţi. După  ce mulţimea s-a împrăştiat, şi au rămas numai vreo 16 din cei care ne înţelegeam mai bine, ne-am aşezat în jurul unei mese, în fruntea căreia zâmbea iubitul nostru profesor Xenopol, şi am râs şi am ridicat toasturi.

După plecarea lui Xenopol, căpitanul Creangă se adresează lui Gruber şi-i cere să răspundă, scurt şi cuprinzător, dacă în adevăr este socialist. Căpitanul începuse a regreta mărinimia din perioada entuziasmului  şi căuta o pricină ca să nu mai dea cei trei mii de lei pentru revistă. Planul lui însă nu a izbutit. D-nul A. Bădărău, rămas printre noi, a vorbit frumos şi a demonstrat căpitanului că în Iaşi există o mână de tineri, pe care-i întâlneşti oriunde e vorba a se face un lucru bun. Dacă vrei ştiinţă şi literatură dai de aceşti oameni;  în politică, ei ţin un stindard curat şi demn; şi dacă vei cerceta mai de aproape  vei vedea că toţi aceştia, care alcătuiesc inteligenţa Iaşului, toţi sunt mai mult sau mai puţin socialişti. Şi să nu-şi închipuiască cineva că aceşti oameni, când se vor  apuca să scrie literatură, nu vor face să reiasă, chiar inconştient, ideile lor, în rândurile ce vor scrie.

A doua zi a căutat să-mi explice tânărul Creangă atitudinea lui din ajun. El e junimist, mi-a spus, fiindcă are protector pe Petre Carp, care l-a trimes la Viena, ca spion, cu o sută de lei pe zi. E junimist în politică, nu însă şi în literatură, din pricină că există o răceală pronunţată între tatăl său şi d-nii Maiorescu şi Iacob Negruzzi. În seara întrunirii, căpitanul primise o scrisoare de la D-l Missir, în care acesta îl sfătuia să dea  la Junimea ceea ce a rămas literatură  de la Creangă; Junimea să-i editeze scrierile, publicându-se mai întâi în „Convorbiri literare” partea inedită din „Amintiri”. Creangă i-ar fi refuzat ceremonios, pentru următoarea pricină: d. Petre Missir i-ar fi spus că n-a ştiut despre moartea lui creangă decât după înmormântare, pe când el avea dovezi că d-nii Missir şi Volenti, cu o zi înainte de înmormântare, târguiseră o coroană , pe care nu au cumpărat-o părându-li-se prea scumpă.

În urma acestor discuţii, destul de aprinse, cu Gruber şi Grig. Alexandrescu, tânărul Creangă a făcut contractul cu Xenopol, prin care dădea cei nouă mii de lei, şi peste două zile am însoţit pe prietenii mei care au ridicat din bojdeuca lui Ion Creangă manuscrisele câte s-au mai găsit.” (Artur Gorovei: „Alte vremuri. Amintiri literare”, Folticeni, 1930, p. 65-67)

Notăm că A. Bădărău era un fruntaş politic al Iaşilor  cu bună credibilitate; el explică socialismul ca stare de spirit, ca preocupare a „oamenilor de bine” cum s-ar zice astăzi,  convingându-l pe vajnicul spion carpist să dea cele trei mii de lei pentru o revistă şi cele nouă mii pentru editarea operelor tatălui său. Acceptând seriozitatea acestor tineri, nu ne rămâne, însă, decât să dăm vina pe destin dacă manuscrisele lui Creangă s-au pierdut, totuşi,  în afară de cunoscuta ediţie a lui Grig. Alexandrescu ne mai găsindu-se ceva nou. Tradiţia insistă că aceste manuscrise ar fi fost reţinute de Gruber şi, după moartea sa, ar fi fost vândute ca hârtie netrebuitoare de către soţia lui, Virginia Gruber. Greu de crezut, greu de infirmat. Rămâne cert faptul că Eduard Gruber a avut în mână şi a răsfoit aceste manuscrise. El a avut acces, de altfel, şi la manuscrisele lui Eminescu – şi anume, la scrisorile poetului către Veronica Miclepentru că în „Arhiva”, revista lui A.D.Xenopol, publică o asemenea scrisoare  în nr. din octombrie 1890, anul în care suntem cu preluarea arhivei lui Creangă. De data aceasta fapta sa are o pronunţată tentă politică, poate chiar socialistă, pentru că face un colaj din mai multe scrisori eminesciene cu scopul limpede de a demonstra cât de grea era munca de ziarist pentru bietul poet (tema este de sorginte socialistă). Abia recent, în anul 2000, publicându-se corespondenţa   inedită dintre Eminescu şi Veronica Micle, s-a identificat şi adresantul, nenumit de Gruber, al  acestei scrisori fragmentate cu puncte de suspensie – şi  de unde sunt fragmentele. Reluăm, pentru că este interesantă şi selecţia lui Eduard Gruber – dar şi decupajele sale.

