"Ziaristul există pentru a deranja". Corneliu Vlad despre starea presei si regulile jurnalistului - Ziaristi OnlineZiaristi Online

“Ziaristul există pentru a deranja”. Corneliu Vlad despre starea presei si regulile jurnalistului

Una scrie la gazetă, alta e situația

În mai toate piesele lui Caragiale e câte unul care citeşte cu voce tare gazeta şi le-o mai lămureşte şi altora din jur. Ziarul era o instituţie de seamă a zilei şi tot românul care se respecta era cititor. De la prefect la băiatul de la frizerie şi de la ipistat la pensionar, toată lumea era cu ochiul la gazetă, iar polemistul Rică Venturiano era vedeta chiar şi la mahala. Astăzi? Mai avem în presa scrisă un Rica Venturiano al nostru, înafara celora care-şi fac faima pe la televiziuni? An Caragiale, 2012, dar cu gazete nu prea citite şi fără tenori ai presei de talia lui Rica.
Numărul cititorilor de ziare s-a împuţinat, într-un an, la jumătate sau chiar mai mult, anunţa BRAT. Nu e de mirare dacă e adevărat că 40 la sută dintre români sunt analfabeţi sau semi, iar 12 la sută dintre ei n-au o carte în casă, cum ni se comunică pe Facebook. De ce cumpărăm sau citim mai puţine ziare? Din felurite motive. Mai puţine şcoli şi dascăli, drept care mai puţini şi mai nepregătiţi şcolari, drept care mai puţini viitori cititori de ziar. Iar cei ce prind drag de citit, dau fugă mai degrabă la cărţi de Paolo Coelho (al domnului Liiceanu) şi la Mihaela Rădulescu, la îndemână pe orice tejghea de ziare, alături de autorul nu mai puţin de succes Dan Puric. Univers spiritual, ce mai!
Iar ziarul preferat e ori tabloidul, ori ziarul de sport. Ca să aflăm ce-o mai gândi oare Gigi Becali, cel ce „ne-a întinat istoria“, cum mânjesc cu indignare zidurile oraşului fanii Stelei de altădată. Din ziar, aflăm pe dată. Credem şi cu ochii închişi asemenea ziare, nu se pune problema de încredere. O poză cu o despuiată o vezi, nu o pipăi, dar ştii că poţi să te încrezi în dansa, e, pe undeva, în viu. Dar în ziaristul de lucruri serioase, în ziaristul din presă quality, cum se zice mai nou, poţi avea încredere? Răspuns: din ce în ce mai puţină.
În iunie 2011, un studio GfK susţinea că răsfăţaţii publicului românesc, că încredere, erau pompierii (cu 95 la sută!), apoi armată, profesorii, postaşii şi doctorii. În septembrie 2010, un sondaj CCSB arată cam asemănător. În topul preferinţelor – pompierii, biserica, armată, jandarmeria. Mass-media apărea abia pe locul 5, cu 61 la sută încredere.
De câţiva ani, clasamantele bazate pe sondaje aşează breaslă gazetăreasca pe la jumătatea ierarhiei, sub cei menţionaţi, dar, tot e bine, căci mult deasupra politicienilor, parlamentarilor, bancherilor, dealerilor de maşini şi fotbaliştilor.
În 2007, românii (şi bulgarii) erau europenii care se încredeau cel mai mult în presa scrisă şi televiziune – 88 la sută. În celelalte state membre ale UE, încrederea în mass-media era de sub 50 la sută. În anul următor, 2008, mass-media românească a trăit un ultim moment de glorie: prima instituţie, că încredere, în rândul populaţiei, cu 70 la sută. Dar la sfârşitul anului, ziaristul căzuse pe locul 22 din 30 de poziţii, într-un clasament în materie. În mai 2011, romanii intrau şi ei în rândul „europenilor“, adică al celor ce nu pun preţ pe sinceritatea şi gazetarilor. Trusted Brands îi credita cu 45 la sută încredere în radio-tv şi 32 la sută în presă. În clasamentul de rigoare erau cot la cot cu poliţiştii, pe locul 15 din 20 de profesii nominalizate în top.
Neîncrederea în aducătorii şi tălmăcitorii de informaţie nu e doar fapt românesc, aşa e cam peste tot în lume. În 2009, un autor francez, Philippe Gavi, a scos o carte cu titlul „Trebuie să-i crezi pe ziarişti?“. Cartea consemna opiniile unor monştri sacri ai presei franceze despre starea mass-media, care trebuie să facă faţă diverselor sfidări: impactul Internetului asupra presei tradiţionale, imixtiunea sau dirijismul politicului şi economicului în gazetărie etc.
Interlocutorul cel mai interesant al autorului cărţii a fost Edwy Plenel, fost director la „Le Monde“, dar şi ziarist de investigaţie. Cu anchetele sale a demis, între alţii, un ministru şi un şef de servicii secrete. Plenel susţine că gazetăria trebuie să fie o meserie deranjantă. „Ziaristul există pentru a deranja. Trebuie să se deranjeze mai întâi pe el însuşi, descoperind realităţi care-l dau pe spate. Să deranjeze publicul, făcându-l să iasă din confortabilele sale certitudini. Şi să deranjeze, bineînţeles, puterile, care numai prin confruntare în spaţiul public sunt puse să dea socoteală“.
Pentru a fi corect, de fapt pentru a putea da informaţie şi interpretare corectă ziaristul are de respectat nişte regului: să știe să spună nu linguşelilor, să cunoască motivaţia numelor care-l informează, să ia în seamă contextul revelaţiilor, să le pună în perspectivă, să aibă memoria evenimentelor şi declaraţiilor. Treburi care ţin de bucătăria breslei, mai ales în ce-l priveşte pe ziaristul de investigaţie.
Plenel are şi o reţetă pentru restabilirea încrederii între ziarişti şi cetăţeni. Trebuie respectate cinci principii ale credibilităţii: seriozitatea scopului urmărit, seriozitatea investigaţiei de presă, respectul opiniilor contrare, absenţa animozităţii personale, moderaţia în exprimare. Spre deosebire de un alt confrate, participant şi el la dialogurile din carte, care susţine că „ziariştii îşi fac meseria pentru satisfacţia lor personală“, Edwy Plenel afirma că în gazetărie nu există împlinire personală dacă nu dai satisfacţie şi celor pentru care scrii. (Curentul)

Corneliu Vlad

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.