ULTIMA MEA MINERIADĂ. O mărturie in premieră - Ziaristi OnlineZiaristi Online

ULTIMA MEA MINERIADĂ. O mărturie in premieră

Portalul Ziaristi Online este onorat sa publice, in premiera, marturia despre zilele de 13-15 iunie 1990 a unui fost student la Arhitectura, Marius Dinu (foto acum si atunci), unul dintre participantii la Fenomenul Piata Universitatii care nu au emigrat dupa mineriada Guvernului FSN condus de Petre Roman sub obladuirea lui Ion Iliescu.

ULTIMA MEA MINERIADĂ

Sa va zic cum a fost:
Dormeam de 15 ore după trei zile de nesomn. Proiectele le făceam în ultima clipă și le predam mereu după termen.
M-a trezit liniștea, nimeni nu mai mișca în casă, m-am ridicat brusc și i-am găsit la televizor. Erau niște autobuze arse și o cladire fumegând. N-am putut să ascult comentariul.
„…ăștia iar mint! Mă duc să văd cu ochii mei!…”
Orașul era părăsit, ca-ntr-o zi de duminică, din Poliție fumul se subțiase, pe jos documente ude și câțiva răzleți, căscau gura.
La Școală (Institutul de Arhitectura) am aflat ce se-ntâmplase, cum au intrat muncitorii, noaptea, peste colegii care lucrau la predarea de a doua zi, cum au ars autobuzele și ce fum gros scosese clădirea poliției, ei văzuseră tot.

Acum în piață era liniște, deși ocupată de demonstranti, nimeni nu stătea locului, toți se vânturau grabiți.

Am plecat și noi.

De la Inter la Televiziune am luat un autobuz, cu geamuri sparte, condus de un şofer neras, cu tricolor pictat pe frunte, în care pasagerii stăteau atârnaţi afară, de uşi şi de geamuri, fluturând cârpe, deşi înăuntru toate scaunele erau libere.
Autobuzul nostru ne-a lăsat aproape de destinaţie, lângă alt autobuz, nouţ şi curat, cu etichetă-n parbriz, IMGB, din care coborau tineri, ca noi, cu nişte bâte frumoase, pe care n-am aflat unde le găsiseră.
L-am întrebat pe unul dintre ei, „unde mergeţi?” „la Televiziune!” „…şi noi tot acolo.” Şi-am mers împreună, ei sobri, tăcuţi şi responsabili, noi împrăştiaţi şi gălăgioşi, ca o turma de oi entuziaste.
În faţa Televiziunii, mulţime adunată, dincolo de gard, în curte, cordon de jandarmi.
Ca-ntr-un scenariu romantic, scris de un general debil, câţiva manifestanţi, şi manifestante, sar gardul cu floricele-n mâini şi le dau jandarmilor, de parcă soldaţii ăia ar fi fost vaci la păscut.
Şi să vezi minune, cordonul de scutieri este dizolvat de duioşie şi tineri neprihăniţi se reped să zburde prin televiziune.
„Victorieee!”
„Hai şi noi!” zice unul din ceilalţi doi colegi.
„În Televiziune? Ce să căutam? Staţi mă aici că asta miroase a provocare. Ce? V-aţi prostit?” …dar n-am avut ce face, decât să rămân singur, m-am luat după ei.
N-am urcat decât un etaj şi ne-am blocat pe un coridor, îmbulzeala mare, probabil acelaşi scenarist regenerase lupta de la Posada, din celalalt capăt al coridorului îngust jandarmii atacau, cu scuturi şi bastoane. Fiind printre ultimii ne-am retras repede, ieşind printr-un geam, spart la nevoie.
Ajuns în curte mi-am tras sufletul şi m-am uitat înapoi.
Prin vitrinele largi de la casa scărilor, se vedea clar, cum se aşezaseră pe doua rânduri, băieţii cu bâtele, în frunte cu amicul meu de plimbare, aşa ca la Sfatul Popular, după ce mirii au semnat hârtiile, doar ca-n mâini n-aveau flori şi mirii erau ultimii rătăciţi pe coridoarele Televiziunii, care ca să iasă trebuiau să treacă prin acest comitet de întâmpinare, patriotic şi muncitoresc.
Hmmm… atunci i-am înjurat pe toţi, de moarte. Şi să vezi comedie, Dumnezeu m-a ascultat, după ce a ieşit din Televiziune şi ultimul ameţit, au apărut jandarmii, ca o maşinărie surdă, şi au început să toace comitetul, fără discriminare. La început patrioţii au rămas împietriţi. Ei erau aliaţii. Ei veniseră să dea o mână de ajutor, cetăţenesc, organizaţi şi disciplinaţi, ca la manifestaţiile de pe vremuri, doar ca vremurile se schimbaseră şi ce se întâmpla acum nu mai era Cântarea României.
N-au avut ce face. S-au retras. Au ieşit în curte şi abia atunci a început nebunia, trădaţi de generalul scenarist s-au trezit încercuiţi, între jandarmi şi manifestanţii care tocmai le primiseră binecuvântările la ieşirea din Televiziune.
A fost un măcel! Amicul meu a-ncasat-o cel mai rău, fugind de jandarmi l-au prins manifestanţii furioşi, iar eu m-am bucurat, fără să ştiu ca mai târziu, voi împărţi cu el un pachet de ţigări, într-un salon de urgenţă.
Mă bucuram la gândul că naivii aia, mai proşti decât bâtele lor, au să-nţeleagă, până la urmă, că cineva îşi bătea joc de ei, ca şi de noi toţi.

