Evreii, Americanii si Curtezana Rosie a lui Ion Iliescu. Corina Cretu si viermele ei vazuti de Eugen Mihaescu “Intre linii”

“Corina Crețu îl avea pe “vino- ncoace”! Inaltă și nu prea slabă, cu pulpele pietroase dezgolite de fusta prea scurtă și tricoul subțire, prin care se ghiceau sânii fără sutien, Corina îți arunca o privire ușor sașie și asimetrică, dar impertinentă, cu care parcă te deschidea la prohap. Nimic din politiciana de azi nu mai amintește de fata de cartier băgăcioasă, lipicioasă ca o gumă de mestecat, care ți se lipește de deget, o scuturi și ți se lipește de toată mâna. Corina Crețu, euro-deputata, s-a transformat într-o tanti cu mărgele și și-a pierdut tot hazul. Atunci când am cunoscut-o, în 1993, era ca un măr domnesc. E drept că înăuntru avea un vierme…” – Eugen Mihaescu

Portalul Ziaristi Online continua prezentarea cartii de memorii a artistului Eugen Mihaescu, “Intre linii“, aparuta la Editura Rao la finele anului trecut. Astazi, special pentru domnul Ion Iliescu, proaspat externat deci practic resapat, un fragment semnificativ pentru biografia Corinei Cretu, “Curtezana Rosie” a “Sandramalei Staliniste”.

“…
Cu mult mai eficienți decât firma angajată prin intermedierea lui Petru Popescu s-au dovedit Nicolae Cajal și rabinul Moses Rosen. Sigur, și interesele erau cu totul altele. Cert este ca lobby-ul evreiesc a obținut pentru președintele României o invitație la inaugurarea Muzeului Holocaustului de la Washington, în primăvara anului 1993. Presa Opoziției a scris malițios că Iliescu va ajunge în America pe ușa din dos și poate va reuși să strângă mâna noului președinte american undeva pe hol sau la recepția organizată cu acest prilej, ca să se poată lăuda apoi că a reușit să-l întâlnească pe Bill Clinton. Iliescu m-a anunțat și pe mine că urmează să sosească în capitala americană și m-a rugat să-l însoțesc la inaugurare.

Era o zi de aprilie rece, cu un vânt tăios. Ceremonia de deschidere avea loc în aer liber și toți invitații erau zgribuliți pe platoul din fața muzeului. Deodată, consilierul Opaschi s-a apropiat de președintele român și i-a întins o kippah pe care acesta, ca un copil cuminte, și-a pus-o pe cap. Dan Iosif, aflat lângă mine, a sesizat mișcarea și m-a înghiontit ușor cu cotul în coaste:

— Uite, mă, ce face! Și-a pus kippah pe cap!

Și el, ca și mine, era contrariat că Iliescu s-a acoperit deși ceremonia nu avea un caracter religios și nici un rabin nu a rostit rugăciunea pentru morți. Am fost curios să aflu ce l-a determinat să se comporte așa și l-am întrebat cu prima ocazie. Mi-a răspuns înțepat: “Mi-era frig la chelie!” Nu m-am mai obosit să fac vreun comentariu, ci doar l-am urmat tăcut în interior. Radu Ioanid, funcționar al muzeului, ne-a însoțit îndeaproape servindu-ne de ghid. Trecând din sală în sală, era imposibil să nu remarci că, în fiecare din ele, monitoarele erau programate să transmită, în buclă, aceleași și aceleași imagini cu execuția mareșalului Antonescu.

După ce vizita s-a încheiat, președintele s-a întâlnit cu directorii muzeului. Atunci, ca și un an mai târziu, când Iliescu s-a aflat din nou la Washington, conducerea Muzeului Holocaustului a insistat, sprijinită cu mult zel și de domnul Ioanid, ca România să permită accesul specialiștilor în arhivele statului, pentru a se putea determina cu exactitate ce anume s-a confiscat la “românizare” în anii ’40. Iliescu a rezistat de fiecare dată și a refuzat diplomatic, pretextând că arhivele erau în plină reorganizare după haosul produs de Ceaușescu prin demolarea vechiului sediu. (Cu toate acestea, conform rezervistilor SRI, Virgil Magureanu avea sa furnizeze Muzeului Holocaustului documente importante din arhivele romanesti iar ulterior Ion Iliescu avea sa infiinteze Comisia Wiesel – Nota Z.O.)