Primul fragment este  dintr-o scrisoare din  12 august 1882: „Draga mea copilă tu trebuie  să-şi închipuieşti astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii şi peste aceasta bolnav /,/   care ar avea nevoie de cel puţin şase luni  de repaus pentru a-şi veni în fire. Ei bine, de şase ani aproape  o duc într-o muncă zădarnică, de şase ani mă zbat ca-ntr-un cerc vicios în cercul acesta care, cu toate acestea, e singurul adevărat, de şase ani  n-am linişte, n-am repaosul senin  de care aş avea atâta trebuinţă pentru ca să mai pot lucra şi altceva decât politică. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie ! Înţeleg ca, cu vremea, un om să se înreutăţească, cum m-am înreutăţit eu şi n-am decât o singură zare de lumină în viaţa mea – afară de tine. În privazul negru-al vieţii o icoană de lumină”. Anul este scris cu creionul în manuscris, probabil de către Veronica Micle  (Vezi „Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit”, Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, Scriosori din arhiva familiei Graziela şi Vasile Grigorcea, Ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illias, Ed. Polirom, 2oo, p.342 ; am întregit numai virgula, pe care o pune şi primul editor şi o păstrează, de asemenea, şi ediţia academică, vezi O.XVI,p.195). Eduard Gruber elimină cuvintele subliniate de noi – şi, dacă în privinţa incipitului este firesc, pentru că nu vrea să se ştie cui i-a scris poetul, finalul  trebuia păstrat. Cam greu de înţeles, textul spune, totuşi, la o reluare insistentă a lecturii,  că poetul  are o singură zare de lumină în viaţă, acest cerc vicios  dar „adevărat” în care se învârte , şi asta îl macină, îi înrăutăţeşte sănătatea. Se exprimă încrederea nemăsurată a sa în  activitatea de ziarist, care este o muncă sisifică , mereu ridici bolovanul şi el mereu cade. Soluţia  cealaltă, ieşirea din cerc, înseamnă abandon pentru viaţa casnică. Asemenea discuţii nu serveau, însă, demonstraţiei că ziaristica l-a îmbolnăvit pe poet.

Celălalt fragment este extras dintr-o scrisoare  datată de poet însuşi „Duminica Floriilor” – cu anul, 1882, întregit iarăşi de Veronica Micle, dar de data aceasta cu cerneală violetă. Este o scrisoare veselă, plină de lumină, din care se extrage un pasaj ce-l ţintuieşte, iarăşi, pe poet alături de ziarul său: „ Să  pot zbura pe trei zile la Iaşi, tare-aş veni. Dar mai mult de trei zile n-aş avea, pentru că eu nu am vacanţe, ci trebuie să trag ca catârii , greu la vale şi greu la deal.” (Vezi tot acolo, p. 241; editoarea de azi transcrie vacanţă când se vede clar vacanţe)

Fragmentul al treilea  sare, tot pentru a demonstra povara ziaristicii, la o scrisoare din  septembrie 1882: „ Ei, dac-ai şti cum salahoria asta în care petrec  împreunată cu boală şi mizerie mă apasă şi mă fac să devin incapabil de-a voi ceva , ai înţelege şi m-ai ierta.” (Eadem, p.370).Cuvintele subliniate de noi lipsesc, rămânând enunţul în sine. Scrisoarea este datată integral, cu cerneală violetă, de Veronica Micle.

Se ajunge, pentru fragmentul următor, la o scrisoare din februarie 1882, datată tot de Veronica Micle cu aceeaşi cerneală violetă,  din care se citează pe sărite ( subliniem pasajele omise ): „ Folosul meu, după atâta muncă, e că  sunt stricat cu toată lumea, şi că toată energia, dac-am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-au dus pe apa Sâmbetei. Se prea poate ca, de azi pe mâni, toată întreprinderea să înceteze şi fiecare să-şi vază de treabă. Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi  cu speranţa în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România  decepţiune a urmat la decepţiune  şi sunt/ mă simt,n.n./ atât de bătrân, atât de obosit încât /şi n.n. / degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva – simt că nu mai pot, mă simt că am secat  moraliceşte şi că mi-ar trebui un  lung, lung repaus ca să-mi vin în fire.  Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri şi la nimeni. Crede-mă, mica şi unica mea Veronicuţă, sunt strivit. Nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc.” (Eadem, p. 217-218)