Când s-a lăsat noaptea ne plimbam de colo colo, grupuri grupuleţe, ca-n Noaptea de Înviere, „…hai pe la Căminul de fete!” „…hai pe la Şcoala!” „…hai pe la Inter!”
Cei care au rămas la Căminul de fete chiar s-au însurat, în seara aia, noi n-am vrut, afară era mult mai interesant.
Liniştea s-a stricat când s-au auzit primele rafale, nu ştiam de unde vin şi ne-am lipit de ziduri, după ce-am mai prins curaj, ne-am prelins pe lângă faţade, cu grijă, până la adăpost, în Şcoală.
Nu pricepeam cine cu cine se lupta.
Lângă Librăria Eminescu era o baricadă de tomberoane, mai jos, la Romarta, un cordon de soldaţi.
La baricadă, o mână de furioşi, ultimii oameni liberi pe care i-am văzut, preferau să moară. Loveau tomberoanele continuu şi îndrăcit, tabla scotea un sunet sinistru în tăcerea oraşului, ţopăiau şi loveau cu sete în tabla ruginită… “Nu ne e frică!…” “Nu ne e frică!…” “Nu ne e frică!…” strigau cu disperare, să sperie moartea şi învingători, viaţa lor să devină demnă.
Soldaţii trăgeau, bineînţeles că trăgeau în sus, altfel se termina prea repede distracţia.
Nu i-am văzut ferindu-se, după fiecare rafală, loveau şi mai tare cutiile, săreau și strigau şi mai îndârjit.
Din când în când cădea câte unul, împuşcat în cap. Am numărat opt, un lunetist, ascuns ca un şarpe, se apucase să-şi cresteze răbojul. Îi trăgeam de picioare, la adăpost, de unde maşini fantomă, cu şoferi fără chip, îi cărau în
proaspete gropi comune, pregătite să-ngroape rămăşiţele ultimei revoluţii.
Spre dimineaţă zgomotul s-a împuţinat, se auzea limpede, într-un ecou de caldarâm umed, vocea unui comandant, înjurând cazon, mamele câtorva soldaţi, care nu mai rezistaseră tomberoanelor, aruncaseră armele şi izbucniseră în plâns.

Soldații au început să avanseze în piață la revărsatul zorilor. Noi ne-am retras în Scoală. Printre noi au aparut tineri necunoscuți, tunși militărește, agitați de o neliniște suspectă. Era unul care din cinci in cinci minute ne cerea arme, zicea că fesese concediat din Securitate și acum vroia să-i răpună pe toți. Noi, muți ne miram. Ăsta fusese prost instruit ori doar atât îl ducea capul?
Obosiți, am lăsat paza în seama portarului, în ziua aia venise proaspăt bărbierit și cu cămașa lui de ginerică, până la urmă pentru asta era plătit, ne-am dus într-un atelier și ne-am lungit pe planșete.
N-am ațipisem bine când am auzit un strigat de alarmă: „Fugiti!… Fugiti!.. Au venit minerii!”

