Despre unimea atributelor simple. Istoria Tăcerii. Arta si Teologia. - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Despre unimea atributelor simple. Istoria Tăcerii. Arta si Teologia.

“Dacă într-o formă artistică Adevărul şi Frumosul sînt nedespărţite, acea artă este teologică, fiindcă exprimă o cunoaştere a unui mod al unităţii lor ca chip al Unităţii din care s-au născut, făcînd audibil cum clipa strigă după eliberarea ei de secrete şi îmbrăcarea ei în Taină. Arta teologică ne aminteşte că Dumnezeu este mai aproape de noi decît noi de înşine.”

D E S P R E   U N I M E[1]


I

 

La început era Pace şi Pacea era întru Dumnezeu. Tot ce s-a făcut dintru Ea s-a făcut căci Ea domnea în inima lui Dumnezeu. Şi a făcut Dumnezeu pe om după inima Lui, şi a pus suflet în om din suflare de Domn.

Ea e şi slavă, şi odihnă, şi plinire. Slavă, fiindcă luminează cu asemănarea, unind prin Dar. Odihnă, fiindcă desăvîrşeşte chipul conştiinţei lucrătoare Lui. Plinire, că întorcîndu-se la Dăruitorul ei, se sălăşluieşte în fericiri. Sfînta Simplitate.

 

Celor create li s-a întipărit la Facere pecetea Păcii Făcătorului lor prin legea Armoniei. Aceasta este un principiu unic şi unificator al tuturor fenomenologiilor mişcării celor vii. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că felurimea mişcărilor – de pildă cele dintre stihiile opuse ca substanţă – nu este o împotrivire a raţiunilor de a fi ale acelora, ci delimitează doar un mod în care împreuna lor mişcare slavoslovesc puterea Făcătorului. Creată în Armonie, lumea conţinea toate posibilităţile de manifestare, singura posibilitate nemanifestată fiind răul[2]. Din clipa manifestării răului, ca efect al voinţei libere a unei înalt-zburătoare inteligenţe, Dumnezeu a despărţit acest efect de cele ale Păcii Sale, astfel ivindu-se împărţirea în: dreapta, stînga, sus, jos, înaintea, înapoia, înăuntru, înafară. Ale Lui toate, El dincolo de toate. Direcţiile acestea, mult pomenite în Scriptură, vădesc că Dumnezeu are o iconomie particulară prin fiecare, dar şi o iconomie comună: despărţirea lor.

 

Cu adevărat lucrurile dumnezeieşti se întemeiază pe Pace, iar ale Împotrivitorului pe împotrivire. Dar dacă Pacea este împărtăşirea de slava dumnezeiască prin Dar, împotrivirea, ca inovaţie a Împotrivitorului, nu este puterea osebitoare lămurită mai sus, ci o numim “voie a manifestării răului”. Pentru că felul Păcii este necreat, nu poate fi definită, ci cunoscută duhovniceşte, şi pentru că este necreată – transcendentă şi anterioară tuturor celor create – nu se poate imagina ca sinteză al vreunei împotriviri de acelaşi plan, nici într-o coincidentia oppositorum, în care echilibrul ar fi dat de puterea transcendentă împotrivirii: dreptate cu nedreptate nu au punte, întrucât dreptatea, fiind ca atribut dumnezeiesc deasupra lumii cu pogorîre iconomică pînă-ntru toate ungherele existenţei, e de altă categorie decît nedreptatea, ce-şi are rădăcina dedesubtul lumii. Lucrurile contrare nu se împreună – una dintre ele va birui şi va înghiţi pe cealaltă, întreaga manifestare şi potenţă a mişcării fiind virusată de apariţia răului şi lucrarea în continuare a sa de către om. Astfel se petrece în vremelnicia stăpână lumii de mijloc în care căzînd a fost pus la dospit omul, şi unde se duce marea luptă între rai şi iad pentru sufletul lui. Dincolo însă, există numai lucrurile fiitoare şi împlinitoare ale Păcii: Iubirea dintru Adevăr-Frumos-Bine, toate în puterea mâinii Sale ţinute ca în a degetelor închegare cu ea.

