de Elena Solunca Moise

E vremea, Doamne, pământul îşi rotunjeşte splendoarea şi bogăţia în culori de o negrăită frumuseţe, miresme îmbietoare şi în gustul miraculos al roadelor. Toate înmiresmează cu noi sensuri cuvintele Psalmistului: Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne. Toate cu înţelepciune Le-ai făcut. E timpul deplinătăţii când prăznuim, cu cei de dinainte ai noştri, Adormirea Maicii Domnului, sau Sf. Maria Mare, pentru că cinstim sfârşitul pământesc al vieţii Născătoarei de Dumnezeu cântând: „Întru naştere fecioria ai păzit, Întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Sculatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile Tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre.“ Este surprins aici paradoxul condiţiei umane din care se împărtăşesc spre nesfârşirea Iubirii creştinii. Să ne amintim cum după Înălţarea Mântuitorului nostru la Tatăl ceresc, Maica Domnului a rămas împreună cu Ap. Ioan, „ucenicul iubit“ în Ierusalim rezistând prigoanei ce se pornise împotriva celor care îl mărturiseau pe Hristos. Mereu în apropierea mormântului gol al Fiului său, Sf. Fecioară îşi petrecea viaţa în post şi rugăciune pentru întreaga lume şi pentru vrăjmaşi după rugăciunea lui Hristos de pe cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“. Apostolilor le era pildă de trăire dăruită lui Dumnezeu, înţeleaptă călăuză, mângâietoare şi dătătoare de putere în încercările, deloc puţine, pe care le întâmpinau în propovăduirea Evangheliei. Ca unei Maici a vieţii spre Înviere, apostolii  îi povesteau despre lupta lor cea dreaptă, o vizitau, îi cereau sfatul şi-l respectau ca pavăză împotriva fiilor mâniei şi minciunilor care, nu odată, s-au pornit şi împotriva ei dar, dau mărturie Sfinţii Părinţi, au făcut-o zadarnic. Mari şi multe au fost minunile săvârşite de Maica Domnului şi tot lucrul bun făcut de ea sporea, arătând-o ca adevărată neobosită Maică a milosteniei, Maică a Păstorului cel blând care povăţuia: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi“. Sf. Maxim Mărturisitorul consideră că Preasfânta Maică „a împlinit o viaţă şi purtare mai adâncă decât firea, şi a fost făcută biruitoare asupra a tot ceea ce a avut loc mai înainte şi asupra a tot ceea ce se va întâmpla mai apoi, prin covârşirea şi înălţarea bunăvoirilor şi a faptelor sale bune. Ea creştea, sporea tot atât pe cât soarele e mai strălucitor între stele.“

Bucuraţi-vă, căci eu sunt cu voi pururi

Despre viaţa Maicii Domnului aflăm mai multe din Evangheliile Apocrife şi din lucrarea pe care i-o dedică Sf. Maxim Mărturisitorul din care înţelegem că adormirea ei e încununarea unei vieţi petrecute în sfinţenie desăvârşită, care o ridică deasupra heruvimilor şi serafimilor, ca sfântă a sfinţilor. De la Ierusalim, adesea drumurile i se îndreptau spre Golgota, Bethleem şi spre Muntele Măslinilor. A mai făcut o călătorie în Antiohia la Sf. Ignatie Teoforul, în insula Cipru la Lazăr, pe Muntele Athos. Odată, fiind pe Muntele Măslinilor, a fost vizitată de îngerul Gavriil care i-a spus că va pleca spre Cel căruia se întrupase din ea de la Sf. Duh şi i-a dăruit un ram de finic. S-a înapoiat acasă, unde, purtaţi pe nori de îngeri, au venit şi toţi apostolii, afară de Toma, la o ultimă întâlnire în care Maica Domnului i-a întărit în credinţa lor, i-a povăţuit, le-a dat putere şi apoi şi-a dat sufletul cu linişte şi pace în mâinile lui Dumnezeu. Ucenicii au purtat-o după cuviinţă în Grădina Ghetsimani, unde se aflau şi mormintele părinţilor ei Ioachim şi Ana. Totul se petrecea în linişte sfântă când unul dintre prigonitori s-a strecurat ca un fur, dorind să răstoarne sicriul. Deîndată, ambele mâini i-au rămas lipite de sicriu şi i-a fost dat să se vindece miraculos după ce şi-a mărturisit credinţa în Hristos. Din pronie divină, apostolul Toma a ajuns abia a treia zi după înmormântare şi a dorit să aducă cuvenită cinstire Maicii Preasfinte şi s-a făcut că, deschizând mormântul, au găsit doar giulgiurile, pentru că nu avea cum să rămână în mormânt cea care este Maica Vieţii celei fără de sfârşit. Seara, a venit între apostoli, înconjurată de sfinţii îngeri, dăruindu-le putere sfântă: „Bucuraţi-vă, căci eu sunt cu voi pururi“. Că aşa este pot mărturisi toţi cei care aleargă la ea în clipe grele rugându-se, după cum însăşi se ruga cu genunchi plecaţi, cu credinţă nezdruncinată, neclintită speranţă, încercând să ne lăsam cuprinşi de nesfârşita iubire dumnezeiască, care prin ea a devenit eliberatoare de fantasmele întunericului cu tot cortegiul lor de viclenii. Mereu deschizându-ne spre iubirea divină, Maica Domnului se întristează nu odată, aşa cum, odinioară, prin inima ei a trecut sabia, după cuvântul dreptului Simeon, atunci când Fiul ei a fost răstignit. Iubirea ei pentru Dumnezeu şi pentru oameni se înalţă ca o rugăciune nepereche, cu bucurie şi, adesea, cu întristare de nepătruns pentru noi cei mereu datori cu iubire şi atât de grabnic trăitori ai clipei, uitând că ea ne poate fi spre binecuvântare sau spre damnare. Numărul de necuprins al minunilor ei nimeni nu are cum a-l şti ca şi ale multora dintre icoanele care împodobesc bisericile noastre ca „uşi ale milostivirilor ei“, mereu deschise spre cererile „fiilor lacrimilor ei“. Înţelegem astfel mai bine cum se face ca, în Sfintele Evanghelii, cuvintele rostite de  Născătoarea de Dumnezeu şi Maica noastră sunt atât de puţine faţă de noianul de binefaceri pe care le face şi pe care trecem adesea fără a le lua în seamă sau dacă, totuşi, o facem uităm a-i mulţumi ca unei Maici a îndurărilor. Sf. Siloan Atonitul scrie: „Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate neamurile.“