Eu și Dan am apucat în aceeași direcție, spre turn, de sus am vazut piața plină de furnici negre. Ne-am ascuns cât am putut de bine, au trecut de câteva ori pe lânga noi și s-au întors, de parcă cineva ne numărase și noi doi nu ieșeam la socoteală. Ne-au înșfăcat și am coborât pe scara plină de caschete cu lămpașe. Școala se transformase într-un cuib de insecte războinice, roiau de peste tot, negre și iuți.
Când am ieşit din şcoală ne-a întâmpinat un urlet şi o pădure de bâte, cei care ne capturaseră acum ne apărau, încasau şi ei odată cu noi. Dan luase o bâta-n cap şi-i şiroise sângele pe faţă, un sâmbure meschin în firea mea îmi zice: “ ia uite?… a-ncasat-o-naintea mea şi se dădea mare karatist!…” dar Dumnezeu nu doarme, exact în secunda aia îmi trage şi mie o bâtă-n cap.
Cu moartea m-am întâlnit o singură dată, avea o secure ridicată deasupra capului şi ochii ieşiţi din orbite, “lăsaţi-mă să-i omor!… lăsaţi-mă să-i omor!…” L-au prins de mâini, ceilalţi, care credeau în dreapta judecată.
Ne-au dus în fântână. Bazinul rotund, ca un cerc magic, părea să fie singura noastră protecţie în faţa furiei. Eram patru. Am făcut pe leşinatul, era singura cale să nu mai fiu băgat în seamă, doar trăgeam cu coada ochiului, cum la marginea bazinului, feţele se schimbau, veneau şi plecau.
“Care este Munteanu?… Să-l vedem pe Munteanu!…” Munteanu era lângă mine, terminat de-a binelea, un servant îi ridica capul, trăgându-l de plete, ori de câte ori cerea mulţimea.
“Ia uite mă!… Seamănă cu Hristos!… Tăiaţi-i capu’!… Tăiaţi-i capu’!”
Singura noastră salvare a fost o salvare, am plecat primii, Marian pe targă, eu pe picioare, ne-au escortat, un miner murdar şi un inginer cu salopetă nou-nouţă.

La urgenţă era coadă mare, mai mulţi de-ai lor decât ai noştii, normal, cine se mai lăsa pe mâna autorităţilor în zilele alea. Mi-au pus două copci pe crestătura din creştetul capului şi mi-au dat să respir printr-un tub, că plecasem nemâncat de acasă şi mi se cam muiau picioarele.
Cât am respirat eu acolo, cu al treilea transport, apare şi portarul de la şcoala, venise la lucru cu o cămaşă albă, imaculată. Era nou în post şi, se pare, mic în grad, temnicera care fusese înaintea lui se retrăsese săptămâna trecută. Probabil îşi petrecuse „concedierea” pe balconul ei, din blocul Dunărea, c-aşa aveau portarii de instituţii, atunci, apartamente cu vedere la km 0.
Când i-am văzut cămaşa, roşie până la brâu şi doar cu mânecile albe, l-am întrebat pe domnul doctor, care deşi, între doua pansamente, avea replici feseniste, părea un om de treaba.
“Şi cu ăsta ce-au avut?… Ăsta e portarul!… P-ăsta de ce l-au mai bătut?… Omu’ era la serviciu, sigur nu făcuse nici-o revoluţie.”
Domnul doctor se uită mai bine la mine, se-ntoarce către asistenta şi-i zice:
“P-ăsta-l internam!… nu putem să-l lăsam pe stradă că-l prind ăia iar!… Bagă-l în salonul de babe, ca să nu-l găsească nimeni, nici dacă-l căută!”
Ultimul pat pe stânga, babele salvarea mea, m-am aşezat pe burtă, că spatele era bătătorit. Câteva babe s-au adunat şi au început să şuşotească, neliniştite, spre mine, m-am răsucit într-o rână şi m-am răstit la ele… “treceţi în paturile voastre!… “ profitând de proaspăta mea autoritate, de terorist, căpătata în salon. Aproape m-a umflat râsul, să văd cât de repede, mamăile, s-au băgat speriate-n pat.
Am adormit gândindu-mă, nu ştia nimeni de mine, n-aveam fise de telefon şi mai grav, nu mai aveam nici ţigări.