„Pacea care covârşeşte toată mintea” mărturiseşte covîrşirea necreatului asupra creatului. Mintea poate cuprinde toate cele de-o-fiinţă cu dînsa şi poate desluşi cauza şi lucrările Păcii, apoi[3] mergînd ca trasă de firul necreat din care se revarsă acelea, se vede nevoită să-şi lepede starea, adică lucrul contemplării, pe măsură ce se apropie de înmănuncherea razelor ce inundă vederea Izvorului a toate, căci nu poate ochiul privi lumina întreagă, ci doar părţi filtrate prin formele nevăzutului[4]. Iar dacă Lumina Se arată revărsându-se ca pe Tabor, chiar dacă ochiul se covârşeşte, omul cunoaşte slava dumnezeirii cu toată fiinţa lui.

Conştiinţa este superioară ştiinţei[5], întrucât ştiinţa – descoperirile fenomenologiei – sintetizează legile Armoniei lumii, pe când conştiinţa – Glasul lui Dumnezeu – participă la lucrarea dumnezeiască chiar dincolo de cele create.

Pacea: unirea întru El a celor dezunite dintru noi. În Artă, ea se trăieşte ca tihnă uimită.

 

        II

 

Cum de există disonanţe între credinţă şi artă? – Credinciosul măsoară numai cu Adevărul, acceptînd orice kitsch, artistul numai cu Frumosul, acceptînd orice erezie. Oare e atît de invizibilă indisolubilitatea dintre Adevăr şi Frumos? Fără har ochiul nu vede, iar prin har privirea celui cuvios e aţintită mai presus de împărţiri, în sfinţenia unimii.

 

Dacă într-o formă artistică Adevărul şi Frumosul sînt nedespărţite[6], acea artă este teologică, fiindcă exprimă o cunoaştere a unui mod al unităţii lor ca chip al Unităţii din care s-au născut, făcînd audibil cum clipa strigă după eliberarea ei de secrete şi îmbrăcarea ei în Taină. Arta teologică ne aminteşte că Dumnezeu este mai aproape de noi decît noi de înşine.

 

Fără iubirea de Frumos, credinciosul vede un Dumnezeu la fel de distorsionat ca şi artistul fără iubire de Adevăr. Credinciosul care nu simte lipsa Frumosului nu simte nici lipsa harului, iar artistul care nu simte lipsa Adevărului nu simte nici lipsa inspiraţiei divine. Amîndoi sînt în neadevăr, dar cel mai trist este cum se arată cu degetul unul pe altul strigînd: “Înşelare!” Şi aceasta se poate petrece în lăuntrul aceleiaşi conştiinţe (Poezia, ca artă a artelor) sau al aceleiaşi inimi (Biserica). Adevărul nu e literă moartă, ci Cuvînt Viu, nici Frumosul coregrafiile gîndite ale secţiunii-de-aur, ci slava dumnezeiască din tot ce este pur. Καὶ εἶδεν ὁ θεὸς τὸ φῶς ὅτι καλόν.[7]

 

III

 

“În procesul pictării icoanei, întîi de toate culoarea aurie a existenţei suprafireşti înconjoară spaţiile care vor deveni figuri, manifestîndu-le ca posibilităţi pentru a fi transfigurate, în aşa fel ca cele abstract non-existente să devină concret non-existente. Adică prin auriu figurile devin la început potenţialităţi – acestea nu mai sunt abstracte, dar încă nu au calităţi distincte, abia trecînd de la non-existent la potenţial. Apoi umplînd cu culoare siluetele definite de conturul în auriu se începe aducerea în concret a figurii. Prima sclipire de lumină este a auririi fondului, prima licărire doveditoare a existenţei care e chemată din nevăzut şi netocmit. Apoi întîia manifestare a calităţii, culoarea, abia luminată. Realitatea este revelată de gradele manifestării existenţei”[8], care ţin de raportarea la lumină.