În aceeași zi, mi-am dat întâlnire, la hotelul în care erau cazați jurnaliștii care îl însoțeau pe Iliescu, cu prietenii mei Dinu Săraru și Adrian Riza (ultimul era redactor la săptămânalul de partid “Timpul”). În clipa în care cei doi își făceau apariția, s-a apropiat o tânără ziaristă, cu o fustă cam scurtă, care m-a abordat direct:

— Domnule Mihăescu, am reușit să-i iau un interviu lui Clinton la ieșirea din muzeu, mi-a zis ea timid.
— Serios? Pot să-l ascult și eu? am întrebat eu cam neîncrezător.
— Sigur, a răspuns fata, s-a întors pe călcâie și a intrat în hotel.

Săraru și Riza au început să râdă și să mă tachineze:

— Fugi, dom’le! Asta se dă la tine!
— Pe naiba! E de vârsta lui fiică-mea! Eu sunt un om bătrân! Ce să vadă la mine?
— Hai, dom’le! Lucrează la “Cronica Română”, a trimis-o Horia Alexandrescu în delegație și vrea să te impresioneze. Ce interviu? Ce, noi n-am fost acolo?

Am hotărât să o aștept totuși pe jurnalista care a revenit în scurt timp cu un reportofon. Am rugat-o să pornească mașinăria pentru că eu habar n-aveam să umblu cu ea și fata a apăsat pe un buton după care mi-a apropiat aparatul de ureche. I-am recunoscut vocea strigând: “Mister President! Mister President!” În fundal, se auzea gălăgia străzii, claxoane și apoi vocea lui Clinton răspunzând: “Hi! How are you?” A urmat imediat întrebarea: “V-ați întâlnit la Muzeul Holocaustului cu Președintele României?” Clinton îi spunea că da, l-a cunoscut și au stat de vorbă vreo 15 minute, că i se părea o persoană foarte interesantă și încheia spunând, în loc de concluzie, că era convins că democrația în România se afla pe mâini bune! După care își lua rămas bun. Jurnalista a oprit reportofonul și abia atunci eu am întrebat-o cum o cheamă. Tânăra aceasta era Corina Crețu.

— Hai cu mine! i-am spus și m-am dus direct la Iliescu la hotel.

Am rugat-o să aștepte în hol și am urcat la președinte. Citisem și eu revista presei din România în care toate ziarele (în frunte cu “Evenimentul Zilei” și Ion Cristoiu) luau în râs tentativa ocolită prin care șeful statului român încerca să ajungă în preajma președintelui american. Iliescu a fost atât de uimit auzind cuvintele de laudă rostite de omologul său, încât și-a pierdut calmul obișnuit și, febril, a cerut imperativ:

— Caseta asta trebuie să ajungă urgent la Radio România!
— Domnule Președinte, veți pune în pericol ziarista de la “Cronica Română”, care dorește să transmită interviul în primul rând cotidianului care a trimis-o în America.
— Lasă că vorbesc eu cu Horia și va înțelege. Nu va fi nici o problemă.

Am coborât în grabă în hol unde am regăsit-o pe tânăra jurnalistă și i-am comunicat dorința președintelui.

– Aoleu! a sărit speriată Corina Crețu. Dacă interviul apare în altă parte decât la “Cronica Română”, Horia Alexandrescu mă dă afară! Eu sunt aici pe banii ziarului, nu ai Președinției!

Corina a început să se lamenteze, gata să izbucnească în plâns ca un copil speriat. Abia atunci, impresionat să o văd atât de vulnerabilă, am privit-o mai cu atenție. Am înțeles de ce s-a oprit Clinton atunci când l-a strigat la ieșirea din Muzeul Holocaustului. Tânăra
mi-a povestit, mai târziu, că președintele american s-a întors către ea și i-a zâmbit, după care s-a apropiat de mulțimea care era ținută în loc de cordonul de agenți. Crezând că e o admiratoare, i-a întins mâna și Corina a apucat-o reținându-l și, apropiind reportofonul, s-a prezentat drept redactor al unui ziar românesc. Corina Crețu îl avea pe “vino- ncoace”! Inaltă și nu prea slabă, cu pulpele pietroase dezgolite de fusta prea scurtă și tricoul subțire, prin care se ghiceau sânii fără sutien, Corina îți arunca o privire ușor sașie și asimetrică, dar impertinentă, cu care parcă te deschidea la prohap. Nimic din politiciana de azi nu mai amintește de fata de cartier băgăcioasă, lipicioasă ca o gumă de mestecat, care ți se lipește de deget, o scuturi și ți se lipește de toată mâna. Corina Crețu, euro-deputata, s-a transformat într-o tanti cu mărgele și și-a pierdut tot hazul. Atunci când am cunoscut-o, în 1993, era ca un măr domnesc. E drept că înăuntru avea un vierme…

Am insistat, asigurând-o că președintele va avea grijă să-i explice situația directorului de la ziarul pe care îl reprezenta. Într-un târziu, Corina a cedat și mi-a dat caseta și astfel interviul a fost difuzat la radio.

