Crez de jurnalist non grata: Merita sa devii indezirabil dupa ce saruti mainile romanilor din Ucraina - Simona Lazar, Reporter in Basarabia de Sud - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Crez de jurnalist non grata: Merita sa devii indezirabil dupa ce saruti mainile romanilor din Ucraina – Simona Lazar, Reporter in Basarabia de Sud

Mos Toader si baba Dochia. Acestia sunt oamenii pentru care ne-am dus acum doi ani si jumatate in Basarabia de Sud. I-am ascultat si am scris despre ceea ce-i doare. Am fost “pedepsiti” pentru ca am scris cu dragoste despre cei pe care i-am “uitat” acolo acum aproape… sapte decenii. Batrana din imagine, nascuta in acelasi sat cu Averescu, mi-a sarutat mainile. Si eu pe ale ei. A meritat sa fim declarati indezirabili pe teritoriul statului ucrainean. Cred ca fiecare jurnalist roman care ajunge acolo ar trebui sa le sarute mana acelor oameni, chiar daca dupa aceea va fi, ca noi, “interzis”. Simona Lazar, jurnalist non grata

“Calatoria de ieri spre (si pentru unii dintre noi in) sudul Basarabiei a fost o experienta necesara, ca sa intelegem cat de importante sunt libertatea de miscare si libertatea cuvantului…”, mai scrie pe Forumul de pe Facebook al Jurnalistilor Romani de Pretutindeni ziarista de la Jurnalul National devenita “persona non grata” in Ucraina, impreuna cu sotul ei, Valentin Tigau, de la Radio Romania Actualitati. Iata vina lor:

Ziaristi Online prezinta toate reportajele cu repetitie

REPORTER ÎN BASARABIA DE SUD (I)

Babele, un sat românesc din Bugeac

Satul Babele (Oziornoe, în ucraineană) este localitatea cu cel mai mare număr de români din regiunea Odessa. “Dacă sunt vreo doi ruşi ori bulgari; în rest, tot-tot numai românesc”, ne spune primarul Grigore Cozma.

Întâiul om al comunităţii e un tânăr de statură mijlocie, cu aer de adolescent întârziat, despre care nici n-ai putea bănui că oficiază căsătorii în satul de baştină al mareşalului Alexandru Averescu ori că este instructor de kung-fu. Şi, totuşi, aşa este! Grigore Cozma a devenit primar la Babele în 2006, după absolvirea Facultăţii de Ştiinţe Juridice a Universităţii “Valachia” din Târgovişte. La 23 de ani, când a fost ales, era cel mai tânăr primar din Ucraina. A făcut şcoala în sat, învăţând în limba română, denumire schimbată, în anii din urmă, în “limba moldovenească”. Localitatea lui s-a numit, “în timpul românilor” (perioada interbelică), General Averescu, iar după ocuparea teritoriului de sovietici a devenit Oziornoe ( “ozer” înseamnă “lac”, în ruseşte), cum se cheamă şi astăzi.

PRIMAR ÎN SATUL CU ROMÂNI
Satul are, deci, primărie, o biserică ortodoxă şi câteva aşezăminte de cult protestante, şcoală cu peste 1.000 de elevi, care “tocesc” în limba română (chiar dacă-i zice “moldovenească”), sere de legume, spital cu ambulanţă nouă… Lui Grigore Cozma îi place să vorbească frumos despre ce a făcut pentru comunitate. Locul unde strădaniile sale au rămas neputincioase e însă şcoala. Dotată cu tot ce trebuie, de la bibliotecă la sală de computere, şcoala nu reuşeşte să ducă până la capăt menirea ei de a forma, pe lângă o conştiinţă cetăţenească, şi una de neam. “Vreau să vă spun că denumirea limbii se schimbă, la şcoală, după cum vor cei de la raion; eu nu vă pot spune, de seara, cum se va numi ea a doua zi dimineaţă.”