După câteva ore de odihnă m-a trezit conversaţia de pe patul vecin, printre bandajul gros care-i înfăşura capul şi ignorând nasul umflat cât o vânată, am recunoscut ochii încă nedumeriţi ai amicului meu de la televiziune, avea vizitatori, o cucoană, dichisită şi sigură de ea, care parcă venise cu bilet de voie, de la vreun minister. Nu ştiu ce vorbiseră, dar când s-au convins c-am făcut ochi, ea s-a întors către mine, să mă moralizeze un pic.
„Voi studenţii… ce v-a apucat? Voi trebuie să fiţi de stânga, aşa este normal!”
„Pai noi suntem de stânga, cu adevărat de stânga, numai că dumneata ești în confuzie mare. Întreabă-ţi nepotul proletar, pe care l-ai trimis să apere televiziunea, el ştie mai bine acum, c-a mâncat bătaie, şi din stânga, şi din dreapta” …şi-am tăcut, cu ochii la cele trei pachete, neîncepute, de ţigări fără filtru, de pe noptiera proletarului.
A venit vizita, în alaiul mare de halate albe, l-am recunoscut pe Alexei, şi el pe mine, am schimbat semne discrete, eram salvat, legătura mea cu lumea s-a restabilit.
La conferinţa de presă Marian a fost vedetă, l-au adus pe targă, a gemut de la început până la sfârşit.
Pe mine m-au enervat, l-am chemat pe Alexei şi l-am întrebat:
„Alexei, ziariştii ăştia străini, sunt idioţi?… Toţi mă-ntreabă acelaşi lucru… „cine i-a adus pe mineri?” Eu vin din piaţă, nu-s birou de informaţii CFR. De unde sa ştiu eu? Ăştia mă silesc să-mi dau cu părerea despre lucruri la care n-am participat? Vor să le confirm textele pe care le-au trimis deja? Nu vor să afle ce s-a întâmplat, cu adevărat?”
Peste câteva minute, Alexei s-a întors, cu un bonom înalt si slab, care vorbea bine româneşte şi care m-a ascultat, să-i spun cum a fost. Mai târziu am aflat, fusese Neculai Constantin Munteanu.

Ajuns acasă, vecinul meu, profesorul de matematică fesenist, încremeneşte când mă vede urcând scările, se-mpiedică şi cade pe trepte, drept in faţa mea, înspăimântat ca un şoarece, cred că-l traumatizaseră ştirile ori mă auzise la Europa Liberă.
Nu pot să pricep, cum oameni care te ştiu de-o viaţă, sunt siguri că te cunosc cu adevărat numai după ce au aflat din buletinele de ştiri, ca şi cum pentru gândurile pe care nu le poţi spune tuturor, s-au inventat televiziunile, ziarele şi ziariştii, ca să-l lumineze şi pe el, vecinul de la doi.

Acasă am găsit perdaful de rigoare:
“Ce-ai căutat? Puteai să mori!… şi dacă tot era să mori, mai bine mureai la revoluţie, măcar acum erai EROU!”

Marius Dinu
7 februarie 2012

Ziaristi Online

Fotografiile din 13 iunie 1990: Victor Roncea

Print Friendly, PDF & Email

3 comments

  1. Nica Leon

    Cu siguranţă Marius a greşit cînd a scris de ziaristul „Alexei s-a întors, cu un bonom înalt si slab…Neculai Constantin Munteanu. Probabil şi din cauza loviturilor, pentru că, N.C.M. nu este nici înalt şi nici slab, ci este un negricios, mic de statură.

  2. Marius

    Văd ca suntem preocupați de probleme esențiale, cum ar fi statura ziariștilor. Poate-mi amintesc greșit pentru ca stăteam pe scaun, poate l-am văzut în comparație cu ceilalți ziariști din cameră și dacă m-am lovit la cap, crede-mă, pe mine asta m-a lecuit de mult…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.