Elena Udrea si frica de stampile baga teologii cu capul in nisip. Florian Palas in apararea lui Nichifor Crainic - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Elena Udrea si frica de stampile baga teologii cu capul in nisip. Florian Palas in apararea lui Nichifor Crainic

Atacarea lui Nichifor Crainic, tăcerea teologilor şi stăpânirea “duşmanilor omului”

Anul trecut, Jurnalul Naţional, prin Clara Mărgineanu, propunea cititorilor acestui ziar recuperarea unui scriitor gândirist de anvergură europeană, şi anume a lui Vintilă Horia. După cum se ştie, în 1960, scriitorului i s-a acordat Premiul Goncourt. Deşi era primul străin căruia i se acorda acest titlu, autorităţile comuniste din România, cu concursul comuniştilor francezi (prin intermediul oficiosului lor, L’Humanite), îl denunţă pe Vintilă Horia ca legionar şi antisemit. În urma acestor uneltiri, într-un mediu intelectual în care concepţiile bolşevice erau de bonton, premiul nu a mai fost acordat. “Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului”, avea să scrie Vintilă Horia.

Astfel de denunţuri erau la ordinea zilei în timpul regimului comunist, instrumentate, în general, prin securiştii din ambasadele româneşti (vezi cazurile arhicunoscute ale lui Mircea Eliade, episcopului Valerian Trifa şi parintelui Gheorghe Calciu). Iată că practica denunţului revine în publicistica românească. Acum câteva zile, în Jurnalul Naţional, a apărut o notă, nesemnată, prin care se semnalizează o postare pe facebook a Elenei Udrea în care aceasta folosea un citat al lui Nichifor Crainic (“A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism”).

JN îl acuză pe creatorul unei importante direcţii de gândire în cultura românească, de, aţi ghicit, legionarism şi antisemitism. Politiciana, lipsită de scrupule, elimină postarea incriminată, acceptă atributele pe care ziarul le acordă lui Nichifor Crainic şi, în plus, îl adaugă şi pe acela de “colaborator al Securităţii” (dânsa cred că nici măcar nu a mai văzut vreunul, d-apoi să mai colaboreze cu aceştia în partidul din care face parte!).

Cel acuzat a fost întemniţat timp de 15 ani în închisorile comuniste de la Jilava, Văcăreşti şi Aiud. După ieşirea din închisoare, le-a spus apropiaţilor: “Am cunoscut iadul!”. Oare are dreptul cineva care nu a trecut măcar o zi prin puşcăriile comuniste, să-l judece pe Nichifor Crainic sau pe alţi întemniţaţi pentru unele căderi? Intransingentul Grigore Caraza, un om cu un comportament ireproşabil în închisorile comuniste, nu a avut nimic de reproşat Profesorului. “De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa”, a scris acesta în cartea sa de memorii “Aiud însângerat”, descriind înfometarea şi torturile fizice şi psihice la care a fost supus gânditorul. Dar pentru a simţi măcar puţin din mângâierea adusă sufletelor deţinuţilor de poeţii închisorilor, printre care la loc de frunte s-a aflat Nichifor Crainic, am să dau cuvântul doamnei Aspazia Oţel Petrescu: “Nu este cuvânt să poată tălmăci cât de alinător era, într-un izolator infam, să-ţi culci capul pe o metaforă de Radu Gyr, să te acoperi cu plapuma unui vers de Nichifor Crainic, să îl iei de mână pe Ciurunga şi să suspini eliberat de însingurare, sărutând odată cu Vasile Voiculescu picioarele Îngerului durerii. Iar un mare duhovnic, îmbunătăţit de suferinţa îndurată în temniţele comuniste, e vorba de Părintele Justin Pârvu, ne spune că poezia, alături de rugăciune, a fost hrană sufletească pentru cei din închisori

Pentru respectarea adevărului, trebuie spus că Nichifor Crainic nu a fost aderent al Mişcării Legionare. A fost, pentru o scurtă perioadă de timp, între 1932 şi 1933, apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu. De altfel, la procesul intentat liderului legionar, Crainic declară că nu mai vorbise cu acesta de mai mult de trei ani. Aceasta nu-l împiedică, însă, să spună că nu-l crede pe Codreanu capabil de trădare, cerând să fie întrebat lucruri serioase. Această depoziţie nu a rămas fără urmări. Crainic şi-a văzut desfiinţată catedra de mistică şi ascetică ortodoxă de la Facultatea de Teologie, al cărei titular era. Într-un cuvânt al Părintelui Stăniloae suntem asiguraţi că mentorul revistei Gândirea n-a fost închis pentru “vina de-a fi aparţinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt că s-a manifestat ca ziarist şi ca poet român creştin”. De altfel, acuzele de azi nu sunt noi. Aceleaşi acuzaţii i-au fost aduse în 1945, când a făcut parte din lotul ziariştilor, fiind judecat de aşa-zisul Tribunal al Poporului, în care soţia lui Brucan, Alexandrina Sidorovici, a fost acuzator public, proces în urma căruia Nichifor Crainic a fost condamnat la moarte

Ne punem, însă, întrebarea: şi dacă ar fi fost legionar? Cum au fost atâţia străluciţi intelectuali ai perioadei interbelice, dintre care îi amintim doar pe Mircea Eliade, Constantin Noica sau Petre Ţuţea. Ce facem, eliminăm această uriaşă elită interbelică din circuitul culturii române pentru opţiunile ei politice? Ne putem permite aşa ceva? Cui foloseşte? În niciun caz românilor. Aşa au procedat francezii cu Celine sau nemţii cu Heidegger?

