Dorin-Liviu Bîtfoi, “Aşa s-a născut omul nou”
Lecturi pentru “anticomuniştii” care habar n-au cum a fost (I si II)

Regula puşcăriei: să spui tot, să suferi tot!

„Ajutor, mă omoară!“ E o zi festivă de 1 Mai când un deţinut sparge geamul celulei de tortură a închisorii de la Târgu Ocna şi strigă din toate pute­rile spre stadionul din apropiere. Ca la un semn, ceilalţi deţinuţi se pornesc să strige şi ei, cu forţa disperării, de la toate ferestrele închisorii. Pe stadion se află mii de oameni, locuitori ai oraşului şi din împrejurimi, care sunt acum foarte tulburaţi. Strigătul ca din agonie al deţinuţilor îi impresionează şi îi nelinişteşte. Oare ce s-a putut întâmpla atât de grav?

Într-una din zilele aceluiaşi an, 1951, deţinutul Dumitru Bacu e scos din închisoarea Aiud şi transportat la Cluj, de unde, împreună cu alţi trei deţinuţi – doi studenţi şi un muncitor –, păziţi de doi ofiţeri de Securitate şi de un sergent de gardă, sunt urcaţi în maşină şi duşi la gară pentru a prinde acceleratul de 11 noaptea spre Bucureşti. Pe drum, lui Bacu i se pare că vecinii săi încătuşaţi au „chipuri stranii“. A trecut prin multe închi­sori, dar n-a mai văzut niciodată astfel de condamnaţi. „Peste paloarea comună a tuturor deţinuţilor, o slăbiciune fizică rară. Iar peste chipurile descărnate, o umbră de groază, o teroare permanentă“, ce vine parcă dintr-o altă lume – propriile constatări îl cutremură. Târziu în noapte, studentul cu care e legat de aceeaşi cătuşă adoarme frânt de oboseală cu capul pe umă­rul lui. Fără să ştie prea bine de ce, Bacu e cuprins de o subită teroare. Îşi mişcă umărul pentru a-l trezi. Capul studentului, scăldat în razele lunii, pare cel al unui mort, al unuia ce şi-a aflat sfârşitul „surprins de o teroare hidoasă ale cărei urme au rămas să-l însoţească şi în lumea de dincolo, ca o mărturie“.

Noul tip de deţinuţi nu trece neobservat în închisori. Se ştie că aceş­tia vin din închisoarea de la Piteşti, că sunt studenţi şi că au fost supuşi unui aşa-zis proces de „reeducare“. Pictorul George Tomaziu întâlneşte la Aiud un asemenea reeducat, fost student la medicină şi regalist, care, ca să se pedepsească pentru ce a făcut la Piteşti, obişnuieşte să bea con­ţinu­tul scuipătorilor de pe culoarele celularului. Alţii sunt recunoscuţi la baie după semnele lăsate pe corp de schingiuri neîndoielnic insupor­tabile: un reeducat are muşchii de pe spate smulşi, iar fesele îi sunt „un fel de cicatrice hidoasă“.

Nici o închisoare politică nu e blândă, iar torturile iau foarte repede o amploare delirantă. Aiud, Gherla, Sighet, Jilava sunt închisorile cele mai cunoscute. Dar cea de la Piteşti depăşeşte, într-adevăr, tot ce s-a putut în­chipui mai oribil: inimaginabilul există, iar proscrişii de aici îl întâlnesc în fiece clipă.

Totul a început, de fapt, la Suceava în vara anului 1948, când deţi­nutul Alexandru Bogdanovici a avut ideea reabilitării deţinuţilor prin metoda reeducării. Aceasta a constat la vremea respectivă în lectura unor cărţi marxiste, cu discuţii pe marginea lor, purtate într-un cerc de 25-30 de studenţi. La începutul anului următor, din februarie, un alt deţinut, Eugen Ţurcanu, l-a înlocuit pe Bogdanovici la conducerea grupului, înfiinţând şi o organizaţie intitulată Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comu­niste, pe scurt: O.D.C.C. – batjocorită de alţi deţinuţi care o citesc „Ode­caca“. Gravă greşeală, căci de-acum lucrurile nu mai pot fi luate în glumă. Printre studenţii grupului ori printre susţinători se găsesc adevărate brute, cu o patologie floridă şi o imaginaţie nelimitată, de o extremă cruzime în inventarea şi aplicarea de torturi. (Unul dintre torţionarii de la Suceava, sublocotenentul Petre Marici, e acelaşi care va tortura în septembrie 1952 o familie despre care se crede că alimentează grupul de partizani al lui Liviu Mărgineanu – se arată foarte violent, inclusiv cu copiii, pe care îi dezbracă la piele şi îi întinde în curte, cu faţa în jos, pentru ca apoi să sară pe ei de pe prispa casei.)

