Lenin si Marea Teroare. Originile terorii bolsevice si aplicarea acesteia. HOLOCAUSTUL ROSU - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Lenin si Marea Teroare. Originile terorii bolsevice si aplicarea acesteia. HOLOCAUSTUL ROSU

GENEZA ŞI UTILIZAREA TERORII BOLŞEVICE (1917-1938)

Capitolul I

ORIGINILE TERORII BOLŞEVICE ŞI

APLICAREA ACESTEIA ÎN PERIOADA 1917-1922

1.1. Lenin – autorul concepţiei teroriste de preluare şi exercitare a puterii politice

Între Revoluţia din Februarie 1917 şi puciul din noiembrie al aceluiaşi an, regizat şi realizat de Lenin şi partidul său bolşevic, există mai multe deosebiri esenţiale, dar cea mai contrastantă este cea dintre caracterul burghezo-democratic al celei dintâi, cu libertăţile democratice instituite şi teroarea fără precedent declanşată de bolşevici imediat după ce au preluat puterea. Recurgerea, din start, la violenţă şi teroare, în condiţiile când forţele monarhiste capitulaseră cu mai multe luni înainte, nu avea nicio justificare, ea fiind impusă de liderul partidului bolşevic, cel care, în decurs de mai mulţi ani, a insistat asupra necesităţii terorii şi violenţei în calitate de arme principale pentru cucerirea puterii politice şi punerea în practică a dictaturii comuniste.

Violenţa, în viziunea lui K. Marx, a fost o însoţitoare permanentă a umanităţii de-a lungul întregii sale istorii. „Istoria tuturor orânduirilor sociale din trecut este istoria luptei de clasă”, scria acesta. În „Manifestul Partidului Comunist” – catehismul revoluţionarului, redactat de acelaşi K. Marx, în contextul evocării importanţei luptei de clasă, se menţiona despre „războiul civil mai mult sau mai puţin latent în sânul societăţii actuale, până în punctul în care el izbucneşte sub forma revoluţiei deschise şi în care proletariatul pune bazele dominaţiei sale prin răsturnarea pe cale violentă a burgheziei”. O atare afirmaţie avea menirea să justifice şi să legitimeze violenţa, la care urma să recurgă clasa muncitoare în lupta sa cu burghezia. În lucrarea „Războiul civil din Franţa”, publicată după înfrângerea Comunei din Paris, în anul 1871, Marx afirmă că „războiul celor oprimaţi contra asupritorilor lor [este] singurul război drept din istorie”[1]. În privinţa violenţei ca armă principală pentru atingerea scopurilor politice, Lenin şi bolşevismul, în calitate de varietate a marxismului, au fost continuatori fideli ai învăţăturii lui Marx, ba chiar depăşindu-l în multe privinţe pe acesta.

În calitate de motto al lucrării sale „Ce-i de făcut?” (1902), Lenin alege o frază „celebră” a lui Ferdinand Lassalle, care devenise un credo pentru dânsul, ca viitor lider politic: „Prin epurări, partidul devine mai puternic”[2]. „Partidul-model”, pentru care el pledează în această lucrare, este o organizaţie clandestină, secretă, puţin numeroasă, centralizată şi constituită din persoane selectate meticulos, din „agenţi”: „Acest cuvânt îmi place, menţionează Lenin, pentru că arată clar şi precis cauza comună căreia toţi agenţii îi subordonează gândurile şi actele lor […]. O organizaţie militară de agenţi, iată ce ne trebuie”. În felul acesta, pentru a menţine o disciplină de fier în cadrul partidului, Lenin consideră necesară promovarea epurărilor chiar în interiorul acestuia.

Un asemenea partid de „tip nou”, în viziunea lui Lenin, trebuia să preia spiritul organizatoric al unei armate moderne, cu disciplină de fier şi cu supunere oarbă faţă de superiori. În acelaşi timp, el admite că, atunci când cineva trădează cauza partidului, faţă de acesta poate fi aplicată metoda lichidării fizice: „Pentru a se debarasa de un membru nedemn de ea, o organizaţie de revoluţionari adevăraţi va folosi orice mijloc”[3]. Concepţia lui Lenin despre un partid alcătuit din revoluţionari profesionişti, uniţi într-o organizaţie secretă, cu o disciplină de fier, asemănătoare celei militare, constituie modelul dezvoltat al organizaţiei revoluţionare, enunţat de narodnicistul-terorist Serghei Nechaev, care, practic, nu mai are nimic în comun cu partidele socialiste de tip german, englez şi chiar francez[4]. Acesta era modelul unei organizaţii secrete care nicidecum nu cadra cu noţiunea de partid, cu atât mai mult cu noţiunea de partid de „tip nou”.