Impulsul metafizic cheamă la o discuţie despre „adevărul noimei duhovniceşti în mesajul imaginal”, şi aş spune că, deja prezent în conştiinţa universală începînd cu Schisma, care a unit duhul antihristic cu raţiunea umană şi, prin urmare, cu toate creaţiile purcese din acea unire, Iconoclasmul se continuă azi paroxistic cu un aspect neo-nihilist şi mereu fertil cu noi forme ale gnosticismului sterp. Sterp, pentru că dincolo de fascinaţiile binaroide, cu irizările unui transcendent non-transcendent, nu există nici măcar promisiunea soluţiei vreunei angoase, adică o ofertă mai săracă chiar decît a celui mai vechi sau celui mai grosolan ocultism. Mă mîhneam despre asta cu 15 ani în urmă, cînd începeam să pricep amploarea fenomenului de desacralizare a omului pe care o oferă umanismul prezent în societatea românească şi universală, mai ales în mediile academice. Nemaifiind înţeles ca fiinţă creată de Dumnezeu pentru a trăi sfînt şi pentru a se uni cu Cel Sfînt, omul umanismului defila prin bombastice marşuri cu efigiile uitării ca un monstruleţ anost sau, cu concursul vreunui geniu, ca o hidoşenie spastică şi îndărăptîndă, închipuită dintr-un mănunchi paralizant de bezne negrăite. O mea culpa izbucnită din zdrobirea negativă a subconştientului, poate pentru ca actul pocăinţei să ia avînt de la însăşi scîrba de sine, nemaisinchisindu-se nici de pericolul programării psihomentale prin puterea imaginală a cuvîntului ca şi prin puterea cuvîntătoare a imaginii, vedeam ieşind din marea lumii acesteia, roşie de sîngele nevinovat cu care s-a-mbătat babilonoaica, o pan-anti-iconografie ca fiara din Apocalypsă, strigînd în gura mare prin puterea dată ei, saturaţia de culoare compusă şi lipsa de sens din icoana vieţii omului modern. Prin culoare compusă înţeleg toate roadele fenomenului invers lucrării slavei dumnezeieşti împreună cu duhul omului nou (adică botezat). Cu timpul, mîhnirii ale cărei dureri le trăiam prin simpatie în locul lui Eliade – care ar fi fost dator să se indigneze argumentat – i-a dat loc însufleţirea cumva jubilantă că iconoclasmul imaginii de sine a unei omeniri înşelate e un lucru bun, şi care nu se va opri decît la a doua Venire care o va şi încheia.

 

Dacă e conştient de starea sa, muribundul[9] nu se mai îngrijeşte de lucruri redundante. Luîndu-i-se de pe ochii sufleteşti greutatea cugetului trupesc, contemplă realitatea duhovnicească pe care şi-a creat-o în timpul vieţii; îşi vede chipul, sufletul: dacă e sau nu icoană. Dacă Adevărul a fost pentru el o noţiune abstractă, sau doar o nostalgie, o înfocare a inimii, sau în orice fel în care nu este o Persoană cunoscută unitar, prin participarea întregii fiinţe, atunci va fi la fel de scindată şi fragmentară şi realitatea care i se va desfăşura înaintea ochilor minţii, precum cerul care la sfîrşitul veacurilor se va înfăşura ca un sul de pergament şi se vor vedea temeliile lumii şi stihiile. Tot ochiul va vedea pe Domnul precum este; toate ale omului vor rămîne luminate doar în unghiul şi cu intensitatea cu care viaţa sa a statornicit în faptele sale, de la cele mai ascunse la cele văzute – pătrunderea Duhului Sfînt care odată gustată nu se uită. Iar atunci orice lucru autentic de la Duhul Sfînt i-ar putea reactualiza amintirea Aceluia, va fi neşovăit ales şi primit drept za în înfricoşătorul proces al trecerii ce-i stă înainte. Dacă, dimpotrivă, n-a avut niciodată experienţa Duhului Sfînt, nu L-a cunoscut şi nu s-a lăsat cunoscut de El, nici în moarte nu va discerne ce este de la Duhul şi ce de la duhurile rele. Cît despre eretic, va fi sfîşiat de îndoiala care cîndva i-a pervertit credinţa, ca o fracţie periodică, aninat într-o vecie uitată.

 

IV

crez

Toate genurile muzicale, dacă sînt autentice (sincere cu inima), pot face clipa tangentă cu veşnicia. Dintre toate, genul compus de Sfinţi contopeşte clipa cu veşnicia.

Duhul cu care este ipostasiat ceva este mai important decît orice altă calitate (sistem, concept, inovaţie, măiestrie, meşteşug). Dacă duhul este mort, lax, neautentic, sau înşelător în orice chip, ipostasierea este neadevărată. Adevărul şi geniul trebuie să fie simbiotice şi consonante, altminteri nu au rost nici în vremelnicie, nici în veşnicie.

