Raportul anonim al mortii lui Eminescu. CARTEA TRECERII (X) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Raportul anonim al mortii lui Eminescu. CARTEA TRECERII (X)

Ziaristi Online prezinta, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Lucrarea CARTEA TRECERII, o abordare filologica realizata de profesorul dr univ Nae Georgescu, eminescolog de prima linie, este publicata in serial, la sectiunea GANDIREA a portalului ZiaristiOnline.ro, la a 161-a aniversare a Romanului Absolut. Dupa Prefata si Argumentul autorului, urmate de evocarea Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular si Comentariile profesorului Nae Georgescu am prezentat Epopeea erizipelului, in baza Raportului doctorului Vineş, analizat apoi, in cele mai mici amanunte, sub titlul Misterul internarii lui Eminescu. In continuare, dupa Ultimul scandal de presă iscat de Eminescu, si capitolul care dezvaluie De ce a cantat Eminescu “Deşteaptă-te, Române!” inainte de a muri si a strigat ”România liberată!” cand a fost internat, am urmarit relatarile gazetaresti de la moartea jurnalistului celui mai important al ziarului Timpul si curentului conservator, sub titlul Reportaj din Universul, la moartea gazetarului: “Eminescu, cel mai mare doctrinar al nationalismului”. Dupa un capitol privind boala lui Eminescu si “Anamneza” Henriettei, prezentam capitolul Eminescu si editorii sai urmat de situatia privind Fuga la Bucuresti si pretinsul sifilis contractat de la Veronica Micle, despre care profesorul Nae Georgescu a vorbit si in conferinta sa de la Muzeul Literaturii, din 14 ianuarie 2011, “Eminescologia la ora exacta” pe care o puteti viziona integral in baza materialului semnalat mai sus.  Urmeaza un capitol despre Raportul anonim al mortii lui Eminescu, apoi o Addenda, inainte de episodul final, de incheiere.

RAPORTUL ANONIM

După D. Cosmănescu (1926) şi V. Vineş (1931), cel de-al treilea „moment medical” care a făcut epocă în eminescologie este  studiul lui George Potra:  „Mihail Eminescu, cauzele morţii sale”, apărut în 1934 într-o broşură de 16 pagini.  Autorul este un entuziast care vrea să demonstreze că Mihai Eminescu n-a avut sifilis – şi se bazează pe un raport medical descoperit într-o arhivă particulară. Va fi aspru admonestat de către G. Călinescu, şi pus nici mai mult nici mai puţin decât în categoria „Minarilor” care vor să facă senzaţie cu orice preţ pe seama poetului. Momentul George Potra este de două ori important: pentru aducerea acestei noi dovezi medicale – şi, mai ales, pentru această intervenţie a lui G. Călinescu care anulează – pare-se, definitiv – orice nouă tentativă de a-l scoate pe poet de sub pecetea bolilor lumeşti. Începem chiar cu textul lui G. Călinescu, publicat în Adevărul literar şi artistic (unde s-a fixat criticul după scurta experienţă a Universului) şi  necunoscut pentru că nu a fost preluat nicăieri de către el însuşi iar la locul publicării n-a fost vizitat până acum (pe când broşura lui G.Potra a circulat, având cotă separată la Biblioteca Academiei Române; are, şi destinul, ascultările lui de legea echilibrului…).  Scrie, aşadar, criticul în Adevărul literar şi artistic, 11 martie 1934,p. 7, la rubrica sa de Cronică literară:

„Tot mai des apar contribuţiuni eminesciene, ceea ce dovedeşte puterea de propagare a unor iniţiative fructuoase. Dacă nu toate aduc un real progres, toate dovedesc interesul pentru viaţa şi opera marelui poet român.

N-am putea totuşi numi fericită contribuţia unui domn profesor George Potra,  intitulată Mihail Eminescu, Cauzele morţii sale.  Principial aceste preocupări sunt penibile şi totodată greu de documentat. Ce folos putem noi avea din cercetare fiinţei fiziologice a lui Eminescu?  De ce d. profesor G.Potra, dacă profesor este, deşi stilul nu prea arată, nu s-a gândit să exalte într-un studiu opera poetului?  Când nouă ne lipsesc cărţi serioase de istorie literară, mai sunt oameni care să răscolească mizeriile vieţii unui poet şi să le prezinte în cărţi pretenţioase şi seci cum a fost aceea a d-rului Vlad. D. profesor Potra a dorit, ce-i dreptul, să reabiliteze pe Eminescu. Domnia-sa şi-şa zis că bănuiala unei anume maladii e de natură să arunce o pată infamantă asupra memoriei lui şi că versurile unui poet cu sângele bolnav  nu pot fi aşa de preţioase ca ale unuia sănătos. (Aceasta a fost şi opinia răutăcioasă a lui Aron Densuşianu). De aceea s-a străduit să găsească un document doveditor  că boala aceea, de care toţi vorbesc, n-a  existat. Deşi o astfel de problemă e inutilă, totuşi întrebăm pe d. Potra: întrucât o boală este mai ruşinoasă decât alta? Baudelaire, Heine au avut răul pe care pare să-l fi avut Eminescu şi căruia noi nu-i vom face reclama pe care i-o face  numind-o şi în ciuda intenţiei, d. Potra. Nimeni n-a căpătat dispreţ pentru ceea ce nu e un efect al desfrâului ci numai un accident supărător ce i se poate întâmpla, Doamne fereşte, şi d-lui Potra. Pe cât mi-a fost în putinţă  eu am evitat în Viaţa lui Eminescu revelarea prea crudă a lucrului de care e vorba, diluându-l în eufemisme. Dar este evident că ipoteza cea mai probabilă, dacă ar fi să ne intereseze asta, e aceea pe care o combate d. Potra  şi aceasta pentru simplul motiv că medicii au îngrijit pe poet printr-un tratament ştiut, care a adus totdeauna ameliorări şi  că Eminescu se plângea de a avea trupul murdărit ca al lui Iov.  Mi-e silă să spun mai mult, dar  lucrul e la putinţa de informaţie a oricui. De altfel, autorul broşurii e aşa de puţin documentat şi aşa de plin de importanţa studiului său, încât găsind în manuscrisul pretins inedit pe care îl reproduce că greutatea creierului poetului a fost de 1490 gr., se grăbeşte să pună o notă critică: „G. Călinescu (sic) în Viaţa lui M.Eminescu arată în mod greşit greutatea encefalului de 1400 gr.” Ce grozavă eroare! 90 grame sunt capabile să distrugă folosul unei lucrări! Dar d. Potra putea să vadă de era orientat că cifra de 1400 grame e dată de Corneliu Botez în Omagiul Gălăţenilor şi de acolo e  reprodusă de toţi.