Lenin preferă alegerilor insurecţia, şi aceasta constituie un al doilea moment esenţial care determină deosebirea razantă dintre partidele social-democrat de tip occidental şi gruparea politică condusă de Lenin, care alege calea teroristă de accedere la putere. Aceeaşi lucrare a sa, „Ce-i de făcut?”, se încheie prin asumarea de către partidul său a unui scop strategic: pregătirea şi realizarea insurecţiei armate a poporului sau, mai la general, războiul clasei dirijate de partid este punctul culminant al luptei de clasă. Astfel, Lenin răstoarnă concepţia lui Clausewitz, care considera că războiul era continuarea politicii cu alte mijloace, formulând o altă definiţie („Politica este războiul continuat cu alte mijloace”) şi menţionând că războiul civil este „adevărul şi apogeul politicii”[5]. Au mai existat şi alte deosebiri esenţiale dintre social-democraţia din Vestul continentului european şi bolşevismul rus. Lenin a fost primul lider de partid care şi-a „ctitorit” şi îşi întreţinea propria formaţiune politică pe banii obţinuţi din jafuri sângeroase („exproprieri”) şi escrocherii financiare. Mai mult, sume importante din banii furaţi le-a utilizat pentru a-şi asigura un trai decent[6]. De altfel, Stalin, succesorul său „genial”, a participat personal la câteva asemenea jafuri.

Numai în timpul celei de-a doua emigrări, între anii 1907-1917, Lenin a locuit în mai multe capitale europene (Paris, Berlin, Bruxelles, Copenhaga, Geneva, Londra), şi-a întremat sănătatea în mai multe staţiuni balneare (Capri, Nisa, Lucerna). Duplicitatea în cazul dat este mai mult decât evidentă: acesta ducea un mod de viaţă de mic-burghez, parazitând pe banii oferiţi, în temei, din fondurile partidului (o bună parte, obţinuţi, aşa cum am menţionat, pe căi criminale) sau de pe urma rentelor sale[7] şi, în acelaşi timp, în articolele sale, înfierează viciile şi modul de viaţă „parazitar” al burgheziei.

După scindarea PSDMR (Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Rusia), în cadrul celui de-al doilea congres al său (1903), în menşevici şi bolşevici, liderul acestui partid, Gh. Plehanov, un social-democrat autentic, cu viziuni democratice şi cu o înaltă ţinută morală, referindu-se la rolul lui Lenin în acest accident din istoria social-democraţiei ruse, a menţionat: „Din aluatul acesta sunt plămădiţi cei de teapa lui Robespierre”, sugerând profetic, prin intermediul unei atare parabole, că în persoana lui Lenin mişcarea revoluţionară rusă s-a pricopsit cu viitorul său tiran violent, care va ghilotina propriii săi camarazi şi altă lume inocentă. Bineînţeles, Plehanov, nu-şi putea imagina până unde va ajunge „robespierismul” unui parvenit, care, în 1903, dăduse prima lovitură, scindând partidul al cărui membru era. Nimicirea fără milă de către Lenin a foştilor săi colegi de partid se va produce ceva mai târziu, deocamdată, după această ruptură, a fost aleasă calea terorii şi a violenţei, pe care el o considera un adevărat panaceu pentru accederea la putere. L. Trotsky, care s-a îndepărtat de Lenin după conflictele de la congres, l-a numit, la rândul său, „Maximilien Lenin”, sugerând acelaşi lucru – tirania care îl caracteriza pe acesta, calificându-l totodată ca pe un escroc, care, prin minciună, a ştiut să exploateze de minune orice „manifestări de înapoiere din mişcarea muncitorească rusă”.