În aprilie 1949, Ţurcanu şi alţi circa 80 de deţinuţi din O.D.C.C. au fost transferaţi la închisoarea din Piteşti. Aici, Ţurcanu a luat legătura cu comandantul penitenciarului, Alexandru Dumi­trescu, şi a primit totodată instrucţiuni de la generalul Alexandru Nicol­schi, director general adjunct al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (şi omul cel mai influent din Securitate, spun unii). Un experiment, aproa­pe unic ca tipar şi, în orice caz, de o intensitate nemaiîntâlnită în istoria închisorilor politice, este pe cale de a fi pus la punct. El va fi supravegheat de la vizetă de comandantul Alexandru Dumitrescu şi de ofiţerul politic Ion Marina, şi va fi atent urmărit de Ministerul de Interne. „Să-l loveşti, să-i distrugi personalitatea… să-l transformi în cârpă… altfel nu vei afla nimic de la el…“ Convingerile ferme ale lui Alexandru Nicolschi despre munca de anchetator (o „specialitate“ pe care o consideră mai complexă decât toate celelalte ale Securităţii) vor fi puse în practică fără rezerve în cadrul acestui experiment. Baza teoretică o constituie opera ucraineanului Anton Semionovici Makarenko – autoritatea supremă a pedagogiei so­vietice, una dintre marile glorii ale ştiinţei din patria socialismului, o re­ferinţă peste care nu se poate trece. Lucrarea la care se face îndeosebi referire este Poemul pedagogic, în care Makarenko descrie experimentul pe care l-a condus în colonia Gorki între 1920 şi 1928 pentru reeduca­rea tinerilor infractori. Sâmburele teoriilor lui Makarenko despre criminalii de drept comun presupune aducerea infractorului în situaţia de a-şi da sea­ma de condiţia sa şi de faptul că unicul sprijin îi este Partidul. El poate fi recuperat pentru societate doar reeducând alţi infractori şi muncind în co­lectiv. Complementar, o sursă de inspiraţie nedeclarată, secretă a expe­ri­men­tului de la Piteşti este, probabil, un anume manual „de instrucţiuni privind războiul psihopolitic“, elaborat, se pare, de serviciile secrete sovie­tice spre a fi folosit în lupta împotriva duşmanilor de clasă şi a imperialiştilor.

Reeducarea de la Piteşti începe la 6 decembrie 1949, de Sfântul Ni­colae, în camera „4 Spital“ – o cameră foarte mare, cu vreo sută de locuri. Se înfruntă 50 de reeducaţi, înarmaţi cu bâte şi scânduri, cu restul deţinu­ţilor. Deşi dezarmaţi, cei din urmă par la un moment dat să aibă câştig de cauză. Dar intervin gardienii închisorii, care stau la pândă, apoi năvă­lesc înăuntru şi îi bat crunt.

Zvonurile încep să circule – frenetice, dar şi foarte confuze. Deţi­nu­ţii transmit în codul Morse special că în închisoare a început „reeducarea“, dar nimeni nu-şi poate închipui ce înseamnă. E doar ceva abstract şi complet neverosimil chiar şi pentru cei care au văzut multe în închisori. De­ţinuţii care nu au fost supuşi încă reeducării se miră de transformarea celor reeducaţi atunci când îi văd. Sunt intrigaţi, nu pricep nimic. Un gardian le adânceşte neliniştea spunându-le că li se vor întâmpla „lucruri dră­ceşti“. Iar reeducarea avansează în toată această vreme de la o celulă la alta, ajungând tot mai aproape. Cei nereeducaţi sunt amestecaţi cu reedu­caţii, care au rolul de a-i trage de limbă şi de a le studia slăbiciunile, pe care trebuie apoi să le raporteze ; o fac totodată pentru a semăna suspiciune, pentru a zdruncina convingerile morale ale tinerilor, pentru a-i manipula. Se fac dese mutări de deţinuţi în celule, după un plan ce pare elaborat şi bine pus la punct. Deţinuţii sunt „pregătiţi“ şi printr-o înfo­metare draconică, menită să-i aducă într-o stare de maximă slăbiciune fi­zică şi psihică. Se reduce drastic raţia de hrană, şi aşa insuficientă, şi se aplică pedepse corporale.