Ce e acum manuscrisul pe care îl produce autorul? Un fel de document stil Octav Minar „în proprietatea mea” şi rămas zice-se de la Cornelia din Moldova. Însemnarea nu are nici o valoare, fireşte, fiind un simplu comentariu cu pretenţii medicale asupra unor fapte cunoscute. Dar, oricum, pretindem să vedem facsimilul. Şi apoi curios lucru! Se afirmă că ms. e  aşternut cu „vocabular vechiu”, motiv pentru care a fost modernizat. Textul însă pare a conţine informaţii recente şi este aşa de omogen amestecat cu comentariul d-lui Potra, încât nu ştii care e contribuţia unuia şi care a altuia.  Nu altfel proceda Octav Minar, care publica texte filozofice eminesciene „din colecţia particulară”, fără să arate ce e propriu şi ce e document. Până la publicarea pretinsului document în facsimil suntem îndreptăţiţi să-l socotim un fals. Dar şi de ar fi autentic, memoriul necunoscutului doctor nu prezintă nici un interes şi e numai un pretext pentru d. Potra, care poate nu înţelege o iotă din poezia lui Eminescu, de a se îndesa cu numele lui în bibliografia eminesciană sub cuvântul unei veneraţiuni neinteligente şi jignitoare. Remarcăm în treacăt asemănarea ciudată şi a stilului d-lui Potra cu acela al lui Octav Minar, deşi acesta din urmă este oarecum combătut. Sunt dar îndreptăţit să întreb: există un profesor cu numele de George Potra?”

Nu e greu de polemizat cu G. Călinescu peste ani – dar vorba lui : La ce bun? El nu ne  transmite o colecţie de informaţii despre Eminescu – ci o sinteză, o imagine a lui Eminescu; mai mult chiar: Imaginea unică, definitivă – şi totală întrucât este loc, în interiorul ei, şi de geniu şi de nebunie, şi de înger şi de demon – contrariile, adică,  stau împreună. G .Călinescu ar avea dreptate şi întrebarea „la ce bună discuţia” n-ar mai avea sens – dacă am fi în „Împărat şi Proletar”, de pildă, când după ultima (sau cea mai bună) formă se ard ori se sparg toate celelalte „pân la al lumei fund”. În acest sens, da: ultima biografie a lui Eminescu, cea construită de G. Călinescu, ar deveni şi singura… Este, însă, cazul să idealizăm? Imaginile lui Eminescu ies şi reintră în istorie de peste tot, fiecare critic sau memorialist al său are una şi o exhibă când îl deranjezi din somnul de veci; cum ar putea rămâne G.Călinescu  singura voce în ceea ce s-a definit ca fiind un cor? Şi înaintea lui – şi după el au apărut asemenea imagini, unele dintre ele în consonanţă cu cea creată de el, altele chiar înrobite ei – dar altele distanţându-se, ajungând opuse uneori. Noi trăim, astăzi, această realitate: prin recunoaştere cvasigenerală şi reluare (reeditare) insistentă, imaginea călinesciană a pus capac peste toate celelalte, ne face să ne dispensăm de ele. Asta ar însemna că noi nu mai avem nevoie nici de istorie literară: la ce bun să mai cercetăm, să mai scotocim – când avem ce ne trebuie? Iată, însă, că apar în ultimul timp din abundenţă informaţii noi, se reeditează texte vechi – unele cunoscute lui G.Călinescu, altele pe care el însuşi nu le-a văzut, altele, în fine, pe care el le-a dat la o parte. Domnii Ionel Oprişan şi Ştefan Vârgolici au ajuns la volumul al zecelea  cu al dânşilor „Corpus al receptării critice a operei lui Eminescu”, iar dl. Alexandru Dobrescu  editează a doua oară o antologie (foarte vag comentată, din păcate) a „Detractorilor lui Eminescu” – şi aşchii din aceste cărţi de texte, dar şi din altele pe care nu le mai înşirăm aici, sar în întrebările acide ale unor tineri care-l privesc, şi ei, pe Eminescu drept un „cadavru din debara” (cu expresia ionesciană potrivit pusă la lucru de către dl. Horia-Roman Patapievici).

G.Călinescu şi ardelenii

G. Călinescu însuşi l-a numit pe Aron Densuşianu  într-o paranteză, ca şi când ne-am putea dispensa de el. A stat în paranteze Aron Densuşianu, cu celebrul său pamflet „Literatura bolnavă”, în faţa generaţiei lui Călinescu, chiar în faţa generaţiilor create şi rămase în emulaţia „divinului critic” – dar acum, de câţiva ani buni, parantezele au sărit în aer, Aron Densuşianu, Alexandru Grama, Petre Grădişteanu, Anghel Demetriescu şi ceilalţi din stirpea loc sufletească s-au liberat, circulă, reînvie prin ei înşişi dar şi prin emulii lor conştienţi sau nu.  Textul „Literatura bolnavă”, de pildă,  există în cărţi actuale – şi n-ar fi lipsit de interes să cităm întemeierea teoretică a lui Aron Densuşianu:

„/Eminescu/ s-a născut din mamă bolnăvicioasă, care şi-a transmis germenii de boală mai la toţi copiii, din care doi deja mai înainte înnebunise şi unul s-a sinucis. Boala se poate urmări în linie ascendentă în familie. – Şcoala primară o face la Cernăuţi. – În clasa a doua gimnazială rămâne repetent. Părăseşte şcoala şi pleacă cu o trupă teatrală, nemaiascultând de părinţi. Se reîntoarce acasă, dar o ia în urmă după actori de mâna a doua şi ajunge copiator de piese la o trupă teatrală. Pleacă la Blaj, de-aici la Viena. Se reîntoarce în ţară fără a-şi termina studiile. Relaţii cu o femeie măritată. Voieşte să se facă catolic, ca luând-o în căsătorie să nu mai poată fi despărţit de ea. În urmă o părăseşte, prea fiind ea a tuturora. Pleacă la Berlin să-şi termine studiile, dar se întoarce în curând cum s-a dus, atras din nou de cea pe care o părăsise. Între anii 1874-1876 bibliotecar şi revizor şcolar, destituit apoi şi dat în judecată. Trece la Bucureşti şi intră la redacţia unui ziar. Viaţă neregulată, uz de narcotice şi excitante; abuz de tutun şi cafea, zile întregi fără mâncare şi apoi  deodată, la vreme neobişnuită, după miezul nopţii, mâncare şi băutură fără alegere şi fără măsură. Viaţa dezordonată ia proporţii mai mari. Neîngrijirea de împrejurul său trece peste toate marginile; în cameră de-a pururi dezordine, nelumină, lipsă de aer, încât aceasta îngrija pe amicii săi. Seara se înfundă în câte un birt cu lume necunoscută. La 1883, când se inaugurează statuia lui Ştefan cel Mare la Iaşi, în loc de-a asista la sărbătoare, la care fusese trimis ca corespondent al unui ziar, el se retrase la una din cârciumile  vechii capitale şi stă singur, cu un pahar de vin înainte. La Bucureşti intră în relaţii cu o altă femeie lepădată. Erumpe în fine nebunia, dar după câteva luni se mai lumină ceva şi numaidecât se înamorează în o engleză. Reîntors în ţară, inteligenţa şi voinţa cu totul stinse, dar „senzualitatea şi viţiul se manifestară în el în plină lumină, fără grijă de nimeni şi fără ruşine. Se ţinea după femei ordinare, înşela lumea, fura mici lucruri ca un copil, cerea bani” etc. În urmă, boala-şi luă nou avânt şi se termină cu moartea. La autopsie s-a aflat creierul ramolit, emisferul stâng cu 25 de grame mai greu decât celălalt, între cămaşa creierului şi substanţa corticală câteva puncte erau lipite, ceea ce explică până la un punct neşirul  de cuvinte şi poate şi unele neregularităţi din viaţa sa.