Evenimentele revoluţionare din anii 1905-1907 din Rusia, cu toate evoluţiile lor, îl conving definitiv pe Lenin că viitoarea revoluţie va trebui să se desfăşoare sub forma unui „război civil de lungă durată”, un război crâncen, al cărui scop suprem trebuia să fie „exterminarea necruţătoare a duşmanului”.[8]

În urma declanşării Primului Război Mondial, Lenin reia şi dezvoltă tezele marxiste cu privire la rolul războiului civil în realizarea obiectivelor urmărite de dânsul. El lansează sloganul: „Să transformăm războiul imperialist în război civil!”. Din acest moment, războiul civil este prezentat ca un mijloc universal pentru rezolvarea sarcinilor principale ale partidului bolşevic – cele de ordin politic, social, economic, şi orice conflict social sau politic este asemuit cu un război[9]. În viziunea sa, principala armă a proletariatului revoluţionar era războiul civil, care „pentru socialism […] trebuie să instaureze în mod inevitabil violenţa în locul dreptului […]. Scopul războiului civil este de a pune mâna pe bănci, pe fabrici şi uzine etc., de a înlătura orice posibilitate de rezistenţă a burgheziei, de a-i nimici trupele”[10].

În dezacord cu alte partide socialiste din Europa, care se solidarizează cu guvernele lor, susţinându-le din considerente patriotice, Lenin considera că în urma conflagraţiei mondiale se creaseră condiţii favorabile pentru „transformarea războiului imperialist în război civil”. În lucrarea sa „Imperialismul – stadiul cel mai înalt al capitalismului” (1916), el constată că „orânduirea capitalistă” intrase în faza sa finală „de putrefacţie”: „Războiului burghezo-imperialist, războiului capitalismului, ajuns într-un înalt stadiu al dezvoltării sale, nu-i poate fi opus, în mod obiectiv, din punctul de vedere al progresului, din punctul de vedere al clasei de avangardă, decât războiul contra burgheziei, pentru cucerirea puterii, un război fără de care orice progres serios este imposibil […]”.

Un alt element definitoriu al caracterului lui Lenin este şi recurgerea dânsului la un act de înaltă trădare – de trădare de patrie, de dragul atingerii scopurilor urmărite  de el privind pregătirea li realizarea puciului bolşevic. Este cunoscut faptul că serviciile secrete germane au jucat un rol covârşitor în realizarea loviturii de stat din Rusia şi aducerea la putere a bolşevicilor lui Lenin.

Cu concursul lui Alexander Parvus, un agent  al serviciilor secrete germane, acestea  organizează transferul lui Lenin din Elveţia în Rusia, pentru a provoca destabilizarea statului rus şi a armatei şi a scoate această componentă a Antantei din război. Vladimir Burtsev, membru al Partidului Socialiştilor Revoluţionari, care şi-a câştigat faima de cel mai mare specialist în deconspirarea agenţilor Ohrancei în mişcarea revoluţionară rusă[11], martor ocular al dramei Rusiei în anii 1914-1917, atenţiona asupra legăturilor bolşevicilor cu inamicul Rusiei – Germania, de la care aceştia ar fi primit 70 de milioane de mărci. El scria: „În ultimii ani am declarat că trebuie să-i urmărim şi să-i înfrângem pe bolşevici… Încă din vara anului 1917, i-am acuzat pe faţă şi în presă şi pe Lenin, şi pe tovarăşii lui – Trotsky, Kamenev, Zinoviev, Ganetsky, Kollontay, Lunacearsky, Nahamkes, Ioffe, Rakowsky şi alţii – de trădare faţă de Rusia şi de întreţinerea de relaţii cu Germania în timpul războiului şi am cerut să fie arestaţi şi judecaţi”. La 7 iulie 1917, în articolul „Sau noi, sau nemţii şi cei care-s cu dânşii”, Burtsev afirma, între altele, că „nu există în viaţa Rusiei mai mare rău şi mai mare pericol, decât bolşevismul lui Lenin şi al tovarăşilor săi[12]”. De altfel, Burtsev a fost primul deţinut politic al regimului bolşevic. Trotsky ordonase ca acesta să fie arestat chiar în noaptea puciului bolşevic. M. Gorky, aflând despre acest fapt, s-a pronunţat în apărarea lui, scriind următoarele: „Să-l deţii în închisoare pe bătrânul revoluţionar Burtsev, persoana care a administrat monarhiei numeroase lovituri,… doar pentru faptul că este pasionat de asanarea partidelor politice – este o mare ruşine pentru democraţie”[13].