A trecut o lună și jumătate de la această întâmplare. Eram la București și, ca de obicei, m-am gândit să umplu frigiderul cu bunătăți pe care taică-meu, ca orice om în vârstă, nu se îndura să dea banii așa că am traversat bulevardul să fac niște cumpărături la “Unic”. Cu pachetele în mână, mă îndreptam spre casă când dau nas în nas cu tânăra de la Washington. Amărâtă, cu o față lungă, aș zice că era chiar jigărită. O opresc și o întreb:

— Ce mai faci, domnișoară?
— Ce să fac? Vai de capul meu! Nu mai am slujbă că m-a dat Horia Alexandrescu afară de la ziar!

Auzind asta, am luat-o de mână, am trecut pe acasă și am lăsat pachetele, după care am sărit într-un taxi și ne-am oprit la Cotroceni. Iliescu dăduse ordin cerberilor în fustă, care îi păzeau biroul, să-mi permită întotdeauna accesul în cabinetul său, fără să-mi impună așteptatul în anticameră și acesta a fost singurul privilegiu de care m-am bucurat la Președinție în acea perioadă. O dată ajunși în fața lui Iliescu, i-am prezentat-o pe Corina și i-am spus:

— Domnule Președinte, fata a rămas șomeră după ce ne-a dat caseta la Washington. Horia a dat-o afară de la ziar de o lună și jumătate. Aveți obligația să o angajați aici!

Așa a ajuns Corina Crețu funcționară la Cotroceni. A fost instalată într-un birou din apropierea celui ocupat de Traian Chebeleu, purtătorul de cuvânt al Președinției. O cameră mare, cu pereții acoperiți de lambriuri din lemn sculptat și ferestre spre grădină, în care lucrase, până de curând, Mihai Bujor-Sion. Nu știu exact ce i-au dat de făcut – era consilier de consilier — dar, imediat, a dat piept cu invidia și răutatea colegilor. Primul conflict mai grav a apărut când a plecat în vacanță și Cornel Codiță, care lucra în două cămăruțe prăpădite, a profitat ca să-i ocupe biroul. Corina a venit la mine să se plângă și eu l-am tras de mânecă pe Iliescu. Acesta a sărit în sus făcând mare tărăboi, dar nu l-a pus pe “generalul de birou” Codiță să elibereze camera.

Chiar dacă n-a avut câștig de cauză, Corina a învățat lecția și a știut să profite de situație lăsând să se înțeleagă la Cotroceni că eu sunt protectorul ei. Aceasta a fost tehnica pe care a întrebuințat-o, de atunci în colo, ca să reușească să avanseze din umila poziție de documentarist la cea de purtător de cuvânt al Președinției. Trebuie să admit că a știut să aibă grijă de propria carieră! Și nu i-a fost ușor! Asemenea unei curtezane versate, răspândea zvonul că ar fi încurcată cu unul sau altul dintre politicienii partidului. Întotdeauna altul decât cel care era amantul ei în realitate și, mai ales, unul superior ierarhic. Azi se auzea că e cu Oprescu și, de fapt, era cu Fulga și tot așa. Corina și-a construit cariera cocoțându-se pe umerii bărbaților prin patul cărora a trecut, dar păstrând un aer inocent, care a reușit să o păcălească până și pe suspicioasa doamna Nina. Soția președintelui a primit-o pe Corina în casă și a luat-o sub aripa ei oblăduitoare. Tânăra funcționară a știut să profite și de veșnica ceartă dintre cele două scorpii de la ușa lui Iliescu, astfel încât, încet dar sigur, le-a adormit vigilența devenind indispensabilă președintelui aflat într-o perioadă de efervescență publicistică. Evident că importanța pe care Corina a căpătat-o în ochii “patronului” de la Cotroceni a stârnit invidii. Așa m-am trezit eu, într-o bună zi, că m-a oprit domnul Gabriel Naghi, pe vremea aceea unul dintre aghiotanții lui Iliescu, să mă roage, n-am înțeles de ce pe mine, “să-i spun Corinei să se spele în urechi!?” Orice se putea spune despre noua “pupilă” prezidențială, numai că era certată cu săpunul nu! Altele erau păcatele Corinei! Unul dintre ele ar fi imaginația prea bogată. N-am înțeles niciodată de ce a trebuit să inventeze că la originea ascensiunii sale politice se afla prietenia dintre taică-său și Iliescu. Nici eu nu m-am așteptat vreodată să recunoască felul în care “a aterizat” la Cotroceni. Oricine îl cunoaște însă, cât de cât, pe Iliescu știe că este foarte scrupulos atunci când vine vorba de rude sau prieteni. Dar dacă îi iese în cale vreo purtătoare de fustă cu sex-appeal, dă dracului toate principiile! Eu, unul i-aș fi luat oricum apărarea Corinei în fața “dinozaurilor” și securiștilor de la Președinție.