Lectura de predilecţiune îi erau poeţii germani şi mai ales Heine, poetul bolnav, cum îi zic, filosoful pesimist Schopenhauer şi poeţii latini decadenţi. Este de însemnat că, în timpul convalescenţei, se apucase să scrie o dramă având ca subiect pe Lais, cea mai mare prostituată a antichităţii.

Toate acestea sunt relatate pe larg în Convorbiri literare, numărul jubiliar din 1892, p.176-195, şi în notiţa biografică de d.T.Maiorescu la ediţia a şasea a poesiilor lui M.Eminescu. Noi, pentru a fi exacţi, am reprodus în toate cuvintele de acolo.

Din corespondenţa publicată a surorii sale se vede că el, pe lângă boala moştenită, mai suferea şi de boala provenită din păcatele tinreţilor şi care îi pătrunsese şi-i zdrobise toată fiinţa, că el tot ţinea nebun la acea pacoste de femeie  care l-a înlănţuit întâi, că el, apucat pe mâinile ei, nu voia să mai ştie de soru-sa bolnăvicioasă, neputincioasă şi în mizerie. Din toate acestea rezultă că el avea prin moştenire germenele alienaţiunii, care a fost alimentat prin o boală contrasă după aceea, că nu s-a putut niciodată decide a-şi crea o carieră, ci a rătăcit din şcoală în şcoală şi din o carieră în  alta, că preocupaţiunea constantă îi erau conexiunile de amor.

Ca trăsătură generală a vieţii scriitorului rezultă incoerenţa, dezordinea şi confuziunea. Să vedem acum dacă această trăsătură s-a transplantat şi în scrierile sale…” (Apud: Alexandru Dobrescu,”Detractorii lui Eminescu”, Ed. Junimea, Iaşi, 2002,p. 190-193).

Desigur, poezia eminesciană este, astfel, incoerentă, dezordonată şi confuză – iar ziaristica sa, de asemenea. Zeci de pagini de „analize” vin să confirme influenţa vieţii asupra operei. Aceeaşi imagine la Alexandru Grama şi ceilalţi. Ei toţi, sau aproape toţi, sunt ardeleni – şi cu spiritul critic ardelean se glumeşte mai greu pentru că este trecut prin carte nemţească multă şi deasă,  strecurat prin sita multei şi marii poezii latineşti, greceşti, nemţeşti de asemenea. Mergem chiar mai departe şi acceptăm că ardeleanul generic are particularităţile lui, o anumită încetineală a minţii să zicem,  o mai grea urcare din particular în general, etc. Într-o discuţie memorabilă cu scriitorul Gheorghe Suciu şi filosoful Alexandru Surdu, dl. Florea Fugariu, profesorul nostru de literatură elină, editorul Şcolii Ardelene, un oltean foarte ager care a fost mentorul multor scriitori din generaţia lui Nichita Stănescu, a lansat formula:” Ardelenii nu ştiu ce e ăla un cal” – explicând socratic: ” – Gheorghe Suciu, de pildă, dacă-l întrebi ceva despre animalul numit cal  îţi va descrie calul său din copilărie, un cal roşu al unui vecin, calul acela alb sau pintenog, calul dormind în picioare sau păscând – dar nu va putea să ajungă la generalitatea ca atare. Ei sunt clădiţi în imediat, respiră aerul care-i înconjoară.” La fel cu aceşti ardeleni  care au de înţeles generalitatea numită Eminescu:  iau informaţiile din imediat, ei toţi lucrează „cu materialul clientului”, cum se spune, cu texte publicate de prietenii şi apropiaţii lui Eminescu. Sunt texte tipărite imediat după moartea lui Eminescu – şi acestor texte le răspund ardelenii.Din asemenea realităţi precum cele citate de un Aron Densuşianu  rezultă cu necesitate această concluzie: un om bolnav, dezordonat, incoerent – nu poate avea decât o  operă pe măsură. Cum să înţelegi altfel „schizofrenia” om – operă?

Într-adevăr,în textul de mai sus Aron Densuşianu citează, parafrazează sau preia trunchiat din insipidul „Studiu critic” publicat de Nicolae Pătraşcu în serial, în „Convorbiri literare”, 1891-1892  – iar acesta declară că deţine informaţiile de la prietenul său Alexandru Vlahuţă,  de la Iacob Negruzzi şi din observaţii proprii. Nicolae Pătraşcu reprezintă punctul de vedere al junimiştilor, el fiind ales anume de Titu Maiorescui şi Iacob Negruzzi mai întâi (în anii 1888-1889) pentru a-l urmări şi ajuta pe Mihai Eminescu la Bucureşti, iar apoi, după moartea poetului, pentru a face o biografie convenţională a sa. Lucrează în diplomaţie, mereu pe lângă Ministerul de Externe ataşat diplomatic prin Europa sau la Constantinoipole, iar afirmaţia doctorului Obersteiner, din 1911, către Ion Grămadă, că fişele medicale din timpul şederii lui Eminescu lângă Viena (1883-1884) au fost cerute de o persoană din Ministerul de Externe român „în anii din urmă”  îl vizează în mod acuzat.   Bombasticismul găunos al scrierii sale o ţine în timpul ei, iar afirmaţiile îndrăzneţe o trec din generaţie în generaţie doar pe cale orală: cele mai multe episoade din viaţa bolnavă a lui Eminescu, puse sub expresii de tipul „ se zice că”, „se crede că” – de aici vin, din partea celor care a trebuit să se chinuie parcurgând-o şi au păstrat-o în memorie doar ca o colecţie de epifenomene. Ceea ce nici Titu Maiorescu, nici Iacob Negruzzi, Caragiale ori altul dintre aprooiaţii de vază ai lui Eminescu nu au îndrăzneala să cugete sau să exprime despre poet, la el se găseşte ca bun de consum.  La el citim apăsat: „…iar mama lui – de la care se pare că s-ar fi transmis germenul boalei, ce era să zbucnească mai târziu în poet, ca şi în mai toţi copiii săi…” (Caragiale spusese aluziv asta, Maiorescu vorbea de părinţi la modul general) ; „El se luă în România după actori de a doua mână, suferi nevoile unei astfel de vieţi mai bine de un an, şi în cele din urmă ajunse în Bucureşti ca scriitor de piese la Pascali, trăind cu fratele acestuia într-o mansardă întunecoasă şi fără paturi. Ceva mai târziu, delăsat de toţi, fu aflat de  Caragiali, autorul comediilor cunoscute, într-un grajdiu, în esle.” (în această perioadă scurtă de angajat al lui Mihail Pascaly, Eminescu a tradus în româneşte „Arta reprezentării dramatice” de Roetscher, un tratat imens scris în limba germană – pe care-l explica actorilor şi după ale cărui principii şi-a calibrat propria ortografie cu accente speciale în scris pentru a a da sens cuvintelor  importante din  frază); „Îşi promiseră unul altuia ca după moartea bătrânului M./icle/ să se căsătorească împreună; şi atât era de învăpăiat Eminescu, că hotărâse să se facă catolic spre a nu se mai putea despărţi niciodată.” Sunt simple supoziţii ori afirmaţiile cine ştie cui; întreg romanul de dragoste dintre Eminescu şi Veronica Micle se desfăşoară, după Nicolae Pătraşcu,  sub ochii „bătrânului  domn M.”,  al cărui nume îl ţine în prima literă; singurul lucru serios de luat în seamă de aici este afirmaţia, sau zvonul, că cei doi poeţi se cunoşteau de la vârsta de 17-18 ani, vezi observaţiile noastre de mai sus, la scrisoarea Henriettei prin care-i explică Emiliancei că Eminescu s-a fotografiat pentru Veronica la 18 ani, apoi la schiţa lui Eminescu din 1876 intitulată „La aniversară” – şi, în fine, la albumul confecţionat de Veronica Micle în Mânăstirea Agapia, după moartea poetului, cu poezii de tinereţe de-ale lui dedicate ei – poezii care nu se regăsesc în manuscrisele actuale din Biblioteca Academiei. „(Lai Iaşi, în 1885-1886)…senzualitatea şi viţiul se manifestară în el în plină lumină, fără grijă de nimeni şi fără ruşine. Se ţinea după femei ordinare, înşăla lumea, fura mici lucruri ca un copil, cerea bani şi, în rare momente lucide, se simţea umilit de ceea ce făcuse mai înainte.” (motivele cunoscute pentru care a fost arestat la Iaşi, pe 8 noiembrie 1886, şi dus la Mânăstirea Neamţ) etc. Parafrazarea lui Aron Densuşianu este aproape completă, lipsind doar câteva episoade – printre care cel din 1883 privitor la pistolul poetului: „ La 8 iulie /sic! Este vorba de 28 iunie, dar vezi şi mai jos/ un vânt puternic se abătu asupra acestui creere-lume, desrădăcinând orice vegetaţie şi astri, şi lăsând în urmă-i pustiul şi umbra în care nu mai încolţi decât sămânţa morţii. Se înarmă dis de dimineaţă cu un revolver şi plecă să ia o baie. Când voi să se coboare, descărcă revolverul în unul din vechii şi cei mai buni prieteni ai săi, D. Chibici-Râvneanu. Atunci fu condus şi instalat în ospiciul Caritatea din Bucureşti, unde stătu mai bine de două luni  într-un delir liniştit…”. Nicolae Pătraşcu scrie ca să apere grupul din jurul poetului şi să justifice recluziunea lui, boala incurabilă etc.

Aron Densuşianu, însă, priveşte lucrurile ca ardelean, de dincolo de munţi, de dincolo de graniţele politice ale Regatului Român şi de dincolo de interesele de grup ale prietenilor lui Eminescu – mai mult sau mai puţin junimişti –  cu un aspru ochi critic faţă de asemenea inepţii debitate de Convorbirile literare imediat după moartea poetului – şi de Iacob Negruzzi însuşi. În necrologul scris la moartea poetului, în numărul din iulie 1889, acesta afirma, de pildă, de-a dreptul triumfalist: ”După ce timp îndelungat talentul lui  Eminescu fusese contestat de cea mai mare parte a publicului, în contra părerii statornice şi energice a  societăţii „Junimea”, anii din urmă au resbunat pe poet: generaţia tânără întreagă recunoscu marile sale merite, numeroşi imitatori de-ai săi se arătară şi se arată încă peste tot locul, iar acum întregul public îl pune, fără nici o contestaţie, printre cei mai mari poeţi ai naţiunii române, ba sunt câţiva critici care îi dau chiar locul întâiu.” Acestea sunt, însă, glume făcute să justifice poezia „Cricilor mei”: contestările lui Eminescu fuseseră în tinereţe, în anii 1870, şi erau, de fapt, contestări ale Noii direcţii şi ale lui Titu Maiorescu; după 1883, adică de aproape 6 ani, poetul era în ascensiune continuă – datorită volumului său de versuri care, să nu uităm, cuprindea abia vreo douăzeci şi ceva  de poeme publicate în Convorbiri literare, restul fiind inedite. Tot aici, acelaşi Iacob Negruzzi: „Eminescu a trăit totdeauna în deplină sărăcie; cu toate că era modest şi avea  trebuinţe foarte puţine, el, el ca şi un copil, nu ştia să întrebuinţeze puţinii bani ce-i câştiga. Trăind în lungul răstimp al boalei din ajutorul prietenilor  şi entuziaştilor săi, Camera deputaţilor îi votă în anul trecut o mică pensiune după iniţiativa scriitorului acestor rânduri, iar înmormântarea i s-a făcut pe socoteala statului român.” Am văzut cum a fost cu pensia: nu i-a revenit niciodată poetului. Iacob Negruzzi foloseşte prilejul doar ca să-şi arate meritele. În dcenembrie 1889 Convorbirile literare vor publica un studiu foarte documentat, de St. C. Ioan (1868-1938, profesor, viitor inspector şcolar etc.; acum are numai 22 de ani), pe tema „Optimism şi pesimism” – unde despre Eminescu afirmă: ”Părerea mea este aceasta: (…) Eminescu, reîntors în ţară, a avut  prilejul să lupte des cu decepţiunile, cu deziluziile… ba mai mult încă, să muncească o muncă grea, foarte grea, spre a-şi câştiga existenţa de toate zilele” –  iar revista pune o notă de subsol: ” Eroare a autorului. Eminescu a avut întotdeauna cu ce îndestula trebuinţele sale modeste şi îi rămânea timp destul şi pentru studii şi pentru petreceri şi distracţii.- Nota Dir.” (p. 758) Iacob Negruzzi, ca Director al revistei, neagă sau nuanţează ceea ce afirmase el însuşi în iulie. Asemenea nînţelegeri, reveniri, incongruenţe arată tocmai frământările din grupul apriopiaţilor lui Eminescu – şi ele se vor regăsi în studiul publicat de Nicolae Pătraşcu în Convorbiri literare (în cartea sa, însă, vor fi diferenţe de text, autorul rescrie, taie, adaugă,etc.) Dacă nu ţinem cont de aceste realităţi – riscăm să-i păstrăm în continuare pe primii critici ardeleni ai lui Eminescu în zona „detractorilor”; dacă ţinem cont de aceste texte despre viaţa (şi opera) poetului, din care se alimentează ei, înţelegem că problema lor era alta decât persoana lui Eminescu, mergea dincolo de aceasta – şi ţintea pe de o parte grupul de prieteni din jurul lui – iar pe de altă parte chestiunea geniului ca atare, chestiune care acum se pune şi se discută serios prima dată în cultuira română.

Dilema lui Grama

Or, dilema în care trăiesc ei cu adevărat este aceasta, expusă cât se poate de logic de Alexandru Grama, unul dintre contestatarii de temut ai lui Eminescu:

„ Să recapitulăm încă o dată. Până la căderea în alienaţiune mintală, Eminescu  n-a fost mai de loc cunoscut publicului mare românesc, încât câteodată mai pierea de foame. Nebuneşte şi apoi moare, şi, deodată, nemijlocit după moarte, îl vedem cu coroană de geniu pe cap. Aceasta însă nu e calea unui geniu.  Dacă un geniu în viaţă n-a fost cunoscut de atare, cum n-a fost cunoscut Eminescu, atunci e semn că generaţiunea în care a trăit n-a fost în stare să-l priceapă. Dacă însă totuşi ajunge a fi recunoscut de atare, atunci aceasta nu se întâmplă la nici un caz înainte de ce s-ar stinge cel puţin generaţiunea lui contemporană, care nu l-a priceput. Trebuie să vină o altă generaţiune, care să fie în stare a-l pricepe şi preţui. Aceasta e cauza, de genii necunoscuţi în viaţă, şi după moarte mai târziu au început a fi recunoscuţi de atare. Cât de comic stă însă lucrul cu Eminescu! El în mijlocul aceleiaşi generaţiuni, în un interval tare scurt de 5 ani, a fost pe aici să moară de foame, când era viu,/şi/  i s-a ridicat numaidecât monument şi i s-a pus busta în Ateneu, când era mort. La 1883, în mijlocul aceloraşi oameni, mai piere de foame – şi la anul 1889 acelaşi public plânge după el ca după cel mai mare poet al nostru şi ar sta să dea oricât să-l vadă viu. Aceasta este a treia situaţiune comică în suirea lui Eminescu pe scara geniilor. Acelaşi public, sedus pentru aceleaşi scrieri, l-a şi ignorat şi l-a şi ridicat până la cer, ca şi cum ar fi femeie nervoasă – care acum plânge şi-şi blestemă bărbatul, acum râde şi-l netezeşte.

Ce urmează de aici? Sau noi fără reclam nu ne ştim preţui pe bărbaţii noştri, când îi avem,  sau Eminescu n-a fost geniu.” ( Apud eundem,p. 42-43).

Alexandru Grama rezolvă această dilemă „ardeleneşte”, adică în limitele unui bun simţ care salvează… tocmai generaţia lui Eminescu, în speţă pe un Titu Maiorescu însuşi sau pe Nicloae Pătraşcu, în general pe intelectualii subţiri care au stat în jurul poetului: „Căci, oare, pe Alcsandri şi Mureşanu nu i-am preţuit noi, până au trăit, fără să le fi făcut nimeni reclam ca lui Eminescu? Ci adevărat e că Eminescu n-a fost nici geniu, şi nici baremi poet. Ci o ceată de oameni, din alte motive, a sedus publicul nostru cu cultul lui Eminescu  în un mod, care nu se va putea nicicând scuza…”. (Idem, ibidem) Acestea sunt „argumente adresate omului cugetător”, cum ar zice Eminescu însuşi, şi trebuie luate în seamă. Este o ruptură, este ceva fabricat în privinţa posterităţii imediate a lui Eminescu, sunt fel de fel de „alte motive”  pentru care publicul este „sedus”  cu genialitatea lui Eminescu. Ideea minciunii pedagogice ne stă pe limbă, devine evident că în privinţa lui Eminescu se ascunde ceva. Aceşti ardeleni cu logica lor inflexibilă vor fi cei care-l vor obliga, în cele din urmă, pe Titu Maiorescu să predea manuscrisele eminesciene la Biblioteca Academiei Române. Al.I.Hodoş, Ilarie Chendi, Şt.O.Iosif – ştiau ei ce ştiau, nu credeau în argumentele de circumstanţă – şi au desfăşurat o campanie de presă pentru manuscrisele lui Eminescu. La Biblioteca Academiei Române aceste manuscrise erau aşteptate de Ioan Bianu, alt ardelean, şi vor fi editate chiar în anul predării lor, 1902, de către Nerva Hodoş  şi Ilarie Chendi – pentru ca apoi să intre în scenă Ioan Scurtu,  ardelean de asemenea, inflexibil antimaiorescian până la un  punct, apoi colaborator cu acesta, devenind repede mare editor al lui Eminescu. Nu ediţiile Maiorescu – ce reiau stereotip cele vreo 70 de poezii eminesciene – ci completitudinea operei, şi mai ales postumele vor contribuii la configurarea genialităţii lui Eminescu. Această genialitate a fost mai întâi trâmbiţată şi abia apoi s-a confirmat. În fond, însă, nu este vorba de recunoaşterea ei sub forma unei pensii,etc. – ci pur şi simplu de cunoaştere, de aflare: contemporanii lui Eminescu n-au ştiut în timpul vieţii lui că este un geniu, n-au înţeles ei înşişi că stau lângă un geniu. Lucrurile pot fi nuanţate, desigur: este vorba de acei contemporani care iau cuvântul după moartea poetului ca să-l explice lumii şi ca să se explice pe ei înşişi. (Eminescu a fost numit „geniu” în poezii dedicatorii apărute în timpul vieţii sale, în alte luări de cuvânt encomiastice,etc. .-  dar de către alţii decât aceştia).

Dilemele lui Alexandru Grama şi Aron Densuşianu sunt, anterioare acestor ediţii de la începutul secolului al XX-lea, privesc tocmai postumitatea imediată a poetului – şi acuză „generaţia sa” (de fapt, cercul strâmt de justificatori care se justifică) de faptul  că nu l-a înţeles ori că a fost frivolă  „ca o femeie nervoasă”. Este evident că printre lucrurile pe care le ascunde acest „cult” pripit al lui Eminescu după moarte  se găseşte şi chestiunea lăzii sale cu manuscrise, şi cea a situaţiei sale de ziarist – şi, desigur, cea a morţii sale, acea crimă din spital pe care cu atâta inabilitate o ocolesc congenerii poetului.

La aceste argumente nu se răspunde cu tăcere. G.Călinescu speră, în secolul său, că instituţia criticii literare, care şi-a găsit cadenţa, este aceea care va spulbera asemenea inepţii în privinţa operei lui Mi.Eminescu, după care aceasta ar fi incoerentă, dezordonată, lipsită de valoare. Critica literară este, însă, o instituţie care mişcă valorile pe de o parte – şi, pe de alta, care are tendinţa de a se retrage din câmpul literaturii, cum se observă în timpul nostru. Tot el mai speră că imaginea despre om pe care o sintetizează însuşi din aceleaşi fântâni va deveni şi va rămâne definitivă, convenabilă, referenţială. Timpul este, însă, ca un râu – şi vorbele lui Heraclit îi sunt lege: panta rei. Nu poţi coborî de două ori în aceleaşi ape ale unui râu: se mişcă de la o secundă la alta. Încrederea în sine însuşi a lui G. Călinescu se regăseşte în poemul Diana, unde Eminescu vrea, pere-se, să descuie paradoxul heraclitean: „În cea oglindă mişcătoare / Vrei să priveşti un straniu joc, / O apă vecinic călătoare / Sub ochiul tău rămas pe loc?” Iată, aici, condiţia lui Endymion a cărui imagine rămâne pe o apă care curge încontinuu. Aceasta este condiţia imaginii „fixate” de G. Călinescu – şi a oricărei alte imagini de acest fel. Adevărul curge masiv, pe dedesubt – iar deasupra rămâne doar o oglindire. Ediţiile „Vieţii lui Mihai Eminescu” de G. Călinescu,  repetate la nesfârşit, plutesc pe deasupra fluviului (fluxului) de informaţii – şi, încă: desprinse de  raţionamente ca cele de mai sus ale lui Alexandru Grama  – care ne îndeamnă să căutăm, nu să ne privim în oglindă.