Dovadă a înregimentării lui Lenin în slujba serviciilor speciale germane era şi faptul că în vara lui 1917, 17 ziare, cu un tiraj de 3.000.000 exemplare, sunt editate de bolşevici în Rusia cu bani oferiţi de serviciile secrete germane.

Generalul Lukomsky, şeful de stat major al generalului Kornilov, scria în memoriile sale în legătură cu evenimentele din vara anului 1917: „Spre consternarea generală, guvernul provizoriu al lui Kerensky, după ce a zdrobit demonstraţia bolşevică, s-a arătat nepermis de slab. Lenin, care putea fi arestat cu uşurinţă, a fost lăsat să fugă. Trotsky a beneficiat de eliberare pe cauţiune. Trădătorii de ţară, finanţaţi de nemţi, care cereau pe faţă să se pună capăt războiului şi să se încheie pace fără anexiuni şi reparaţii, nu numai că nu erau pedepsiţi cu toată asprimea, dar aveau posibilitatea să-şi reînceapă activitatea distructivă în capitală şi în sânul armatei”.

Bineînţeles, că nu doar factorul german (serviciile secrete germane) a asigurat succesul puciului terorist al lui Lenin. El a fost acela care a elaborat tactica realizării loviturii de stat, sintetizând experienţa precedentă, eliminând elementele „învechite” şi cele „prea umane” şi aducând propria concepţie la o formă desăvârşită, ale cărei componente de bază erau partidul de „tip nou”, cu o disciplină de fier, tactica abilă, construită pe identificarea părţilor slabe ale autorităţilor statului şi ale adversarilor, cărora li se aplică lovituri distrugătoare preventive; demagogia adusă la un cinism fără precedent[14]. Toate acestea luate împreună i-au şi asigurat succesul în puciul din noiembrie 1917.

Şi, în sfârşit, ultimul aspect legat de geneza Terorii Roşii şi rolul de protagonist principal în promovarea acesteia. Şi într-un caz şi-n celălalt, paternitatea şi întâietatea îi aparţine, în mod indiscutabil, lui Lenin. El a fost acela, care, în mod conştient, a declanşat-o, în primele zile după reuşita puciului din noiembrie 1917 şi tot el a fost acela care a dirijat-o şi a amplificat-o pe parcursul următorilor ani, „contribuind” la desăvârşirea „teoretizării unei terori, nemaiîntâlnite până atunci în istorie.

Cu toate că începutul Terorii Roşii a fost anunţat oficial la 2 septembrie 1918, ea începuse cu mult înainte, chiar în primele zile după puciul din noiembrie 1917, fiind declanşată conştient de Lenin, în lipsa oricărei împotriviri deschise din partea altor partide sau categorii sociale. În scurt timp, dictatura lui Lenin s-a transformat în una teroristă şi sângeroasă[15]. Acest lucru era evident atunci pentru toată lumea. În noiembrie 1917, scriitorul rus Maxim Gorky constata cu regret că Lenin a devenit „iacobinul-şef” al revoluţiei, om cu „o totală lipsă de moralitate, o atitudine nemiloasă şi necruţătoare când este vorba despre viaţa maselor”.

În legătură cu haosul şi teroarea dezlănţuite de bolşevici, Maxim Gorky scria, la sfârşitul lunii ianuarie 1918, în ziarul „Novaya jizn′”: „Toată lumea îşi aminteşte, fără îndoială, că un derbedeu sau un ins fără ocupaţie să zgârie cu briceagul caroseria automobilului care-l transporta pe Lenin, pentru ca «Pravda» să considere această zgâriere un atentat la viaţa lui Vladimir Ilici şi să declare pe un ton ameninţător: «Pentru un singur cap de-al nostru va cădea o sută de capete de-ale burjuilor». Cu siguranţă că această aritmetică a nebuniei şi laşităţii a produs efectul scontat asupra marinarilor, care cer astăzi nu o sută, ci o mie de capete pentru un cap. Pentru mine însă, ca şi pentru toţi cei care încă n-au înnebunit de-a binelea, declaraţia ameninţătoare a marinarilor nu este un strigăt care cere dreptate, ci urletul furios al unor fiare speriate şi dezlănţuite. Va trebui ca lumea să-şi vină în fire. Trebuie să ne străduim să rămânem oameni. E greu, dar trebuie”. Teroarea încă nu căpătase amploarea pe care o va înregistra în a doua jumătate a anului 1918, dar M. Gorky deja intuise ce pericol enorm ameninţă Rusia: dezlănţuirea „nebuniei” – a terorii.

La 1 ianuarie 1918, Lenin, împreună cu F. Platten, un camarad din perioada emigraţiei sale în Europa, înscenează un atentat la viaţa sa, învinuind grupările anarhist-teroriste, iar la 4 ianuarie 1918, având ca pretext „atentatul” nereuşit, ordonă dispersarea Adunării Constituante, organ cu adevărat democrat şi reprezentativ, ales pentru prima dată în istoria Rusiei în baza votului universal, şi să se tragă în demonstranţii care protestau contra abuzurilor bolşevicilor[16]. De aici încolo, Lenin aplică teroarea la scara întregii scări, fără nici o ezitare şi cu o ferocitate înspăimântătoare. Liderul partidului menşevic, socialistul rus Iulius Martov scria în august 1918, condamnând vehement teroarea dezlănţuită de Lenin: „Din primele zile ale aflării sale la putere, chiar dacă au anulat în vorbe pedeapsa cu moartea, bolşevicii au început să omoare. Îi omorau pe prizonierii războiului civil, aşa cum procedează toţi sălbaticii. Îi omorau pe duşmanii care se predau fără luptă, crezând promisiunilor de a li se păstra viaţa […]. După aceste omoruri, organizate sau neoprite de bolşevici, autorităţile s-au apucat nemijlocit de nimicirea duşmanilor lor. […] Omorând zeci de mii fără judecată, bolşevicii au trecut la execuţii […]. A fost creat un nou tribunal suprem pentru judecarea duşmanilor puterii sovietice”[17].

Pe 9 august 1918, Lenin îi ordona lui E. Bosh, în Penza: „Este necesar să fie promovată o teroare amplă şi necruţătoare împotriva chiaburilor, popilor şi gărzilor albe; suspecţii să fie închişi într-un lagăr de concentrare în afara oraşului”. Bolşevicii au instituit „un stat partizan, bazat pe identificarea politicii cu războiul civil, alimentând dinamica totalitară cu o dinamică a violenţei”.

Lenin continuă să „teoretizeze” în privinţa formelor de manifestare ale terorii, demonstrând că un război civil este forma superioară a terorii; doar el poate să asigure succesul deplin al dictaturii bolşevice.

În „Scrisoare către muncitorii americani”, scrisă pe 29 august 1918 şi publicată în ziarul „Pravda” din 22 august 1918, Lenin, polemizând cu eserii de dreapta, cu menşevicii şi chiar cu eserii de stânga, le reproşează că dânşii „recunosc” lupta de clasă doar teoretic, alunecând mereu în „utopia mic-burgheză” a „înţelegerii” şi „colaborării” între clase. Lenin susţine că „în perioada de revoluţie lupta de clasă ia în mod inevitabil, întotdeauna şi în toate ţările forma de război civil, iar războiul civil e de neconceput fără distrugeri dintre cele mai grele, fără teroare şi fără îngrădirea democraţiei formale în interesul războiului”[18]. „Numai popii mieroşi – indiferent dacă e vorba de popii creştini sau de cei «laici», întruchipaţi în socialiştii parlamentari, de salon – pot să nu vadă, să nu înţeleagă, să nu simtă această necesitate. Numai nişte anchilozaţi «oameni în cutie» sunt în stare să se lepede, din acest motiv, de revoluţie, în loc să se avânte în luptă cu toată pasiunea şi hotărârea, atunci când istoria cere ca marile probleme ale omenirii să fie rezolvate prin luptă şi război”. În textele elaborate de Lenin se întâlneau frecvent pasaje în care se vorbea despre „necesitatea şi legitimitatea războiului civil”, despre lupta „pentru eliberarea de robia salariată”.