Aplicarea etichetei de antisemit poate echivala în societatea de astăzi cu moartea civilă. De ce fel de antisemitism poate fi acuzat Crainic? Articolul „Rasă şi religiune”, publicat de teologul român în februarie 1935 în revista Gândirea, este dovada cea mai elocventă a desfiinţării teoriei superiorităţii rasiale, pe care o consideră o nebunie, susţinută în acea vreme de nazismul german. Au fost voci care l-au acuzat de un antisemitism cu justificare teologică. Antisemitismul, însă, nu este propriu unui creştin. E drept, există o idee, susţinută de unii, cum ar fi Léon Poliakoff, cum că originile antisemitismului se găsesc în creştinism. Pentru unii ca aceştia, evangheliile sunt antisemite, iar mulţi dintre Sfinţii Părinţi ar fi cam antisemiţi. Leon Volovici, în tradiţia lui Leon Poliakoff (apud Vladimir Tismăneanu) şi a comunistului Zigu Ornea, scria în lucrarea „Ideologia naţionalistă şi problema evreiască”: „Românismul lui Crainic, Nae Ionescu şi al discipolilor lor implică, prin importanţa acordată elementului creştin-ortodox (n.m. – sublinierea îmi aparţine), excluderea evreului din sfera etnicului şi a naţionalului”. De menţionat că aceasta este poziţia fostului şef al Centrului Internaţional de Studiere a Antisemitismului! O astfel de prismă a abordării l-a făcut pe Volovici să îi considere pe artizanii culturii române ca fiind antisemiţi, de la Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu şi Simion Bărnuţiu, trecând prin Mihai Eminescu, Ioan Slavici şi I.L. Caragiale, până la Nae Ionescu, Nicolae Iorga şi Mircea Vulcănescu.

Cred că tăcerea teologilor ortodocşi în faţa unor atacuri concentrice împotriva corifeilor creştini, în general, a lui Nichifor Crainic, în caz particular, trebuie să înceteze. Marele teolog şi poet creştin, sprijinit de Părintele Stăniloae, Vasile Băncilă, Ovidiu Papadima, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii, a trasat direcţiile celui mai important curent de gândire românească ortodoxă dintre cele două războaie mondiale, lăsând o importantă moştenire spiritualităţii ortodoxe. Regimul comunist l-a trecut pe lista autorilor ale căror cărţi trebuie interzise din principiu. Astăzi, ostracizarea lui Nichifor Crainic continuă. Şi nu numai a lui. Ne amintim de scandalul fabricat anul trecut în cazul Radu Gyr. Cât despre omerta din jurul lui Nae Ionescu, cel mai important îndrumător spiritual al elitei interbelice, ce avem de spus? Sau despre motivele care sunt invocate pentru canonizarea oficială a sfinţilor închisorilor? Nu sunt toate acestea expresia „monoideismului silnic, care sterilizează spiritul şi întunecă perspectiva spre ziua de mâine” (Nichifor Crainic)? Oare vom mai scăpa de sub stăpânirea duşmanilor omului?

Florin Palas / Ziaristi Online

Integral la Romania Uneste-te

Sursa foto: Curentul.ro

Print Friendly, PDF & Email

9 comments

  1. Mihail

    De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
    Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…
    În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
    Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
    Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
    Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
    O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
    Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
    Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
    Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
    Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
    Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
    Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
    De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.

    Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
    N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
    Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
    Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
    N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
    În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
    Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
    Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
    Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
    De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
    Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
    Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
    Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
    Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
    Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
    La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
    Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
    Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
    Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
    Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
    Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
    Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
    În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
    Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
    Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
    Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
    Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
    Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
    Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
    Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
    Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
    Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
    Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
    Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
    Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
    Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
    Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
    Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
    Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
    Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

    Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
    I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
    Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
    Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
    Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
    Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!

    La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
    Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
    Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos…
    Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

    Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
    Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
    Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
    Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
    Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…
    O, te-admir, progenitură de origine romană!

    Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
    Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
    Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
    Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
    Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
    Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
    Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
    Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
    Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
    Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
    Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
    Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

    Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
    Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
    Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
    Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
    Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
    Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

  2. ciorgan

    Am sustinut intotdeauna ca aceasta adversitate indreptata catre ganditorii romani iubitori de tara,este rezultatul cosmopolitismului venit de peste ocean,dintr-o perspectiva mai larga,iar ideologic,mai exact al politicii economice,orientarea este neoliberala,desigur tot cu directive de peste ocean.Includerea acestor ganditori sau “sfinti ai inchisorilor,intr-un program de studiu ar insemna deconspirarea satrapilor,a colonizatorilor Romaniei,si, atunci,inventam chestiunea antisemitismului,fiindu-ne interzis sa aratam cat de rau au facut evreii acestui popor.Adevarul istoric ne este refuzat,iar istoria este scrisa asa cum doresc altii,la cheremul lor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.