O compilaţie denumită „raport”

Revenind la George Potra, el nu este – desigur – un pseudonim al lui Octav Minar – iar acesta nu are decât vina de a-l fi ocolit pe G. Călinescu, adică de a fi refuzat în mod expres să-i pună la dispoziţie arhiva  personală pe care o va lăsa prin testament Bibliotecii Academiei Române, unde se află şi în prezent. Şi profesorul George Potra lasă manuscrisul descoperit la Biblioteca Academiei Române – iar în 1972, găsindu-l aici doctorul Ion Nica îl foloseşte din plin pentru studiul său „Mihai Eminescu – Structura somato-psihică”. Mai mult chiar: concluziile doctorului Ion Nica se bazează în multe privinţe pe acest manuscris – pe care-l consideră cum l-a clasificat descoperitorul lui: „Raportul medicului N. C. Tomescu” – fără a cunoaşte intervenţia lui G. Călinescu din Adevărul literar şi artistic. Este, într-adevăr, un punct de vedere nou în această expertiză medicală a „Raportului Tomescu” – punct de vedere care  nu-i convine, cum am văzut, lui G. Călinescu: „Eminescu n-a fost sifilitic. Ideea aceasta s-a născut din doctrina eronată ce profesa o şcoală germană că paralizia generală este totdeauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de neadevărată ca aceea care susţine că toate sclerozele cerebrospinale sunt de origine sifilitică. (…) Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale.”

În cealaltă privinţă criticul are dreptate: acest raport anonim nu poate fi atribuit doctorului Tomescu. Să ne amintim că doctorul I.Vineş, în 1931, îl invoca pe fostul său coleg  de două ori: când vorbea de o „endocardită veche” a lui Eminescu „diagnostic pus şi de profesor N.Tomescu” – şi, mai explicit: „ regretatul profesor N.Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era şi medic al Institutului”. Doctorul murise la 3 noiembrie 1918 ( vezi Enciclopedia Predescu) – dar George Potra crede că are în mână un raport al său încă de prin 1889. Era necesară o analiză mai atentă a hârtiei (care este semitransparentă, un fel de „calc” din zilele noastre, oricum, improprie secolului al XIX-lea) şi a scriiturii (care nu este aşa de veche cum afirmă editorul). În plus, editorul este neatent şi în acest raport se face afirmaţia: „Este cu totul de domeniul fanteziei mărturia lui Dumitru Cosmănescu, frizerul poetului, că Eminescu a fost izbit în cap cu o cărămidă şi că peste o jumătate de oră de la această întâmplare  poetul a murit.” – fără a rezulta clar dacă această afirmaţie este cuprinsă în textul editat sau îi aparţine lui, editorului. Asta îl îndreptăţea pe G. Călinescu să tune şi să fulgere împotriva practicii filologice şi să ceară o fotocopie – care, însă, nu se putea face, hârtia fiind semitransparentă şi scrisul apărând şi pe verso; este foarte greu de descifrat, de altfel.

Reţinem că tot Dumitru Cosmănescu  este cauza pentru care se publică şi broşura din 1934.  Împotriva fostului frizer se ridicase Ion Vineş, acelaşi frizer fusese trecut sub tăcere de G. Călinescu (şi tăcerea va fi consensul celorlalţi biografi ai lui Eminescu de acum înainte) – şi tot el provoacă reacţia lui George Potra.

Despre textul pe care-l descoperă acesta, îl lăsăm pe el însuşi să vorbească:

„Manuscrisul original este proprietatea mea  şi îl am dintre hârtiile rămase de la poeta Cornelia din Moldova. Am căutat în nenumărate rânduri şi pretutindeni, unde am avut bănuiala că aş putea da de numele autorului, dar mi-a fost absolut imposibil, fiindcă timpul îndelungat care s-a scurs de atunci şi până acum târâse în vecinicie pe aceia care mai puteau să spună ceva despre el. În orice caz, se vede că manuscrisul este al unui medic, şi aceasta o dovedeşte caracteristica scrisului şi numeroşii termeni medicali întrebuinţaţi în raport.  Eu aş propune ca autor al manuscrisului pe   Dr. N. Tomescu,  fostul medic primar al spitalului de copii şi al institutului unde era internat Emiescu. El este  acela care a pus diagnosticul sistemului circulator al poetului şi numai el singur, dintre medicii care l-au îngrijit, nu a publicat nimic în legătură cu el; deci ar fi exclus ca să nu-şi fi luat şi el notiţe, ca şi ceilalţi, de felul cum se manifesta boala şi viaţa lui Eminescu. Nemulţumindu-mă numai cu atât şi să dau articolului de faţă o atenţie cât mai mare, şi dacă îmi permiteau cercetările chiar a-l transforma într-un studiu preţios, am început, mânat de informaţia raportului, să răscolesc praful trecutului de pe dosarele care mai trăiau în podul spitalului Brâncovenesc. Bunăvoinţa şi atenţia D-lui Dumitriu, Marin Ionescu şi Ioraşcu Vasile care timp de o săptămână n-au încetat  de a căuta în tot locul unde bănuiau că vor da de vreo hârtie preţioasă, s-a terminat fără nici o satisfacţie, fiindcă Morga la acel spital fusese de scurtă durată, numai pentru timpul cât se făceau reparaţii la spitalul Colţea (acolo era Morga oraşului mai înainte); iar printre hârtiile timpului s-au găsit copiile multor memorii, adresate  Ministerului de către Administraţia acestui spital, prin care cere să i se mute în altă parte Morga, deoarece nici localul nu permite aceasta şi nici stareaa bolnavilor care stăteau alături de cadavrele ţinute mai multe zile, sau chiar o săptămână, până când le venea rândul la autopsie.

După cum vedem, fiind ceva fugitiv, nici procesele verbale ale autopsiilor nu s-au păstrat.

Socotind că la Ministerul de Instrucţie se găseşte copia  procesului verbal, fiindcă fusese la autopsie şi un reprezentant al acestui minister, am pornit-o într-acolo, dar mi s-a răspuns că arhiva mai veche de 30 de ani a fost dată Arhivelor Statului.

Imediat ce am auzit, fără multă gândire m-am şi dus la depozitul tuturor vechiturilor de acte, în speranţa de a vedea cât mai repede hârtia mea dorită.

Iluzie zadarnică şi mult regretabilă, fiindca hârrtiile Ministerului de Instrucţie din anul 1889 erau prea puţine, iar printre acestea lipsea tocmai cea căutată. Mi s-a spus de cineva – poate că vei găsi la Institutul Medico-Legal unde se vor fi adunat hârtii de felul acesta.

Pentru convingere, am vizitat în ultimul timp şi acest institut, dar secretarul m-a lămurit din primele cuvinte că arhivă mai veche de anul 1893, data înfiinţării institutului, nu se găseşte. Şi cu aceasta am terminat şirul drumurilor în căutarea hârtiilor cu informaţii mai preţioase, rămânând ca viitorul să fie mai indulgent pentru aceia care se vor ocupa încă cu viaţa şi opera lui Eminescu.”