Lenin acorda o mare importanţă organelor represive, în primul rând CEKA, în promovarea terorii şi a violenţei, încurajând şi îndrumând aceste organe ale represiunii în utilizarea cât mai hotărâtă şi consecventă a acestor procedee împotriva „duşmanilor de clasă”. La 7 noiembrie 1918, la un an de la puciul din 1917, într-un discurs în faţa conducerii CEKA, Lenin declara: „Când ni se reproşează duritatea, ne întrebăm cum e posibil ca oamenii să fi uitat elementele fundamentale ale marxismului. Pentru noi este important, în primul rând, faptul că CEKA este implicată în instaurarea dictaturii proletariatului şi, din acest motiv, rolul ei este inestimabil. Nu există altă cale de eliberare a maselor decât prin violenţă împotriva exploatatorilor”.

În februarie 1920, Lenin  expediase o telegramă membrilor Consiliului militar revoluţionar I. Smilga şi S. Ordzhonikidze, responsabili pentru operaţiunile militare din Caucazul de Nord: „Este necesar să punem mâna pe petrol cu orice preţ; elaboraţi un manifest către populaţie că noi îi vom tăia pe toţi (subl.n.) dacă vor incendia petrolul şi sondele petroliere şi, din contra, vom dărui viaţă tuturor dacă Maikop-ul şi, în special, Grozny ne vor fi transmise integre”[19].  Formula „îi vom tăia pe toţi”, adică fără nici o excepţie, constituie ultimul stadiu al paroxismului, la care ajunsese Lenin după trei ani de război civil sângeros şi fără precedent în istorie.

Trebuie să recunaştem că Lenin, în promovarea violenţei şi terorii, a avut ucenici demni de mentorul lor – Sverdlov, Trotsky; Stalin, Dzerjinsky, Kirov, Frunze ş.a. Trotsky, care în 1903 l-a contestat pe Lenin tocmai pentru apucăturile lui tiranice, propovăduia acum aceleaşi principii satanice, ca şi Lenin: „Dacă există lupta de clasă, bazată pe cele mai profunde antagonisme, represiunile rămân a fi un mijloc necesar pentru supunerea voinţei adversarului. Revoluţia cere de la clasa revoluţionară, ca ea să-şi atingă scopul său cu orice mijloace posibile pe care le are în dotare, când este nevoie – prin răscoale armate, când este nevoie – prin terorism”.

Lenin admitea şi chiar recomanda utilizarea metodelor teroriste împotriva altor state. Există multiple dovezi în acest sens. În acest context, vom invoca doar una. La mijlocul lunii august 1920, în legătură cu informaţia parvenită din Estonia şi Letonia despre formarea unor detaşamente antibolşevice din voluntari, Lenin îi scria lui E. M. Skleanski, unul din subalternii săi, referitor la un plan terorist al acestuia din urmă: „Minunat plan! Finalizaţi-l cu Dzerzhinsky. Vom pătrunde în interiorul teritoriului cu 10-20 de verste şi-i vom spânzura pe chiaburi, popi, moşieri, dând, ulterior, vina pe «verzi». Premiul: 100.000 r. pentru un spânzurat”.

Până la urmă, trebuie să recunoaştem că, eroarea capitală comisă de Lenin constă în presupunerea lui falsă că Rusia era dispusă să îmbrăţişeze modelul socialist. Acest calcul, absolut greşit, constituie una din principalele cauze ale dezlănţuirii unei terori fără precedent în istoria universală, cu zeci de milioane de victime şi rezidă în dezacordul dintre dorinţa firească de libertate a popoarelor Rusiei şi obsesia lui Lenin de a acapara întreaga putere pentru „implementarea experimentală a doctrinei sale”[20]. Mai multe prevederi din testamentul politic al lui Lenin au fost transpuse în articolul 58 din Codul penal al URSS din 1926. Primul punct al acestui articol dispunea că orice acţiune sau inacţiune care contribuie la slăbirea puterii este considerată crimă. În felul acesta, prezumţia nevinovăţiei era substituită cu prezumţia vinovăţiei, principiu care consuna perfect cu un alt slogan bolşevic – „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. Oamenii, din prima zi a războiului civil dezlănţuit de Lenin, „au trăit în condiţiile unei anarhii tiranice şi criminale”[21]. Esenţa lui Lenin este ideologizarea maniacală, obsesia distrugerii, cinismul şi lipsa de principii absolute – care îl plasează primul în şirul de dictatori sângeroşi ai secolului XX[22].