Colajul se încheie cu o frază care a făcut epocă, fiind reluată ca un laitmotiv de toţi cei care au  discutat „salahoria” lui Eminescu la „Timpul” (şi celelalte fragmente au fost destul de des reluate) . Redăm contextul subliniind ce s-a omis, ca să se vadă cum se poate face şi rămâne text tragic dintr-o înşiruire de imagini şi metafore vesele: Dac-aş fi aproape de tine, mi-ai întinde cel puţin vârful  piciorului să-l sărut şi poate m-ai ierta, dar aşa – neavând altă cale de a te face să te înseninezi – decât un condei şi o coală de hârtie, desper de a te putea desmânia. Aştept telegramele Havas ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc. Căci a suferi atât pentru ce ? pentru ca să te nefericesc pe tine, pentru ca şi pe tine să te atrag în adâncimea mizeriei mele sufleteşti; a suferi atât nu este nici drept, nici are vreun scop.” De data aceasta scrisoarea este datată de poet: 28 decembrie 1979 (Op.cit.,p.51) – iar în septembrie acelaşi an Eminescu publicase „Rugăciunea unui dac” din care coboară metafora pietrei de mormânt şi dorinţa  de a nu se fi născut. Imaginea scrisului, dacă se leagă de condeiul şi foaia de hârtie omise, intră într-un dialog interior  cu dilema permanentă a poetului: nu foloseşte nici de data aceasta ” desmânierii” iubitei, pentru că-i separă distanţa – ci tot ziarului, care este aici şi trebuie să iasă .

Alegerea acestui colaj publicat în 1890 în revista „Arhiva” s-a făcut oarecum întâmplător, autorul urmărind vag  dilema lui Eminescu –  „cercul vicios al ziaristicii” sau „iubirea casnică” – dar tăindu-i baza, punerea în ecuaţie, iar apoi căutând expresii „proletare” precum muncă, salahorie etc. (putea alege şi altele, Eminescu se compară chiar cu „uvrierii apusului” undeva) – rotunjind oarecum mărturisirea de la cei „şase ani” (cât a lucrat poetul la „Timpul” până în 1882)  la „opt ani” ( unde se include şi activitatea de ziarist de la „Curierul de Iaşi”, din 1876 începând ) – dar căutând să fie cât mai convingător  prin scoaterea din context a enunţurilor.

În ordinea faptelor, decurge că Eduard Gruber era, în 1890, apropiat de familia Micle, deţinătoarea acestor scrisori. El se va logodi cu Virginia Micle (născută în 1868, fata mai mică a Veronicăi) de revelion 1891; în octombrie publicase colajul de mai sus – în decembrie-ianuarie vine logodna (şi vor avea doi copii) , deci  este de presupus că prin  ea le-a cunoscut. Pachetul editat în anul 2000, „pachetul cu panglică albastră” cum era cunoscut de către G.T.Kirileanu prin anii ’40 ai secolului trecut, este preluat, însă, de la moştenitorii celeilalte fiice a Veronicăi, Valeria, fata mai mare născută în 1866.   Este de presupus că cele două surori nu-şi împărţiseră încă  manuscrisele mamei – dar, în acelaşi timp, surprinde faptul că toate cele cinci  fragmente publicate în 1890 fac parte din acelaşi lot care va apare abia în 2000.Veronica Micle ţinea cu mare grijă aceste scrisori, le recitea adesea, le datase şi ordonase pe ani. Anul 1882, cel puţin, este bine organizat – şi tocmai din acest an apăruseră, până la ediţia din 2000, foarte puţine scrisori eminesciene.

„Cea mai verde creangă a literaturei noastre”