Aflăm că şcoala din Babele are o zi dedicată limbii române, după modelul şcolilor din Republica Moldova, dar, ca şi acolo, se simte teama de a rosti cu voce tare denumirea ei adevărată. “Acuma”, precizează primarul Cozma, “depinde de la caz la caz. Unii profesori îşi permit să spună «limba română», alţii, nu. Părerea mea e că subiectul e politizat, iar noi, ca minoritate, am ajuns ţapi ispăşitori. Ce viitor au, de fapt, copiii din Babele care termină în sat clasa a IX-a? Ei pot studia, mai departe, la liceul din Ismail, apoi la facultatea de limbi străine din aceeaşi localitate – devenind, în final, profesori de limba română (moldovenească – sic!) – sau să plece la şcoli superioare din Odessa, unde, conform legii minorităţilor, pot da examen de admitere în limba maternă. Ceea ce n-aş putea să spun că se întâmplă chiar aşa”, mai spune primarul. “E  un dezavantaj faptul că, făcând studiile în limba română, copiii au o problemă de comunicare până învaţă bine rusa şi ucraineana, dar acesta nu este un motiv de speculat, cum o fac de multe ori autorităţile, care spun: «Voi nu puteţi, cu limba română din şcoală, să vă integraţi în societate; aveţi nevoie să ştiţi corect limba de stat…»”. Este greu, este uşor să fii primar de naţionalitate română în Ucraina? Grigore Cozma crede că, în chestiunile locale, administraţia nu trebuie să aibă naţionalitate. “Eu, ca primar, mă confrunt cu aceleaşi probleme cu care se confruntă şi alţi primari, de alte naţionalităţi. Sunt capitole în care îi depăşim în rezolvarea lor, dar şi unele care ne dau de gândit: nu cumva nu se rezolvă pentru că… Cine spunea: «la prieteni, tot, iar la duşmani, legea»?”

MOŞ TOADER ŞI MĂTUŞA DOCHIA
Lăsăm primarul cu problemele lui (mai ales că, în timpul interviului nostru, a apărut, pe neaşteptate,  de la raion, directorul departamentului de politică internă, Dimitri Gheorghievici Peicev – care, merită spus, nu mai călcase de trei ani pe la Babele, dar se nimerise, ce coincidenţă!, tocmai la ceasul vizitei noastre, pe acolo) şi o luăm prin sat, oprindu-ne în gospodăria lui moş Toader Ştiucă. O casă românească tipică pentru sudul Basarabiei. El şi mătuşa Dochia, soţia lui, se lasă fotografiaţi la intrare. Poza clasică a bătrânilor noştri, aşteptându-şi pruncii rătăcitori. Nu ştiu de ce, noi, ca români, ne simţim aici, în bătătura lui moş Toader şi a mătuşii Dochia, ca fii rătăcitori întorşi acasă. Mătuşa Dochia ne sărută mâinile… “Mulţumescu-ţi, Doamne, că am văzut din nou chip de român!” Cu ochii în lacrimi, îi sărutăm şi noi mâna.

Moş Ştiucă ne povesteşte din trecut: “Am copilărit la români (pe timpul românilor – n.n.). Pe mine m-a dat tata de 6 ani la şcoală; geografia, matematica, toate le ştiam. La români, n-am învăţat mai mult de şase clase, că m-a luat tata la plug. Aşa că, vă rog din inimă să mă credeţi, atunci era mintea la putere; cum să zic, dacă învăţam, dădeam şi la falcă (cu alte cuvinte, dacă aveai carte, aveai parte – n.n.). Dar lumea zicea, oricum, că şase clase la români însemnau mai mult decât liceul la ruşi! După aceasta, tata m-a luat la plugărie. Tatii i-a dat statul şase hectare, pe care le-a sporit, ajungând la 44 de hectare. Pe 12 semănam păpuşoi, pe alte 15 orz… Pe generalul Averescu nu l-am văzut în sat, parcă, ci numai în poze. A fost un om înţelept, care a dus România într-o situaţie foarte bună”.