Intenţia artistică (zămislită din duhul care o inspiră) este audibilă, indiferent de imperfecţiunile de expresie. Nu este expresie desăvîrşită fără revelaţie şi muncă – fără de care nici o abundenţă a inspiraţiei nu poate compensa.

Sînt mai multe sfere de audiţie muzicală, în ordinea audibilităţii: sunetul general al vieţii, percepţia liber-voită, sunetul organizat versus sunetul dezorganizat, muzica sunetului de-sine-organizat, muzica creată în minte, muzica creată în inimă, muzica auzită în inimă, muzica auzită în mintea unită cu inima, tăcerile armonice, sunetul serafic, Glasul lui Dumnezeu.

Sînt cîteva sfere ale expresiei muzicale: mimetică, curăţitoare, poftitoare, ludică, sacră, tămăduitoare, pătimaşă şi critică. Ele se pot întreţese.

Toate fiinţele cugetătoare sînt muzici.

 

V

 

Formele revelaţiei în Biserică: Tainele, Scriptura, Dogma, Canoanele, Arta. Invers proporţională cu acrivia cu care vrem păstrate adevărurile de credinţă, de ce am lăsa “aggiornate” cunoaşterile prin artă, căci nu ne luptăm împotriva trupului – forma artei –, ci împotriva începătoriilor, a stăpîniilor şi a duhurilor răutăţii, adică împotriva unor raţiuni perverse care se întrupează în formă, uzurpîndu-i şi asemănarea prin pervertirea conţinutului, dată fiind unitatea organică şi conceptuală dintre formă şi conţinut, care este întemeierea iconică şi iconomică. Canonul nu se referă la o formă fixă, ci la forma ideală a Duhului Sfînt, formă care îngăduie orice diversitate, dar cu o condiţie: să fie inspirată de Duhul Sfînt şi să-L exprime. Nediscernămîntul face discordie între formele revelaţiei (între dogmă şi arta prin care dogma se exprimă). Ne împotrivim la pomenirea Papei, dar în însăşi Taina Liturghiei primim polifonia, care e găselniţa Papei, şi nici un Sfînt nu s-a găsit vreodată să-i dea întemeiere în Biserică, tocmai fiindcă nu are temei în dogma ortodoxă. Ne împotrivim afirmaţiei „Hristos a fost doar om, nu şi Dumnezeu”, dar ne închinăm la icoana realistă, realismul fiind forma artistică echivalentă dogmei ariene. Ne împotrivim afirmaţiei „omul nu are suflet”, dar nu şi cînd auzim la strană cîntîndu-se mort, cu suflet împietrit, ba se mai şi pretinde că ar fi izvorînd dintr-o stare nepătimitoare – ca în povestea cu hainele împăratului care nu existau şi tocmai de aceea erau lăudate – uitînd cîtă trudă a trebuit Sfinţilor precum Dumnezeiescul Grigorie Palamas să apere aceea că dogma ortodoxă nu prescrie mortificarea părţii poftitoare, ci dreapta ei întrebuinţare.

Dacă vom accepta că fiecare are înţelegerea lui teologică, exprimată fie prin formulare dogmatică, fie prin formă artistică, va trebui, pe cale de consecinţă, să acceptăm şi că fiecare are înţelegerea lui şi asupra Fiinţei, Iconomiei, Energiei, Voii şi Lucrării lui Dumnezeu, prin urmare nu ar mai fi o singură inimă şi un singur crez, ci cîte inimi, atîtea crezuri: nu ar mai fi un Trup al lui Hristos, ci multe bucăţele. Este adevărat că fiecare cunoaşte intim şi unic şi personal pe Dumnezeu, şi fiecare I se adresează unic şi personal, dar Biserica, Trup Unul, are „interfaţa” Predaniei prin care comunică: Predania este raza dintre Soarele-Dumnezeu şi inima omului botezat.