Eduard Gruber preluase arhiva lui Creangă (ce mai rămăsese din ea), frecventa arhiva Veronicăi Micle – şi, din aceleaşi amintiri ale lui Artur Gorovei, aflăm că avea o impresionantă arhivă personală formată din răspunsuri la un chestionar pe care-l răspândise printre savanţii din lumea germanică în legătură cu preocupările sale de psihologie experimentală.  De altfel, scria foarte des, scrisori lungi care se constituie, ele însele, în arhive; cea a lui Artur Gorovei pare impresionantă de vreme ce el citează din mai mult de 10 scrisori primite de la Eduard Gruber. Este oarecum inexplicabilă uitarea aşternută asupra sa, câtă vreme s-a implicat în atâtea evenimente importante şi a rămas în amintirea atâtor contemporani prin dialoguri îndelung şi insistent întreţesute. Artur Gorovei vorbeşte despre el în dese rânduri, şi vom apela la aceste amintiri  disparate pentru ca, alături de textul expres pe care i-l dedică, să  adunăm un mănunchi de date suficiente înţelegerii personalităţii lui. De vreme ce ajunge a prelua în păstrare manuscrisele lui Ion Creangă, este de la sine înţeles că avusese legături speciale cu acesta. Într-adevăr, Eduard Gruber este acela care l-a trezit din letargie pe Creangă, tot în 1888, aducându-l la cercul literar al tinerilor din jurul poetului Neculai Beldiceanu. Acesta era unul dintre grupurile de intelectuali ce încercau să suplinească fosta „Junime” mutată la Bucureşti dar şi să contrabalanseze grupul foarte activ al „Contimporanului” . Cu vorbele lui Artur Gorovei :” Cercul nostru începu a se mări. Şi lucru ciudat, mai toţi care ne adunasem la Beldiceanu eram dintre cei care aveam legături şi cu cei de la Contemporanul. Să fi fost oare tot aceştia „nemulămiţi”, sau societatea noastră, compusă din ceea ce „dincolo” se numea cu dispreţ „burghezi”, atrăgea mai mult tineretul?” ( Op.Cit.,p.47) Ca şi la „Junimea”, în acest cerc se citea mai întâi literatura scriitorilor cunoscuţi, destul de des a lui Creangă sau Eminescu. Într-o seară: „Iată însă  un mare eveniment. Gruber ne aduce vestea că a desmormântat pe Ion Creangă, uitat în mahalaua Ţicăului, şi l-a înduplecat să vie în  cercul nostru. Seara de 4 mai 1888 a fost, pentru noi,  o adevărată sărbătoare. Creangă a venit la întrunirea de la Beldiceanu şi ne-a citit o parte inedită din Amintiri. A fost un delir, şi pentru a nu se strica farmecul sub care ne desfătam, nu s-a mai citit nimic în acea seară. Retras în singurătatea lui, lăsat în părăsire de prietenii de la „Junimea” care nu mai aşteptau nimic de la el, Creangă s-ar fi stins în bojdeuca lui, uitat de toţi, fără să mai fi simţit emoţiile vieţii de odinioară, dacă nu ar fi încercat să-l însufleţească din nou mâna aceasta de tineri  care, dacă n-au avut talent şi n-au produs nimic temeinic în literatură, au avut cel puţin o dragoste neîntrecută pentru scrisul românesc, un entuziasm neţărmuit pentru un mare scriitor, ca Ion Creangă. În mişcarea intelectuală a unui popor, în avântul spre maim bine, au o influenţă necontestată şi acei indivizi, meniţi să rămâie necunoscuţi  generaţiilor viitoare, dar care au contribuit la răspândirea unui curent, la spulberarea unor prejudecăţi, fără ca prin ei înşişi  să reprezinte vreo valoare ponderabilă. Cupola aurită care scânteiază în razele soarelui nu s-ar răsfăţa acolo, sus, în vârful clădirii, dacă  în zidurile ei nu ar fi cărămizile acestea ascunse privirii tuturora.” (p. 52-53)  Am lăsat să curgă mai mult text – şi pentru a aduce omagiul natural, din timpul ei, pentru această generaţie uitată în anonimat, dar şi pentru a se vedea că anonimatul ca atare era înţeles, acceptat şi perpetuat. Dacă, aşadar, Eduard Gruber a fost uitat, a fost pentru că această uitate s-a anticipat  de către apropiaţii lui, intra în programul acestei construcţii colaterale de climat literar. Iaşul de sub oblăduirea culturală şi ideologică a „Contimporanului” şi altor ziare şi reviste socialiste nu-l „deranjează” pe Creangă, nici pe Eminescu. În 1888, însă,  pe 19 aprilie Eduard Gruber susţine o conferinţă despre Eminescu la Atheneul Român din Bucureşti – iar pe 4 mai îl aduce într-un cenaclu din Iaşi pe Ion Creangă. Redăm, în ortografia „Contimporanului” ieşean în care-şi scrie Gruber conferinţa despre Eminescu, un pasaj în care se referă chiar la marele humuleştean:

„Creangă, ţăranul de la Humuleştĭ, ĭe un foarte puternic talent şi cu totul original în literatura  noastră. Împreună cu Odobescu ĭel stă

în fruntea stiliştilor românĭ – deşì între amândoĭ există o mare dëosebire. Ĭel ĭe adevăratul tip al românuluĭ cu calităţile luĭ marĭ şi cu defectele luĭ de rasă. Inteligenţă aleasă, prezenţă de spirit, humour, ironie fină, sarcazmul cel maĭ muşcătorĭŭ, maĭ presus de toate caracter sentimental şi entuziast, având totdeauna la îndemână un fond nesecat din înţeleapta filosofie a poporuluĭ român şi posedând în cel maĭ înnalt grad puterea de a ne surprinde ĭel are acela-sĭ defect ca şi ţăranul nostru: guraliŭ, ades se pĭerde în amărunţimele descripţieĭ slăbind firul logic… Creangă ĭe o vastă sinteză etnică a poporuluĭ român. Cine s’ar ispitì să facă psihologia poporană a românuluĭ, va trebuì să studieze afund pe acest foarte talentat scriitorĭŭ. Creangă ĭe, poate, cea maĭ verde creangă a literatureĭ noastre, vreauŭ să înţeleg cea maĭ românească.

Afară de însemnătatea cea mare literară şi estetică Creangă maĭ ĭe însemnat şi dintr’un punct de vedere cu totul ştiinţific, Ĭel ĭe mina cea maĭ curată, maĭ sigură şi maĭ inteligentă pentru sintaxa românească; ĭel reproduce cu cea maĭ mare îmbĭelşugare genĭul limbeĭ noastre adecă modul de a gândì şi românismele saŭ expresiunile propriĭ limbeĭ române. În această privinţă (a sintaxeĭ) Creangă are de tovarăş în literatura noastră maĭ vechĭe pe talentatul cronicarĭŭ Ioan Neculcea.

Scrierile luĭ Creangă sunt respândite în Convorbirile literare. Acuma V. G. Morţun îngrijeşte de tipărirea lor. Pănă la apariţiunea celor doŭă volume ale sale nu socot de prisos să rëamintesc în ordine cronologică cele ce a scris.

Literatura populară. Soacra cu treĭ nurorĭ, poveste. IX. 7.

Literatura populară. Capra cu treĭ ĭezĭ, poveste. IX. 9.

Literatura populară. Punguţa cu doĭ banĭ, poveste. IX. 10.

Literatura populară. Dănilă Prepeleag, poveste. IX. 12.

Povestea porcului X.

Moş Nichifor coţcarĭul, povestire glumeaţă. X. 10.

Povestea luĭ Stan Păţitul. XI. 1.

Povestea luĭ Harap Alb. XI. 5.

Fata babeĭ şi fata moşneaguluĭ, poveste. XI. 6

Ivan Turbinca, poveste XII.

Povestea unuĭ om leneş XII.

Amintirĭ din copilărie, L povestire. XIV. 10.

Amintirĭ din copilărie. II povestire. XV. 1.

Popa Duhu XV. 8.

Amintirĭ din copilărie. III. povestire XV. 12.

Cincĭ pânĭ, anecdotă XVI.

Anecdotă, XVII.

Moş Ioan Roată. XVIII.

Deasupra tuturor acestor scrierĭ stau Amintirile, prin puternica lor originalitate.

Afară de acestea a maĭ scris treĭ articole în Curierul D-luĭ Scipione Bădescu pe la 1872. Unul din aceste articole a fost reprodus de D-l Haşdeu în Columna luĭ Traĭan. Neputând găsì colecţiunile acestor jurnale daŭ aci numaĭ informaţiunea aşà cum a bine-voit să mĭ-o deĭe însu-şĭ autorĭul. În Convorbirĭ a publicat o poezie populară Lina Catalină (XV. 10) ĭar în Contemporanul treĭ: Când ĭeram în floarea mea, Mĭeluşica şi Bratu (An I. pag. 431 şi 483).

Însfârşit Creangă are în manuscript o parte din urmarea la Amintirile din copilărie. Cu acelea-şĭ calităţĭ fine şi alese autorĭul descrie venirea luĭ de la Humuleştĭ la Socola. Un splendid pasaj în care se descrie şi se însufleţeşte natura face o dëosebită impresiune.

Nu putem încheĭà această notiţă asupra mareluĭ prozator fără a exprimà o dorinţă foarte vie, anume aceea ca autorĭul să nu maĭ fie lăsat a luptà cu neînduratele greutăţĭ ale vĭeţei, cum luptară atâţĭa oamenĭ de talent şi pe cari îĭ pĭerdurăm: Bolintineanu, Lambrior, Conta etc. etc.

Asigurarea zileĭ de mâĭne ar fi un nemăsurat bine pentru autorĭu, care ar puteà atunce să se dedeĭe cu totul literatureĭ române. Dăm necontenit dovezĭ că ştim preţuì pe morţiĭ noştri ceĭ marĭ, dar uĭtăm că ĭe o sfântă datorie să ştim preţuĭ în viaţă talentele, cari se impun aşà puternic.”

Iată cum, în timp ce Eminescu mergea la Bucureşti să-şi primească pensia de scriitor – tinerii ieşeni se gândeau să continuie o campanie asemănătoare pentru Creangă. Desiguir, la 4 mai 1888 acesta a ascultat  elogiul lui Gruber la Iaşi –aşa cum la 19 aprilie poetul îl ascultase la Bucureşti. Nu este nedreaptă istoria literară când trece sub tăcere asemenea fapte emoţionante? ( Iar critica lui Eduard Gruber la Ion Creangă este, pare-se, cea mai vie, cea mai proaspătă şi percutantă din epocă…)

Ghicitori, eresuri…

De altfel, Gruber era sufletul acestui cerc literar, îi organiza pe tineri, le cerea materiale şi le pregătea pentru o revistă, „Albumul literar”, care stătea mereu să apară dar nu va apare, de fapt, niciodată, le dădea coeziune de grup şi chiar speranţe.  Este vorba de Elena Sevastos, verişoara sa, N.Beldiceanu, Dimitrie Anghel, A.C.Cuza, Artur Stavri, Ema Holban, Grig. Alexandrescu, Artur Gorovei, etc. – şi fiecare în parte se va realiza la nivelul său, fiind în general nume de dicţionar  literar, nu de istorie literară – dar nici de enciclopedie locală.