Am redat această notă întreagă – nu neapărat pentru a-l îndupleca, in abstracto, pe  un G. Călinescu să acorde importanţă acestui înscris cel puţin în virtutea acestor căutări insistehnte prin arhive – dar mai ales pentru a se înţelege mai clar situaţia, pe care G.Potra ar fi putut s-o limpezească în câteva cuvinte. El deţine, aşadar, „manuscrisul original” – dar caută părin arhive „hârtia mult dorită”.

De bună seamă, el este convins că are o copie după un act, această copie făcută de mână este manuscrisul său găsit între hârtiile Corneliei din Moldova – şi caută actul după care s-a făcut ea. În cazul eminescologiei, se cunoaşte aventura actului de naştere al poetului: s-au făcut după el două copii, ambele autentificate, dintre care una se află la Iaşi şi cealaltă la Bucureşti. Obiceiul de a scoate copii şi copiuţe  după acte originale este vechi de când lumea, iar George Potra se află în faţa unui înscris nesemnat, incomplet, pe care-l consideră copie după un act. În acest sens, este superfluă afirmaţia sa: „În orice caz, se vede că manuscrisul este al unui medic şi aceasta o dovedeşte caracteristica scrisului şi numeroşii termeni medicali întrebuinţaţi în raport.” Copia putea fi luată de un notar, de un avocat, sau de un simplu curios… de ce să fie neapărat vorba de un medic? Sau, dacă este vorba de un medic, de ce să nu fie chiar Cornelia din Moldova, medic respectabil, în arhiva căreia G.Potra a găsit documentul?! Desigur, cel care a întocmit actul original, acest raport de autopsie, nu avea cum să nu fie medic… „În orice caz”, ca să-l parafrazăm, tare încurcat la minte se mai arată şi George Potra… tocmai bun să se aşeze între victimele lui G.Călinescu.

Poeta Cornelia din Moldova (1866-1933), pe numele adevărat Cornelia Kernbach-Tatuşescu, era botoşeneancă, fratele ei, poetul Gheorghe din Moldova (1863-1909), fiind căsătorit cu Ana Conta, sora filosofului. Ne aflăm, aşadar, in cercul strâmt din jurul Veronicăi Micle (un timp, Ana Conta i-a fost prietenă – dar după moartea Veronicăi nu i-a păstrat o amintire prea frumoasă). Cornelia din Moldova a fost mult timp  medic secundar al Eforiei Spitalelor civile din Bucureşti (a absolvit Facultatea de medicină din Bucureşti, susţinându-şi teza de doctorat aici, în 1893, devenind printre primele femei medic de la noi). Era firesc să o intereseze destinul lui Eminescu, îi era la îndemână să-şi facă o copie după raportul de autopsie pe care-l caută George Potra – dar este nefiresc la acesta să nu ne spună că are de-a face cu arhiva unui medic … şi să caute medici în generaţia lui N.C.Tomescu atunci când se află între alte hârtii. O expertizî grafologică ar fi cât se poate de potrivită pentru a stabili dacă înscrisul în discuţie a fost facut de mâna Corneliei din Moldova. Nu ne depăşim limitele în acest domeniu. Este momentul, iarăşi, să atragem atenţia că eminescologia are nevoie de colective de specialişti, epoca lui „de unul singur” instaurată de G.Călinescu şi întreţinută eroic până în zilele noastre trebuind să fie depăşită.

Înscrisul lui George Potra face istoricul bolii, şi începe astfel: „La 8 iulie 1883, Mihail Eminescu a fost izbit într-un mod qusi-subit şi mai fără prodrom de o maladie mintală care a întristat şi a surprins pe amicii şi cunoscuţii săi. Iritabil numai  şi muncit de o insomnie ţinută cu  câteva zile mai  înainte, se armă în invidia lui cu un revolver şi ameninţă fără motiv pe unul dintre cei mai devotaţi ai lui amici. Cu multă dificultate el fu stăpânit în agitaţiunea sa şi dus la institutul medical „Caritatea” din Bucureşti…”

Ai crede că data de 8 iulie, pentru cea adevărată, de 28 iunie, rezultă din diferenţa de 12 zile dintre stilul vechi, păstrat la noi, şi cronologia europeană. În realitate, însă, între 28 iunie şi 8 iulie este o diferenţă de doar 10 zile. De fapt, acest început seamănă foarte bine cu ineptul „Studiu critic” puiblicat de Nicolae Pătraşcu în „Convorbiri literare”, după moartea poetului. Redăm, din nou,  fragmentul corespunzător, din nr. 11-12, ian.-feb 1890, p.1054: „Spre începutul lui iulie 1883, însă, poetul nostru simţi oarecari anomalii în fizicul lui robust, un număr de nopţi de insomnie care-l neliniştiră şi-l obosiră. La 8 iulie, un vând puternic se abătu asupra acestui creer-lume, dezrădăcinând orice vegetaţie  şi astri şi lăsând în urmă-i pustiul şi umbra în care nu mai încolţi decât sămânţa morţii. Se înarmă des-de-dimineaţă  cu un revorver şi plecă să ia o baie. Când voi să se coboare, descărcă revorverul în unul din vechii şi cei mai buni prieteni ai săi, D. Chibici-Râvneanu. Atunci fu condus şi instalat la ospiciul Caritatea din Bucureşti, unde stătu mai bine de două luni…”

Aici este sursa actului medical pe care-l deţine George Potra – şi ni se pare firesc să considerăm că avem de-a face cu o compilaţie a cuiva (mai mult ca sigur, chiar Cornelia din Moldova) după  izvoare narative avute la îndemână.Înţelegem, apoi, încă o dată această tiranie a primelor impresii; aşa cum i-a determinat la o atitudine fermă de ardeleni, tot astfel însemnările lui Nicolae Pătraşcu rămân în memoria tuturor celor care le-au citit. Oricum,  se vede că nu avem de-a face cu actul original, cel din 16 iunie 1889; ar mai rămâne posibilitatea, destul de vagă însă, ca  acest act să fi fost preluat  şi comentat, topit în comentariul de faţă,  de către Cornelia din Moldova sau cine va fi autorul documentului descoperit de George Potra în arhiva ei. Niciunul dintre medicii lui Eminescu nu confundă 28 iunie 1883 – cu 8 iulie 1883. Numai Nicolae Pătraşcu îl aduce în discuţie pe Chibici-Râmneanu. Ca să fie credibil, N. Pătraşcu  se reazemă într-un model similar, scriind peste câteva rânduri: „Amicii poetului crezură să-l trimită la Viena, în cura Doctorului L…, şi plecă întovărăşit de D. Chibici-Râmneanu, un fel de Ranieri al lui Leopardi.” (Idem, ibidem, p.1055). Întrucât doctorul Leidesdorfer încă trăia, îi dă numele doar cu iniţiala – dar de Chibici-Râmneanu pare a nu avea nevoie să se ferească. Acesta, avocat la Căile Ferate Române, avea permis de liber parcurs în Europa. Istoria literară nu reţine această agresiune a poetului asupra lui. El însuşi nu o confirmă. Dimpotrivă,  se cunosc versuri din manuscrisele poetului care i se dedică, „amicul Chibici” fiind, într-o variantă, chiar  interlocutorul din Satira II („Cu evlavie cumplită / Înghiţeam pe regii lybici – / Unde sunt acele vremuri / Te întreb, amice Chibici ?”, O. II,p.231, etc.). Este unul dintre vechii şi bunii prieteni ai poetului – dar n-a dorit să ia cuvântul în chestiunea bolii de la 1883 – motivând, la un moment dat, zice-se, că ar fi vorba de secrete de stat ce ar leza interesele unor mari state europene. Între scrisorile pe care i le trimite poetul, foarte cunosctă este cea din sanatoriul de lângă Viena, imediat după însănătoşire:

„Fii bun, iubite Chibici, şi răspunde-mi cum stau lucrurile cu mine. (…) Astfel, fără speranţă şi plin dre amare îndoieli, îţi scriu, iubite Chibici, şi te rog să-mi lămureşti poziţia în care mă aflu. Eu aş vrea să scap cât se poate de curând. Şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de-a mânca măcar până la saţiu. Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenoriocitul tău amic, M. Eminescu.” (O.XVI,p.197-198). Scrisoarea se va publica  în 1908 de G.Teodorescu-Kirileanu. Oricum ar fi, „modelul Ranieri” nu se potriveşte. Giacomo Leopardi (1798-1837) s-a întâlnit cu tânărul Antonio Ranieri (1806-1888) în 1831, au fost foarte buni prieteni timp de şapte ani, Ranieri  fiindu-i aproape poetului în lunga boală iar după moarte îngrijindu-se să nu fie dus la groapa comună, ocupându-se de editarea operei lui, etc. Eminescu nu a avut un asemenea prieten constant, amicii lui sunt mulţi dar nu au o asemenea continuitate. Nu este credibil ca poetul nostru să-l fi atacat cu revolverul pe cel mai vechi dintre ei, cu care se cunoaştea din studenţie, care apoi îl va duce la Viena şi, după însănătoşire, îl va aduce acasă după un ocol italian. Când confundă data de 28 iunie, atât de importantă în istoria pe care însuşi o trăieşte, cu un 8 iulie problematic – N. Pătraşcu nu poate să convingă. Când propune relaţia Leopardi-Ranieri ca gen proxim al aceleia dintre Eminescu şi Chibici, nu vrea decât să epateze prin erudiţie,m cum fac mulţi dintre contemporanii săi.  Mai mult ca sigur, avem de-a face acum, la 1890, cu strategii ale grupului care vrea să liniştească opinia publică în privinţa bolii şi morţii lui Eminescu, lansând asemenea informaţii pentru a face „digerabilă” ideea demenţei totale a poetului (încât vrea să-şi împuşte cei mai apropiaţi prieteni; de ce nu şi pe Titu Maiorescu, la care a intrat în casă înainte de a merge la baie?), necesitatea stringentă a măsurilor ce s-au luat pentru protecţia lui, inexorabila evoluţie spre moarte a bolii,etc.

Că avea un revolver, se ştie şi din alte surse (dormise cu el sub pernă la Iaşi, în bojdeuca lui Creangă) – dar se mai şie că acum, în  mai 1883, fuseseră graţiaţi prin decret regal  Cârlova, Pătescu şi Pietraru, atentatorii la viaţa lui I.C.Brătianu din 2 decembrie 1880: campania de presă a ziarului „Timpul”, condusă personal de Eminescu, dusese la arestare – iar acum poetul avea motive să se teamă pentru viaţa lui. De altfel, purtarea unui revorver era obişnuită în epocă. Grigore Ventura spune că poetul ameninţa chiar portretul regelui în Cafeneaua Capşa – iar D-na Capşa s-ar fi aflat, la un moment dat, pe raza imaginară a glonţului…

… Acestea sunt, însă, de resortul lui 1883, şi le-am analizat întrucâtva. Acum suntem în 1889 – şi constatăm că ceea ce George Potra crede a fi un raport de autopsie se dovedeşte o compilaţie – desigur, savantă, făcută  în termeni medicali.

Am redat începutul, să redăm şi  partea referitoare la creer. Spune actul lui George Potra: „Comparându-se între ele cele două hemisfere, s-a găsit o greutate mai mare de 25 gr. în favoarea hemisferului stâng, care este organul cugetării şi al acţiunii. Circumvoluţiunile frontale ocupau ele singure mai mult de jumătate din volumul hemisferelor, indicând până la un punct dezvoltarea anormală a regiunilor psihice în defavoarea celor sensoriale, motoare şi vegetative.”

N. Pătraşcum în 1890, scria cam la fel; „Emisferul stâng, organul cugetării propriu-zise, avea 25 de grame mai mult decât celălalt. Circumvoluţiunile frontale ocupau singure mai mult de jumătate din volumul emisferelor indicând până la un punct dezvoltarea anormală a regiunilor psihice, în defavoarea celor sensoriale, motore şi vegetative.” Propoziţia din urmă este preluată în întregime.

Aici se vor regăsi toate informaţiile din rapoartele de până acum – şi nu mai insistăm. Aici se va găsi, însă, o concluzie nouă, care i-a deranjat mult pe biografi – în frunte cu G.Călinescu. Să recitim, însă, contextul: „Eminescu n-a fost sifilitic. Ideea aceasta s-a născut din doctrina eronată ce profesa şcoala germană că paralizia generală este totdeauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de neadevărată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebrospinale sunt de origine sifilitică.” Acest imperfect: „doctrina eronată ce profesa” presupune „profesa cânva”, ne arată o detaşare în timp, afirmaţia este făcută după oetapă, după ce  se consumă experienţa numită. Sunt interpretările Corneliei din Moldova sau ale celui care a scris textul de faţă – oricum, târziu după evenimente. De altfel, ca realitate medicală acest text se opreşte la aceeaşi „paralizie generală” drept diagnostic ferm pus pe boala lui Eminescu – fiind vorba tot de o interpretare de moment. Paralizia generală nu mai permite „maşinăriei omeneşti” să creeze în nici un chip – ori, dovezile de creaţie ale lui Eminescu scot din discuţie diagnosticul.

Textul acesta al lui George Potra se încheie brusc, fără semnătură şi, pare-se, fără a duce gândul la capăt: „Poate că acei savanţi vor avea dreptate. Totuşi, noi, dezbrăcându-ne un moment de acele idei materialiste, ne vom aduce aminte de cuvântul lui Hristos: „Să judecăm arborele după fructele sale”. Ori că ar fi fost Eminescu predispus sau nu prin naşterea sa la alienaţiune mintală, degenerat sau nu, el a fost un geniu pe care toţi îl admirăm şi înaintea memoriei căruia toţi ne închinăm.” Iarăşi: este vorba de „acei savanţi” şi de „noi”, o punere faţă în faţă, o detaşare. Această compilaţie, pe care doctorul Ion Nica o ia drept raport autoptic şi o discută ca atare, este un înscris târziu, o interpretare. Din fericire, ea se regăseşte, ca interpretare, în interpretările de bun simţ ale lui Ion Nica – întărite şi nuanţate, la rândul lor, de cele  recente ale lui Ovidiu Vuia.

Va urma

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.