Sărbătoare tăcută a nesfârşitei cunoaşteri

Aşa citim în Acatistul Rugului aprins a rugăciune şi chiar aşa o simt cei cu sufletul făcut  căuş al minţii care o cheamă în ajutor în drumul spre lumina cea neînserată a iubirii divine. La începutul acestui drum întâlnim cuvintele de o majestuoasă simplitate pe care Preacurata Fecioară le spune îngerului Gavriil care îi aduce vestea întrupării: „Iată roaba domnului. Fie mie după cuvântul tău“. Într-o logică divină, mai târziu, la nunta din Cana Galileei, începutul minunilor săvârşite de Hristos, când s-a terminat vinul, Maica Domnului spune celor ce slujeau: „Faceţi orice vă va spune“. În aceste puţine cuvinte se poate cuprinde viaţa celor care îi urmează lui Hristos, pentru că apa a fost preschimbată în vin, semnificând întreaga învăţătură a lui Hristos, împărăţia cerurilor fiind asemănată, în Evanghelia Sf. Matei, împărăţia cu nunta fiului de împărat. Mai aflăm că atunci când din mulţime cineva a spus Mântuitorului despre mama şi fraţii săi, răspunsul a fost prompt: „Că tot cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă“. Nu este vorba, nici pe departe, de lipsă de respect, pentru că Sf. Fecioară, întâia între oameni a urmat voia divină, cum a făcut-o şi Fiul ei, mărturisind că „mâncarea mea este a face voia Celui ce M-a trimis“. Sf. Luca, de la care avem şi prima icoană a Sf. Fecioare, scrie că Mântuitorul a spus: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc“. Tot de la Sf. Luca înţelegem şi cum se face că Maica Domnului este de-a pururi fericită. Când una dintre femei îi spune Lui Hristos că „fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt“, răspunsul vine deîndată deplin lămuritor: „Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc“ după cum întocmai a făcut Născătoarea de Dumnezeu în toată viaţa sa spre deplină luare aminte pentru cei care ne numim, uneori cu prea mare uşurinţă, creştini.
Sărbătoare şi taină, întristare şi bucurie sfântă, plecăciune şi înălţare a sufletului, în faţa mormântului gol, semn al netăgăduitei biruinţe asupra morţii; taină pentru că oricât de multe cuvinte s-au rostit şi scris despre Sf. Născătoare de Dumnezeu, ca şi cele care se vor mai scrie, nu vor putea cuprinde blândeţea care ne poartă de la hotarul vremelniciei spre cel al veşnicei luminii biruitoare prin iubire.  Maica Domnului şi Maica noastră ne e mereu înainte, veghează cu nesfârşită grijă la drumul vieţii noastre şi ei, plecându-ne genunchii inimii, ne rugăm: „Fiindcă numai tu eşti după Dumnezeu nădejdea mea, mă rog şi mă plec bunătăţii tale celei nemărginite, deschide-mi mie, nevrednicului, uşa milei tale şi a milostivirii Fiului Tău şi Dumnezeului meu.“

Sursa: Curentul

Foto: Cristina Nichitus Roncea