Marele scriitor rus Ivan Bunin îl caracterizează pe Lenin în felul următor: „Un degenerat, un idiot moral de la naştere, Lenin a oferit lumii, în apogeul activităţii sale, ceva monstruos, şocant; el a ruinat cea mai măreaţă ţară a lumii şi a omorât câteva milioane de oameni – şi totuşi lumea într-atât şi-a ieşit din minţi, încât în plină zi discută dacă acesta este sau nu un binefăcător al umanităţii”[23].

Ion Varta, Tatiana Varta si Igor Sarov

Extras din volumul „Asasinări în masă din RASS Moldovenească în perioada Marii Epurări (1937-1938)”


[1] Apud Stéphane Courtois (coord.), Dicţionarul comunismului, Bucureşti, Ed. Polirom, 2008, p. 507.

[2] Dominique Colas, Lénine et la terreur de masse, în Quand tombe la nuit, Origines et émergence des regimes totalitaires en Europe, Ed. L’âge d’Homme, Lausanne, 2001, p. 57

[3] Apud Stéphane Courtois (coord.), Dicţionarul comunismului, Bucureşti, Ed. Polirom, 2008, p. 340.

[4] Stéphane Courtois, Nicolas Werts et al., Le livre noir du communisme, Moscova, 2000 (ediţie rusă), p. 674.

[5] Dominique Colas, Lénine et la terreur de masse, în Quand tombe la nuit, Origines et émergence des regimes totalitaires en Europe, Ed. L’âge d’Homme, Lausanne, 2001, p. 52

[6] Viktor Aksyuchits, Infernalnaya Leniniana, http://newspb.ru/allnews/12763581

[7] Apud Stéphane Courtois (coord.), Dicţionarul comunismului, Bucureşti, Ed. Polirom, 2008, p. 341.

[8] Dominique Colas, Lénine et la terreur de masse, în Quand tombe la nuit, Origines et émergence des regimes totalitaires en Europe, Ed. L’âge d’Homme, Lausanne, 2001, p. 53-54

[9] Stéphane Courtois (coord.), Dicţionarul comunismului, Bucureşti, Ed. Polirom, 2008, p. 507; Stéphane Courtois Le poids de la guerre et la pensée de Lénine, Quand tombe la nuit, Origines et émergence des regimes totalitaires en Europe, Ed. L’âge d’Homme, Lausanne, 2001, p. 85-86

[10] Stéphane Courtois (coord.), Dicţionarul comunismului, Bucureşti, Ed. Polirom, 2008, p. 507.

[11] V. Burtsev, V pogone za provocatorami, M.-L., 1928, reprint – M., 1989.

[12] Russkaya volya, 7 iulie 1917.

[13] Novaya zhizn′, 12 noiembrie 1917.

[14] Viktor Aksyuchits, Infernalnaya Leniniana, http://newspb.ru/allnews/12763581

[15] Stéphane Courtois, Nicolas Werts et al., Le livre noir du communisme, Moscova, 2000 (ediţie rusă), p. 672.

[16] Stéphane Courtois, Nicolas Werts et al., Le livre noir du communisme, Moscova, 2000 (ediţie rusă), p. 672.

[17] Apud Stéphane Courtois, Nicolas Werts et al., Le livre noir du communisme, Moscova, 2000 (ediţie rusă), p. 673.

[18] V. I. Lenin, Opere complete, vol. 37 (ed. română), pp. 40-66.

[19] V. I. Lenin, Opere complete, vol. 37 (ed. română), p. 501.

[20] Stéphane Courtois, Nicolas Werts et al., Le livre noir du communisme, Moscova, 2000 (ediţie rusă), p. 674.

[21] A. Yakovlev, „Cuvânt înainte”. In: Stéphane Courtois, Nicolas Werts et al., Le livre noir du communisme (ediţia rusă), Moscova, 2000, p. 6.

[22] V. Aksyuchits, Infernalnaya Leniniana, http://newspb.ru/allnews/12763581

[23] V. Aksyuchits, Infernalnaya Leniniana, http://newspb.ru/allnews/12763581

Vezi si Marea Teroare. Crimele bolsevicilor asupra romanilor in Transnistria (I)

HOLOCAUSTUL ROSU. Marea Teroare in Transnistria. Motiv de impuscare: “elogierea Romaniei”

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.