Îngăduinţa (firesc izvorîtă din dragoste şi din înţelegerea că ritmul de desăvîrşire al fiecăruia nu trebuie trunchiat cu negingăşie), este din prejudecată înţeleasă ca necesitatea unei toleranţe fără limite, care periclitează însăşi mîntuirea celui “ocrotit”, căci fără întregimea şi curăţia dreptei credinţe nu ne mîntuim. Trebuie să ştim că dacă punem semnul egal între ceea ce este de la om cu ceea ce este de la Dumnezeu, desfiinţăm revelaţia şi însăşi temelia credinţei noastre, şi rămînem în cunoaşterea falsă din care El ne-a izbăvit, rămînem întru moarte. „Largheţea înţelegerii” sau „mila” pe care o susţin unii faţă de arta lipsită de Darul Duhului Sfînt este acelaşi lucru cu laxitatea minţii şi înduioşarea nedemnă pe care o arată faţă de ecumenism. Atitudinea „tot omul are har, indiferent ce crede sau ce face, hai să ne avem ca fraţii” este cu totul alta decît a Dumnezeului nostru, Care nu se dăruieşte pe Sine vrăjmaşilor şi indiferenţilor Săi, cu totul alta decît a Sfinţilor, cărora nu numai că nu le este indiferent, dar tocmai de aceea se şi au ca fraţii fără vreun efort. În plus, duce la dizolvarea fermităţii în unison cu care Sfinţii Părinţi mărturisesc unitatea voii lui Dumnezeu în Predanie. „Cel ce vă ascultă pe voi, acela pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă. Iar cel ce se leapădă de Mine, acela se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine”, adică de Purcezătorul Duhului. A nu vedea şi a tolera în arta Bisericii nu apofatica eliberare a formei care eludează canoanele, ci lipsa Duhului Sfînt, nevădind-o, nerespingînd-o, este acelaşi lucru cu a „ierta” ereziile, a nu le detecta, a nu le vădi, a nu le refuta şi a nu le anathematisi.  Prea-sfînta Gură a Treimii vorbeşte în Predanie cu deplinătate, iar în toată creaţia, cu ghicitură şi ascunziş. Dumnezeu Se arată şi înafara Ortodoxiei prin lucrare, dar în şi prin Ortodoxie Se arată întreg. Se arată şi în cel nebotezat prin plăsmuire şi proniere, dar în cel botezat Se sălăşluieşte pe dinăuntru şi i Se arată desăvîrşit. Aşadar, în Arta Sfinţilor Dumnezeu Se arată întreg, iar în arta păcătoşilor, prin umbră. Să nu spunem că sînt egale, emasculîndu-ne raţiunea.

Dumnezeu este şi Drept, şi Milostiv. Nu este numai Milostiv, că de ar fi fost aşa şi dracii ar fi egali cu Sfinţii, iar arta lumească (satanicească) ar fi egală cu cea sfinţită. Nu este numai Drept, că dacă era să plătească fiecăruia pentru păcat, distrugea toată făptura creată, afară de Maica Domnului, iar atunci şi arta necanonică în ce priveşte forma n-ar face atîtea minuni care să-I dovedească necăutarea la „faţă”. Mărturisitorul, adică cel care dă mărturia Dumnezeului-Adevăr, nu e chemat spre a scoate ghimpele conştiinţei păcătosului, căci tocmai prin a-l nelinişti i s-ar deschide şi aceluia căile Păcii. Cine neagă evlavia sinceră a diletantului? Şi cine nu se teme de briciul profesionistului beat de slavă? Cine nu vede diferenţa de orizont dintre cele două feluri de măiestrie? Că unele sînt către Dumnezeu, iar altele de la Dumnezeu. Evlavia păcătosului are nădejde, iar jertfelnicia sfinţilor putere. În mărinimie (mărimea de inimă) încape totul, dar inima stă ocrotită de coaste, aşa cum în trupul Bisericii stîlpii adevărului ei nebiruit extaziază prin suflarea Duhului milele inimii ei prea-sfinte.