Unica vizită de stat pe care a făcut-o Iliescu a fost la Paris, în aprilie 1994, la invitația lui François Mitterrand. Franța ne întindea, din nou, mâna și ne scotea din izolare. Nu știu ce l-a determinat pe Iliescu să mă invite să-l însoțesc: faptul că “dădeam bine” și eram un soi de garoafă de prins la butonieră când vizita Occidentul sau auzise că sunt un mare admirator al președintelui francez? Chiar cred că i-am povestit de drumul inutil pe care l-am făcut de la New York, în 1991, împreună cu Petre Roman, în speranța deșartă că-l voi întâlni pe Mitterrand la București.

Mult timp, am crezut că Mitterrand și Iliescu au multe lucruri în comun: socialiști amândoi, atacați de presă cu ferocitate, amatori de femei frumoase. Am sperat ca Iliescu să facă pentru România ceea ce a reușit Mitterrand pentru Franța. Din păcate, asemănările se opresc la cele câteva puncte enumerate, președintele francez fiind un adevărat om de stat, în timp ce Iliescu este un modest sforar de Dâmbovița, mai preocupat să-și păstreze puterea, supraviețuind ciondănelilor politice decât să conducă țara.

M-am instalat în aeronava prezidențială puțin dezamăgit că nu am găsit loc pe partea stângă a culoarului de unde se pot vedea Alpii când se survolează Austria și Elveția. Puține priveliști sunt atât de grandioase. Nici nu m-am așezat bine că a apărut Corina Crețu și a ocupat locul de lângă mine. M-am indispus pentru că îmi bloca accesul liber la culoar și, de aceea, o ascultam cu jumătate de ureche. Brusc, am devenit atent. Limbută de felul ei, Corina a început să-mi spună că se teme că va pierde vederea și la ochiul valid. Știam că a suferit un accident în copilărie — un neastâmpărat a lovit-o cu o “invizibilă” — și, în urma unei infecții, nu mai vedea cu unul din ochi. O ascultam pe Corina povestind, cu oarecare detașare, că e posibil să orbească și am simțit că mi se face rău fizic. M-a fulgerat imaginea ei cu ochelari negri, tatonând trotuarul cu un baston alb, înaintând șovăielnic în întunericul veșnic. Șocat, am tăcut tot drumul.

Avionul a aterizat pe aeroportul “Le Bourget” de unde, conform protocolului, ne-am îmbarcat în două elicoptere, care ne-au dus până la esplanada din fața Domului “Invalizilor”. Aici ne așteptau limuzinele și un escadron al Gărziii Republicane călare, care ne-a încadrat și ne-a însoțit, dincolo de podul “Alexandru al III-lea” dăruit de țarul rușilor, până la palatul Marigny, reședința rezervată șefilor de stat aflați în vizită în Franța. O republică, dar cu protocol imperial al cărui fast m-a impresionat. Mă gândeam la diplomații români aflați în misiune aici care, dacă îi întrebi, nu dau doi bani pe lucrurile astea într-o țară în care importanța invitaților la Elysée se măsoară și prin numărul pașilor pe care președintele îi face în întâmpinarea musafirilor săi.

Statutul meu în delegație fiind, ca de obicei, confuz — eram prezentat drept “prietenul președintelui” — programul meu era mult mai liber. Așa că mi-am lăsat bagajul în cameră și am plecat în Cartierul Latin ca să mă instalez la o masă pe terasa cafenelei “Flore”, locul meu preferat. Aici mi-am dat întotdeauna întâlnire cu toți prietenii mei artiști: sculptorii George Apostu și Victor Roman sau scriitorul Tudor Eliad. Să privesc lumea care defilează prin fața mea îndreptându-se spre librăria “La Hune” este, pentru mine, un spectacol mai interesant decât Muzeul Luvru.