Cu oameni ca aceştia vine Eduard Gruber împreuină cu Veronica Micle la Botoşani, pe la Eminescu, iar Hanrietta, când scrie: „Mi-a adunat în casă nişte nespălaţi, cunoştinţe de-ale ei, de m-au luat fiori de soarta bietului Mihai…” trebuie s-o înţelegem  cu circumspecţie: este modul ei de a înţelege arta şi elanul tinerei generaţii.

Cu totul interesantă rămâne relaţia lui Eduarg Gruber cu Neculai Beldiceanu, poet, arheolog, numismat – aşadar, o îmbinare de literatură cu ştiinţa, cum era Gruber însuşi. Povesteşte acelaşi Artur Gorovei, în cartea căruia „Alte vremuri” îl găsim pe Gruber aproape la tot pasul: „Când mă gândesc la Beldiceanu, găsesc momente în viaţa lui pe care nu i-o pot concepe  fără să-mi răsară în minte şi Eduard Gruber, care parcă-l completează. Şi mi-i frică să mă întreb dacă nu cumva prietenia cu acesta nu i-a grăbit, dacă nu cumva chiar i-a produs, supraexcitarea nervoasă, care a fost fatală şi unuia şi celuilalt. Poate era o prea mare afinitate între ei; poate erau meniţi să aibă acelaşi sfârşit.”

Ceea ce spune Artur Gorovei trebuie luat în seamă, pentru că în curând Neculai Beldiceanu va deveni subiectul de studiu al lui Eduard Gruber în ceea ce ei numesc „ psihologie practică” – dar care se realizează prin hipnoze şi transe repetate. Vom cita mai amplu – nu fără a atrage atenţia, însă, că amândoi au murit cu minţile rătăcite la o foarte mică distanţă în timp: mai întâi Beldiceanu la  2 februarie 1896, apoi Gruber la 28 martie acelaşi an. Desigur, rezultatele cercetărilor lor nu se cunosc, dar ne putem face o idee despre ce înseamnă această „audiţie colorată” urmărind aceleaşi relatări ale lui Artur Gorovei :

„ În cercul nostru literar, Gruber era veşnicul aducător de lucruri  senzaţionale. Căutând mereu o cale nebătută, pe care să ajungă în vază, Gruber descoperea în lumea ştiinţifică din occident lucruri necunoscute în apropiere de hotarele Asiei, şi ne ţinea la curent cu toată mişcarea. Pe el îl interesau, în special, studiile psihologice; îl interesa hipnotismul şi celelalte chestiuni, pe care mahalaua noastră le confunda, şi poate încă le confundă, cu mesele ce se învârtesc prin casă, purtate de spiritele care vin în contact cu lumea pământească, prin acest mijloc ciudat. Cititor pasionat, Gruber nu se despărţea de „Revue scientifique”, de „Le Livre”, şi mai cu deosebire de Analele  de la Salpetriere, pe care le purta veşnic în buzunar. În orice discuţiune, el găsea prilejul  să vorbească de Charcot, de Ribot, de Binet şi de alţi savanţi, ale căror lucrări ne erau acum familiare, graţie stăruinţelor lui Gruber; el ne făcea să le citim sau  să-l ascultăm pe el citindu-le.

Într-o zi Gruber intră ca o furtună în casa lui Beldiceanu şi, abia răsuflând, scoate un jurnal franţuzesc şi ne citeşte sonetul, astăzi cunoscut dar atunci cu totul nou, al lui Arthur Rimbaud :

A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu, voyelles,

Je dirai quelques jours vos naissances latentes.

Ce discuţii au stârnit versurile acestea bizare, ce sarcasme la adresa lui Gruber, ce nedumerire pentru unii !

Peste câteva zile, tot la Beldiceanu, citeşte Artur Stavri  una din poeziile lui frumoase, pe care o scrisese în ultimele zile. Când ajunge la versurile:

Rând pe rând şi-ncet în tristul ţintirim bătrân şi sfânt

Lin se scutur liliecii clătinaţi de-al nopţii vânt

Beldiceanu sare din fundul patului şi spune că el vede  versurile  acestea într-o culoare albastră. Unii zâmbesc, crezând că  Beldiceanu vrea să-şi bată joc de Gruber.Acesta însă dă o explicare logică faptului: Beldiceanu are ceea ce se cheamă „audiţie clorată”. Probabil că pentru el litera l este de culoare albastră – şi, predominând litera l, culoarea predominantă a totalului acestor versuri trebuie să fie cea albastră.