 

„Dumnezeu nu era cu totul necunoscut nici mai-nainte de înomenirea Fiului Său: Cunoscut era în Iudeea, dar slava lui Dumnezeu era necunoscută. Căci adevărata slavă a lui Dumnezeu nu este facerea zidirilor celor de altă fiinţă decît El, ci naşterea Fiului celui de o fiinţă şi purcederea Duhului celui de o fiinţă cu El. Chip al slavei lui Dumnezeu este şi zidirea lumii celei nevăzute şi a celei văzute, însă aceasta nu este slava cea adevărată a lui Dumnezeu. A fi Tată al Fiului şi Purcezător al Duhului, aceasta este slava cea cu adevărat a lui Dumnezeu. Fiul este „strălucirea slavei Dumnezeirii”, El este haractirul Ipostasului celui Părintesc. Duhul cel Sfînt Cel ce din Tatăl Se purcede este slavă a Dumnezeirii, pentru care şi zicea de Dînsul Fiul: „Acela pe Mine Mă va slăvi.” Şi Iisus Hristos a propovăduit în lume pe Tatăl, şi pe Fiul şi pe Duhul Sfînt, zicînd către apostolii Săi: „Deci, mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-i pe ei întru numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.” Drept aceea, El i-a luminat pe oameni spre înţelegerea slavei celei covîrşitoare a lui Dumnezeu, care este închinăciunea şi slujirea Dumnezeirii celei în Trei Ipostasuri: „Eu Te-am propovăduit pe Tine pe pămînt.” Şi iată noima cuvintelor apostoleşti care ne stau înainte: Dumnezeu – Care, în vremea facerii lumii a zis să se arate lumina cea simţită dintru întunericul ce acoperea împrejur pămîntul şi să strălucească spre luminarea zidirilor – acelaşi Dumnezeu, „cînd a venit plinirea vremii”, a trimis altă Lumină – pe Fiul Său care S-a înomenit, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care a luminat inimile noastre ca să cunoaştem slava cea adevărată a lui Dumnezeu. Şi pentru luminarea aceasta se cuprind şi cuvintele: „Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să fie covîrşirea puterii a lui Dumnezeu, iar nu de la noi. Şi, cu adevărat, comoară nepreţuită este luminarea aceasta, ca una ce este pricinuitoare a cereştilor bunătăţi ale vieţii celei veşnice: „Şi aceasta este viaţa cea veşnică: să Te cunoască pe Tine Dumnezeul cel singur adevărat.”[10]

 

Viaţa veşnică este a cunoaşte pe Dumnezeu. Arta Bisericii este o formă de cunoaştere a lui Dumnezeu. Cei ce lasă Arta Sfîntă pradă celui rău, la fel fac şi cu propria lor mîntuire.

 

Cum să iau, Doamne, adevărul Tău în gura mea de vierme? Ci vai mie de nu-l voi lua! Unde eşti, ah, Sfinte Dionisie, să răscumperi cu cuvîntul tău de diamant veacurile în care fiara dezunirii celor ce sunt prin fire unite au ascuns privirii omului splendoarea slavei vii ale dumnezeieştilor cîntări Iubirile?

VI

 

Lupta lui Iacov cu Îngerul: a lupta prin fire cu firea, prin lege cu legea, prin iubire cu iubirea. Dar ce luptă? Dorul dumnezeiesc, rîvna din inima lui Iacov, luptă să obţină binecuvîntarea unei fapte care trece dincolo de lege. Mîntuirea prin artă.

La pomenirea celui dintîi propovăduitor al Adevărului revelat prin cuvînt şi prin artă,

Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca

Neonila

 


[1]Despre unimea atributelor simple” face parte din eseul „Istoria tăcerii”.

[2] lipsa/absenţa binelui

[3] De aici înainte se descrie trecerea de la contemplaţia naturală la cea supra-naturală.

[4] Adică cele gîndite.

[5] De aceea ideea de „martirologie” dotată cu microscop pentru analizarea Sfintelor Moaşte este doar o penibilă şi neilustră reciclare a vechii idei papiste: ştiinţa în locul lui Dumnezeu sau „despre logica sacrului ca impostură a sacralizării logicii”.

[6] Precum sunt nedespărţite şi de Bine, şi toate sunt Una fiind întru Unul Dumnezeu

[7] Şi a văzut Dumnezeu lumina că este bună/frumoasă. (Facere 1:4)

[8] P. Florenski. Am folosit ideea ca tîlcuire a versetului 1:2 Facere, aplicabilă oricărui domeniu al creaţiei artistice divino-umane.

[9] Europa şi fiul ei spiritual – omul modern.

[10] Cuviosul Mitropolit Nichifor Theotoki – Tîlcuire la a Doua Epistolă a Sfîntului Apostol Pavel către Corinteni

 

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.