Îi întrebăm pe bătrâni de familie. “Copiii sunt unul cu mine, băiatul, şi trei fete care nu-s aicea, în sat; care în Broasca, oleacă mai încolo, care în Odessa…”. Moş Ştiucă a trăit printre ruşi, ucraineni şi alte neamuri, dar se simte mândru că e român: “Tari ghini o fost la români!… La români, tari ghini am trăit! Părinţii noştri şi noi am trăit ghini… Ca la România ghini, nu era nica!… Am trăit greutăţi cu ruşii şi ne-au chinuit în fel de fel. Cu Stalin…, era un cuvânt, ziceau românii: «Măi, Staline, eşti nebun, de duci truda la săpun!/Basarabia cea bogată – toţi cu râşniţa la poartă!»… Că românul era om gospodar şi foamea cea mare n-a simţit-o… Da’ ne-o făcut rusu’ să fim totuna! Ce puteai să faci? Aşa a fost. Am rămas tot aicea. Că este scris: cerul şi pământul va trece, dar o iotă, un popor nu va trece până nu se va împlini”.

La frontieră

“Proiecte mari, de infrastructură, reieşind din poltica UE de bună vecinatate, n-am văzut”, ne spune primarul comunei Babele. “Când intraţi în Ismail dinspre Babele, o să vedeţi un indicator «PAROM» (bac), la dreapta. Mergi pe drumul ăla şi se termină, fără să vezi nimic la capăt… Bacul ar trebui să acopere distanţa Isaccea-Orlovka, dar organele regionale au hotărât ca terminalul ucrainean să fie la Ismail, ceea ce înseamnă pentru noi încă 30 km.”  Primarul Grigore Cozma merge destul de des în România. “În general, nu mă plâng, dar faptul că, pe linie dreaptă, pot să trag cu puşca până la Tulcea, dar ca să ajung în Tulcea am nevoie să fac înconjurul lumii, mă face să nu mă simt prea bine”, ne mai spune, supărat că prea multe proiecte româno-ucrainene par să fie trase pe linie moartă.

“Cununiile, pe timpul sovieticilor, se făceau noaptea!”

Ioan Capaclî este preot la biserica ortodoxă din Oziornoe din anul 1981. E de loc de pe lângă Comrat (Republica Moldova), din neam de găgăuzi. “De când am venit aici am învăţat româneşte, de la bătrânele din sat”, ne spune, convins însă că limba lui română nu este “atât de curată”. “Când am venit eu aici, mai lucrau puţine biserici în regiune, vreo 80 cu totul.

40 de kilometri de jur-împrejur nu mai era altă biserică. La noi, cu mila lui Dumnezeu, a funcţionat tot timpul.” Biserica din Babele a început a fi ridicată în anul 1851, însă pe o fundaţie mai veche, datând de la începutul secolului al XIX-lea. În perioada sovieticilor, îşi aminteşte părintele, biserica îşi ţinea rosturile ei la lumina zilei, “însă, pentru cununat, biserica lucra noaptea”.

Părintele Ioan Capaclî ne povesteşte că la început nu scria nimic despre cununiile astea în documentele bisericii – “că dacă veneau să ne ia arhivele să nu găsească vreun nume scris. În cinci ani, trecusem în scripte numai trei cununii. La începutul lui 1985, ajunsesem la nişte neînţelegeri cu starostele. «De ce sunt atât de puţini trecuţi?». Şi atunci, în februarie 1985, am trecut că s-au făcut 15 cununii. M-au chemat la raion şi m-au întrebat: «Dar ce faceţi la Babele cu religia? Că până acu’ s-au cununat trei în cinci ani şi acuma 15 într-o lună?». Iaca, atunci, ce i-am răspuns nacealnicului (şefului – n.n.): «Voi nu mulgeţi 10 litri de lapte şi scrieţi că aţi muls 100? Ia, şi eu, aşa, fac o cununie şi scriu că am făcut 10…»”.

26 februarie 2009

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.