De atunci s-a legat, între Gruber şi Beldiceanu, o prietenie specială, o intimitate care excludea  prezenţa multor dintre obişnuiţii cercului nostru literar. Şi Beldiceanu s-a supus unor experienţe, unor cercetări asupra minţii lui, care au contribuit să-l dezechilibreze complet.(…) Minunat de cele descoperite, Gruber bănuia, la început, că Beldiceanu simulează, şi-mi spuse o dată vorba crudă că Beldiceanu „minte”. Mai pe urmă, şi după o serie întreagă de experimentări, şi-a format convingerea despre sinceritatea subiectului lui de studii şi savanţii specialişti din străinătate i-au confirmat această sinceritate.

Ceea ce se petrecea cu Beldiceanu, par lucruri extraordinare; şi Gruber, om inteligent şi cu o voinţă şi o putere de muncă neobişnuită, a ştiut să-l puie la contribuţie pentru a-şi crea o situaţie de invidiat în lumea celor învăţaţi.

După ce Beldiceanu a recunoscut că are audiţie colorată, se făceau şedinţe la care asistau numai puţini şi dintre cei mai intimi, şi când Gruber se arăta, adeseori, ingenios. Beldiceanu percepea o culoare pentru fiecare literă din alfabet: distingea, prin urmare, o gamă foarte  variată de culori. De notat este că, în nenumăratele dăţi când îl controlam, el vedea aceeaşi culoare pentru aceleaşi litere, şi când îi rosteai un cuvânt, în aceeaşi secundă îţi spunea bandele colorate sub care îi apărea.  Gruber a descoperit la Beldiceanu şi alte fenomene similare, în afară de audiţia colorată. Pentru fiecare literă el simţea un gust deosebit, un pipăit, o temperatură, o rezistenţă şi motilitate deosebite; avea ceea ce se numeşte: gustaţie, olfacţe, tactilitate, temperatură, rezistenţă şi motilitate colorată.

Chestiunile acestea le-a studiat Gruber cu  multă inteligenţă, şi pe când la Iaşi  unii dintre noi ironizau pe Beldiceanu că la rostirea sau la reprezentarea unei anumite litere  el simte că mănâncă „răbdări prăjite”, că pipăie o blană de jder, că miroase un crin sau  că are altfel de senzaţiuni, greu de zugrăvit prin vorbe, la Londra, în 1892, la Congresul de psihologie experiemntală, Gruber, încurajat de celebrul Galton, îşi dezvolta conferinţa despre audiţie colorată în care, vorbind despre subiectul studiilor lui, despre Beldiceanu, îl descria ca pe un om de mare distincţiune intelectuală: „Este în acelaşi timp un poet de mare talent, un novator în literatura românească şi un arheolog dintre cei mai distinşi. El singur, fără sprijinul vreunei societăţi ştiinţifice sau al guvernului, a făcut cele mai importante descoperiri preistorice în România. În acelaşi timp el cultivă paleografia, epigrafia şi istoria civilizaţiei române. E un om extrem de conştiincios în toate cercetările sale, convins de înaltele datorii ale investigatorului, nu se plictiseşte niciodată şi pentru observaţiile psihice are darul de a se analiza cu o extremă fineţe şi fără milă. Aceste eminente calităţi de subiect şi observator m-au pus pe calea acestor cercetări.”

Aşa este. Dar studiul acestor fenomene, fie că sunt de domeniul patologiei cerebrale sau al fiziologiei normale, l-a obosit pe Beldiceanu , şi – sunt convins – a contribuit la sfărâmarea echilibrului unei minţi, care nici aşa nu era normală.

Şi astăzi încă mă întreb ce trebuie să cred despre afirmarea lui Beldiceanu că el simte viaţa de celulă; se simte pe el om celulă cu toate însuşirile omului-om.

Uneori se autohipniotiza şi cădea în stare de inconştienţă…” (Op.cit., p.99-101)

Ignorând autoreferenţialul negativ, descurajant, de tipul „suntem la marginea Asiei”, „ mahalaua noastră”, etc. – în aceste amintiri avem mărturia unei activităţi ştiinţifice  de pionierat, căreia i-au căzut victimă atât cercetătorul cât şi subiectul său. Probabil, de aici şi această jenă de a păstra în memoria colectivă evenimentele. În familia lui Neculai Beldiceanu, apoi, se va fi perpetuat această impresie generală că Gruber cu experienţele sale l-a  dus la pierderea minţilor. Facem legătura – care se prea poate să fie doar întâmplătoare – cu mitul, tot de sorginte ieşeană, după care Eminescu şi-ar fi ieşit din minţi în urma unor exerciţii de Joga făcute fără îndrumător. Poetul tradusese, într-adevăr, gramatica sanscrită – desigur, cu scopul de a parcurge unele studii de specialitate din biblioteca ieşeană. Sunt vămi ale destinului istoric acestea, adică tribut care se plăteşte de către memoria colectivă pentru păstrarea destinului ca model, a imaginii aşadar.