În timp ce priveam fericit personajele care se perindau pe trotuar, a trecut unul care îmi părea cunoscut. Dacă era cel la care mă gândeam, mi se părea incredibil să rămână neschimbat după mai bine de treizeci și cinci de ani. Pe vremea când l-am cunoscut, Lucian Regenbogen era asistentul unui celebru oftalmolog. Era un bărbat frumos, înalt, jucător de baschet, cu părul inelat și avea mare succes la femei. Știam că, între timp, făcuse o strălucită carieră în Israel, unde emigrase la sfârșitul anilor ‘50. Ajunsese medicul generalului Moshe Dayan, având un rol crucial pentru că se îngrijea de singurul său ochi, și îl operase, printre alții, și pe pictorul Marc Chagall.

Cu o voce mică l-am strigat timid: “Lucică!” Doctorul trecuse de mine, dar m-a auzit, a tresărit și s-a întors. Mi-am dat seama, după privirea lui cercetătoare, că nu mă recunoaște (eu mi-am lăsat barbă între timp) și am spus: “Eugen Mihăescu”.

— Aaa! Ce faci, dragă? Ultima dată când ne-am văzut, eram cu Sergiu Georgescu și cu Leibovici!
— Vino, așează-te lângă mine! Ai mâncat? l-am întrebat eu.

Regenbogen s-a instalat în fotoliul de paie și eu, în scurt timp, l-am atacat direct:

— Lucian, dragă! Nici nu-ți poți închipui cât mă bucur de întâlnirea noastră. Vreau să-ți “ciupesc” o consultație.
— Ai ceva la ochi?

Atunci, i-am povestit de tânăra asistentă a președintelui României.

— Îmi pare rău, zice medicul. Mâine plec.
— Da, numai că eu vreau să o vezi astăzi. Unde stai?am insistat.
— La o mătușă, pe bulevardul Bosquet.
— Hai să mergem, am sărit eu. Domnișoara se află la o aruncătură de băț.

Docil, Regenbogen a acceptat să luăm un taxi, mi-a arătat clădirea în care locuia și eu mi-am continuat drumul. Am avut norocul să o găsesc pe Corina Crețu la ambasada României. Am înhățat-o fără multe explicații, am cumpărat atropina pe care o ceruse medicul și ne-am înființat la adresa pe care mi-o indicase Lucian. Am uitat de toate când am intrat în apartamentul mătușii pentru că era un adevărat muzeu. Lucrările marilor maeștri moderni francezi tapetau pereții. Amicul meu a măsurat-o pe Corina din cap până în picioare și m-a tras deoparte.

— Ai ceva cu ea?
— Fii serios! E de vârsta fiicei mele, am răspuns eu.

Regenbogen a consultat-o pe Corina și a diagnosticat o desprindere de retină, care trebuia operată de urgență. S-a oferit să facă personal intervenția cu laser, dacă pacienta vine în Israel. Așteptând să treacă efectul atropinei, Lucian m-a scos pe balcon și mi-a spus:

— Să știi că povestea asta va costa patru mii de dolari. Cine va plăti?
— Fata n-are bani, voi plăti eu.
— Dacă e așa, aș prefera să-mi aleg două din desenele tale, dacă n-ai nimic împotrivă.

Am fost de acord spre bucuria prietenului meu, care cunoștea foarte bine valoarea pe piața americană a lucrărilor mele. Nu numai că Lucian Regenbogen a operat-o pe Corina Crețu, dar a și găzduit-o în timpul scurtei convalescențe și a introdus-o în lumea bună israeliană. Mai trebuie să spun că tânăra a profitat ca să se laude cu “relațiile” ei? Mai mult, a povestit la toată lumea că Nicolae Cajal a ajutat-o să se opereze. Nu i-am dat niciodată Corinei detalii în privința costului operației și nici nu i-am spus cine a plătit. Cum aș putea defini această incredibilă întâmplare, care mi-a scos în cale exact specialistul care putea salva vederea Corinei? Când am reîntâlnit-o câteva luni mai târziu, după ce se vindecase, era veselă și, spre stupoarea mea, mi-a spus foarte senină:

– Lucian mi-a operat și ochiul condamnat și mi-a pus o proteză de sticlă. Vrei să ți-o arăt? s-a oferit ea, gata să-și scoată ochiul din orbită.

…”

Eugen Mihaescu, Intre linii, Editura Rao, Bucuresti, 2011

Foto: Muzeul Holocaustului

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare *