COMINTERNUL ŞI DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI

În 1919, când a luat fiinţă, Internaţionala (a III-a) Comunistă urma să devină “Statul Major” al revoluţiei mondiale, prin care Lenin şi grupul lui de bolşevici urmăreau să impună regimul sovietelor la scară planetară. Format din agenţi comunişti din diferite state, Cominternul a fost, de fapt, de la început şi până după desfiinţarea sa oficială, în 1943, o anexă a Partidului Comunist (bolşevic) – mai întâi din Rusia, apoi, din 1922, al Uniunii Sovietice. Pentru a fi mai eficientă şi, totodată, controlată total de Moscova, organizaţia Cominternului a fost concepută din start ca o structură specială a Direcţiei externe a poliţiei politice secrete sovietice – GPU, OGPU, NKVD, MGB…

Un document calificat “strict confidenţial”, aflat în arhiva Cominternului, dezvăluie “Regulile de conspirativitate ale partidului”, reprezentând un veritabil manual al muncii clandestine, cu reguli şi sancţiuni severe, similare structurilor de securitate şi spionaj sovietice. Una din regulile de bază ale acestei munci era aceea a verificării militanţilor comunişti în practica luptei politice. Până la proba contrarie, oricine era considerat nesigur. “Simpla lipsă a unor date compromiţătoare nu trebuie considerată ca o dovadă că se poate avea încredere în cineva”, stipula una din prevederile “manualului”. Se înţelege că, pornind de la astfel de principii, delaţiunile şi rivalităţile interne erau încurajate de sus, devenind o practică de masă ce a viciat profund şi definitiv fauna reprezentată de luptătorii pentru “cea mai dreaptă societate din lume”. Asupra acestor aspecte vom reveni în numerele viitoare ale revistei.

Deocamdată, să consemnăm că, după preluarea puterii de către bolşevici în Rusia, în octombrie 1917, aşa-zisa revoluţie comunistă din Ungaria, din 1919, a reprezentat primul test serios al forţei şi capacităţii de acţiune a Cominternului. “Revoluţia” ungară a fost înfrântă ca urmare a intervenţiei în forţă a armatei române, în pofida unei largi opoziţii internaţionale. Bolşevicii de la Moscova nu s-au mulţumit doar cu proteste şi critici la adresa României, ci au plănuit dezintegrarea sa ca stat. Minoritarii din Paridul Comunist Român, înfiinţat în 1921, ca şi militanţii altor “partide frăţeşti” din ţările vecine au devenit instrumentele unei vaste maşinării, organizată pe baze conspirative şi dirijată pentru destrămarea statului român. O demonstrează şi informaţiile cuprinse în fragmentele de mai jos, extrase din lucrarea istoricului american Larry Watts (Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România, p. 113-117), apărută la Editura RAO în 2011, despre care revista noastră a mai scris în numerele anterioare. Subtitlurile aparţin redacţiei.

Ironia istoriei a făcut ca, în timpul Marii Terori, când Stalin îşi pierduse total încrederea în internaţionalistul Bela Kun, fostul lider al revoluţiei bolşevice maghiare, acesta să fie acuzat de spionaj în favoarea Germaniei, României (?!), Ungariei şi Angliei, de troţkism şi plănuirea de atacuri teroriste. Arestat de NKVD în 1937, a fost împuşcat un an mai târziu. Dr Larry Watts:

Înfrângerea revoluţiei bolşevice din Ungaria provoacă furie împotriva României

„Dominația sovietică aupra comunismului basarabean și dobrogean și directul control maghiar asupra stângii radicale din Transilvania s-au transformat într-o schemă complexă și unică de control asupra PCR care s-a menținut din 1918 până mult după venirea la putere a comuniștilor, după al Doilea Război Mondial. Situația s-a complicat din cauza antagonismului adesea deschis dintre „ basarabeni” și „ transilvăneni”, pe de o parte, și comuniștii din Vechiul Regat, pe de altă parte. Conducerea Cominternului, deja iritată că singura revoluție victorioasă dintr-o altă țară fusese înfrântă de armata română, era „furioasă” că românii nu numai că nu duseseră la îndeplinire ordinele specifice „de a-l ajuta pe Kun și de a sabota acțiunile guvernului român”, ci îi averizaseră public pe comuniștii unguri asupra dreptului de a decide asupra destinului țării. După cum subliniau socialiștii români în ziarul lor, în martie 1917, erau avizi să-și câștige „libertatea de a fi stăpânii propriului destin”, pe care conducerea comuniștilor maghiari încerca să le-o nege.

Ulterior, comuniștilor români li s-a atribuit un statut inferior în mișcarea comunistă, nu mult diferit de marginalizarea șovinistă a etnicilor români din perioada imperiilor. Una din primele întrebări adresate românilor atunci când au solicitat afilierea la Comintern, în noiembrie 1921, a fost: „Ce au făcut în sprijinul Republicii Sovietice Ungare?” „Aripa transilvăneană”, încă ramură a Partidului Comunist Ungar, a refuzat cu ostentație să negocieze afilierea pentru nou-înființatul Partid Comunist Român (PCR), în timp ce partidul bulgar și cel maghiar s-au angajat „într-o campanie pe termen lung împotriva României și a clasei muncitoare, în interiorul Internaționalei”, acuzând PCR de „deviaționism social-patriotic”.

Agendele „basarabeană” și „transilvăneană” erau destul de clar reflectate în linia Cominternului pentru cesiunea de teritorii românești cu afilierea minoritară, mai degrabă decât majoritară la statele vecine. Introdusă oficial la ședința Federației Comuniste Balcanice din decembrie 1923 (la care au participat Rakovski, Dimitrov și Stepanov), anunțarea acestei linii a coincis cu crearea organizațiilor revoluționare dobrogene și basarabene „pentru a acționa ca unități iredentiste revoluționare”. În iulie 1924, al 5-lea congres al Cominternului a accentuat influența maghiară, considerând ca fiind „esențială intensificarea activității comuniste în rândul populației maghiare din teritoriile anexate la Cehoslovacia, România și Iugoslavia” și determinarea „partidelor comuniste din acele țări” să lanseze o campanie care ”să cheme la autodeterminare și la secesiune de statele care le anexaseră”. Sloganuri smilare au fost adoptate pentru separarea Basarabiei, a Bucovinei și Dobrogiei de România.

… În 1924, sub mâna conducătoare a Cominternului, PCR a ținut al 3-lea congres la Viena – pe atunci sediul central al operațiunilor de spionaj sovietice în Balcani ‒ și l-a ales în frunte pe Elek Köblös, veteran al campaniei din Transilvania a Armatei Roșii ungare și membru recent al Partidului Comunist Ungar (PCU). Avertizându-i pe români că revoluția lor și „adevărata independență” necesitau mai presus de orice „ca eforturile minorităților subjugate să se sprijine pe principiul autodeterminării și până la secesiunea completă de statul existent”, congresul a exprimat totodată speranța „ muncitorilor și țăranilor din Basarabia că revoluția lor națională îi va uni cu URSS”. Köblös a condus după aceea afacerile PCR de la sediul din Târgu Mureș, până când, în1925, „anchetele asupra agitației revoluționare din Chișinău, Basarabia” l-au lăsat descoperit”.

Dezmembrarea ţării mai presus de schimbarea regimului

„Pentru a se asigura că PCdR va trece la considerarea dezmembrării statului român ca fiind prioritară celei schimbării de regim, la conducerea partidului au fost impuși, în următorii 20 de ani, cetăţeni străini, începând cu 1924 și până la lovitura internă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a adepților lui în 1944. Deși mulți au contestat etnicitatea neromânească a conducătorilor PCR, în perioada 1924 – 1944, originea etnică era de fapt mult mai puțin importantă decât faptul că toți erau reprezentanți ai intereselor de dezmembrare a României, fără a ține cont de vreun principiu umanitar sau etnic. Conducerea PCdR a oscilat între aripa transilvăneană „Ungaria Mare” și fracțiunea anexaționistă bulgaro-basarabeană. În 1933, de exemplu, PCdR avea 440 de membri maghiari, 380 de membri din aripa basarabeană (bulgari, ruși, ucrainieini și modoveni) și „numai” 375 erau români. Procentul era practic mult mai defavorabil, dat fiind că restul de 370 de membri din alte minorități ascundeau faptul că aceștia reprezentau în măsură copleșitoare agendele aripilor transilvăneană (maghiară) și basarabeană (sovietică)”.
Rusia Sovietică şi Ungaria revizionistă – pe aceeaşi platformă împotriva României.

„Chestiunea teritorială și revizionismul asociat acestora au aliniat Rusia sovietică și interesele maghiare vizavi de România, atât la nivel de partid , cât și de stat și s-au dovedit capabile să motiveze chiar și elitele extrem de conservatoare din Ungaria să coopereze cu comuniștii și să devină ei înșiși comuniști. Alinierea în această privință a programelor comuniste și naționaliste în perioada interbelică a facilitat nu numai un nivel de comunicare excepțională între cele două părți, dar și complicitate și coordonare cu diverse ocazii. Elek Köblös, de exemplu, a fost înlăturat de Moscova și de aripa basarabeabă din funcția de conducător al PCdR, la al 4-lea congres românesc de la Harkov, în 1928, pentru „încercarea de a servi interesele guvernului maghiar din Budapesta și nu pe cele ale Internaționalei”.

Înlocuitorul lui Köblös, ucraineanul basarabean Vitali Holostenko, un protejat al lui Rakovski din Partidul Comunist Ucrainean, a condus PCdR din Ucraina, între 1928-1931. El a fost înlocuit de un membru al Partdului Comunist Polonez, ucraineanul polonez Alexander Daneluk-Stefanski, care a condus PCdR de la sediul din Berlin, în perioada 1931-1936. Nepotul lui Rakovski, Boris Stefanov, un secesionist dobrogean, a deținut funcția de șef al PCdR între 1936-1940, cu toate că diferiți membri ai aripii transilvănene (Béla Brainer, Jenö Iakobovicz și Miklos Golberger) au condus practic activitățile din România, în anii 1938-1940, când Stefanov a lucrat la Moscova. Transilvăneanul Ștefan Foriș, un alt veteran al Armatei Roșii maghiare, a preluat conducerea în 1940 până în aprilie 1944, când a fost eliminat prin forță”.

Sursa: PERISCOP Anul V Nr.3 (19) 2012

Revista Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din S.I.E.