Tot astfel cum această adunare la un loc a unor purtători ai aceluiaşi nume – iată: Artur Gorovei,  Artur Stavri, punându-se sub semnul lui Arthur Rimbaud –  împinge aceste întâmplări cu logica mitului în zona unor „cavaleri ai mesei rotunde”  ce au trăit în jurământul de a face binele fără a-l trâmbiţa. Din aceste aşchii de adevăr s-a conturat imaginea lui Eminescu  din ultimii ani de viaţă, un Eminescu magnetizând epifenomene sociale, politice, ideologice pentru a reverbera în ele figuri simbolice, arhetipuri ale răului secolului  ce s-au manifestat ca atare. Viitorul aparţine, în cazul lui Eduard Gruber, psihologiei ca ştiinţă care trebuie să-şi facă istoria sa. Este nevoie de teza de doctorat a lui Eduard Gruber, aflată, desigur, în arhivele universităţii germane unde el şi l-a susţinut cu marele Wilhelm Wundt, de actele congreselor la care a participat, de arhivele care conţin mărturii despre el. Nu se poate spune, aşadar, că el a fost uitat pe ne drept: specialiştii au fost nedrepţi când l-au uitat, adică nu şi-au concentrat atenţia spre începuturile istorice ale specialităţii lor. În ceea ce ne priveşte, din simplă curiozitate de a investiga lumea destinelor eminesciene de la sfârşitul secolului al XIX-lea, n-am năzuit mai mult decât de a ridica problema, adică de a ridica vălul de pe lucruri uitate – aducând în faţa publicului ceea ce am reuşit să identificăm cert.

La acestea trebui să mai adăugăm doar amănuntul că Eduard Gruber se afla, în august 1889, în preajma Veronicăi Micle la Târgun Neamţ când ea se va stinge din viaţă. Povesteşte Maicfa fevronia, călugăriţa care a stat cu ea p-nă în ceasul morţii:

„Într-o seară, după ce umblase toată ziua hai-hui prin pădurile de brad ale Văratecului, fără să prânzească, o văd în amurg că soseşte obosită, palidă, cu ochii împăienjeniţi, deabia putând să mai urce cele câteva scări, şi cade zdrobită pe o canapea care era în cerdac.” Ea îşi revine şi-şi continuă plimbările. În ultima zi din viaţă, pe 3 august 1889: „A invitat ca niciodată pe toţi cunoscuţii din Văratec. Era bine dispusă. A cântat Steluţa şi Vezi rândunelele se duc. Apoi a recitat poezii de-ale ei şi de-ale lui Eminescu. Pe la miezul nopţii invitaţii s-au retras, iar Veronica a spus că-i obosită şi că vrea să se odihnească…” Dintre invitaţi, Eduard Gruber este acela care duce la Bucureşti, la „Fântâna Blandusiei”, necrologul Veronicăi Micle – şi o poezie inedită a ei, pe care însă n-o semnează (scrisoarea către revistă apare pe 13 august şi  este iscălită „Dionisie”, după motto-ul ce însoţeşte poezia „Tot e vis…”, luat din  nuvela poetului: „Lumea-i visul sufletului meu, Eminescu, Sărmanul Dionis”; Octav Minar, însă, care deţine memoriile lui Gruber, află de aici despre cine este vorba).

S-ar cuveni să încheiem acest capitol despre Eduard Gruber chiar cu poezia Veronicăi Micle, dar fiind prea lungă şi cu numeroase greşeli de limbă şi de ritm, ne mulţumim să reluăm, după  Octav Minar „Dragoste şi poezie” (p. 86-87), rezumatul ei în fabulosul aceleiaşi călugăriţe Fevronia: „Ajungând în Poaiana Ţigancei, deodată o vedenie curioasă i se arătă.

I se păru că zăreşte un nour gigantic care întretaie vârful strălucitor al unei moschee. Avea impresia că a murit şi că sufletul îi atinge înălţimile cereşti. Apoi încetul cu încetul zăreşte intrarea moscheei, şi văzu cum pe nişte scări mari de marmoră urca Eminescu, îmbrăcat în haine scumpe orientale.” După un somn odihnitor, în chilia ei, a  aşternut pe hârtie poezia „Tot e vis…” care va merge la „Fântâna Blandusiei”.

După cum vedem, preocupările insistente ale lui Eduard Gruber pentru paranormal, psihologie experimentală, se întâlnesc  cu eresurile halucinogene  ale Veronicăi Micle – despre care, este locul să amintim aici, se spune că s-ar fi sinucis dar se menţin şi aceste coincidenţe: „Veronica moare în ziua de 4 august 1889, adică în aceeaşi lună în care murise Ştefan Micle (5 august 1879, n.n.), şi după cincizeci de zile  de la moartea lui Eminescu” (Idem, Ibidem, p. 97 – informaţie curentă în epocă, oarecum de ghid turistic la Văratec).

Va urma

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.