Vine apoi un discurs introductiv al deţinutului cu regim special Ţur­canu despre „necesitatea reeducării“, care celorlalţi li se pare ori o glumă foarte impertinentă, ori un semn neîndoielnic de nebunie. O ridicare de mână sau de căciulă a acestuia e semnalul pentru declanşarea bătăii ge­nerale. De obicei, raportul de forţe dintre torţionari şi deţinuţi este de doi la unu, iar torţionarii au cu ei ciomege, cozi de mătură, scânduri, curele etc. Prin vizetă, directorul Dumitrescu urmăreşte evoluţia bătăliei cu deţinuţii nereeducaţi, care se apără şi contraatacă, cu eroismul disperării, iar dacă atacatorii sunt copleşiţi, intervine atunci cu gardienii în favoarea acestora. Prima bătaie durează trei-patru ore; dar există cazuri destul de numeroase când ţine şi câte nouă ore, studenţii nereeducaţi rezistând dincolo de limitele oricăror puteri. Îndată ce sunt înfrânţi, sunt îndesaţi sub prici. Apoi le este confiscat totul, în afară de câteva haine sumare. După care sunt bătuţi din nou, zile şi zile în şir.

Deşteptarea pentru cei aflaţi la reeducare e la 5 dimineaţa, iar până la 6 sunt puşi la şmotru în celulă, ceea ce înseamnă felurite activităţi absurde : de pildă, să lustruiască scândurile cu câte unul, doi sau trei deţi­nuţi în spate. Urmează inspecţia gardienilor, apoi ieşirea din celule la cu­răţarea tinetelor. Regimul de hrană este cumplit : masa de dimineaţa con­stă în 250 g de supă de mălai foarte fierbinte sau ceai şi trebuie luată cu gura stând în genunchi, cu mâinile la spate, grohăind şi guiţând ca porcii – o „experienţă“ ce produce arsuri oribile ale intestinelor. Aidoma este ser­vită şi masa de prânz, bazată pe orez decorticat. La ora 17 se aduce cina. Deţinuţii sunt lăsaţi la spălător şi la closet cel mult un minut – de regulă, 30 de secunde sau şi mai puţin. Dar adeseori li se suprimă şi acest drept natural, ceea ce-i supune la chinuri groaznice. Se doarme la lumina unui bec electric în permanenţă aprins, deţinutul stând culcat pe spate, cu faţa în sus, cu corpul drept şi mâinile deasupra păturii ; un planton stă la pi­cioarele lui şi îl loveşte cu un ciomag la cea mai mică mişcare. Somnul celui lovit fuge încă de la prima lovitură. Urmează ore nesfârşite, bân­tuite de cele mai negre gânduri, în care deţinutul încearcă să nu adoarmă pentru a nu se răsuci în somn. Dimineţile sunt aşteptate chiar mai mult decât căderea nopţii.

Reeducarea are patru faze. Prima urmăreşte distrugerea încrederii reciproce, a încrederii fireşti pe care o ai în celălalt. Cel mai bun prieten te atacă sălbatic, fapt şocant şi de neimaginat, care îţi provoacă stupoare şi o spaimă înnebunitoare; unii cedează chiar în această etapă. Scopul este de a te transforma într-un informator foarte activ şi de a te determina să te „autodemaşti“ fără nici o rezervă, fără nici cea mai mică şi neînsemnată cenzură interioară : gândurile cele mai spontane, visele trebuie toate raportate. După atacul subit vine tortura permanentă, tortura pentru tortură, fără nici un alt scop şi fără pauză. Demoralizarea este maximă : nu există nici o şansă, nici o scăpare! „Tânărul are impresia că întreg sistemul său nervos este o rană proaspătă şi sângerândă. Se instituie o stare patologică. Atunci apare fenomenul debordării tuturor secretelor pe care le-a ţinut bine ascunse în conştiinţa sa. De la această fază, chiar şi cel mai mic secret pe care îl are tânărul îl simte precum simţi un ghimpe ce-ţi intră în ochi. Nu-l poţi suporta, ci faci tot ce este posibil ca să-l elimini.“ Tor­tura din această etapă este însoţită de eforturi fizice inumane în vederea epuizării.

Demascarea sau autodemascarea trebuie să fie… totale. Ce înseamnă „totale“? Deţinuţii trebuie să-şi noteze pe o coajă de săpun ideile principale, apoi să le scrie. Scopul îl constituie demascarea : 1. proprie ; 2. a celor din închisoare : gardieni etc. ; 3. a familiei şi a strămoşilor direcţi (de­ni­grarea celor mai apropiate rude în termenii cei mai abjecţi) ; 4. a istoriei şi a figurilor ei glorioase, de mândrie naţională : Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Avram Iancu – elogiind în acelaşi timp ajutorul slav acordat poporului român ; 5. ponegrirea religiei – şi anume, a lui Iisus, a Fecioarei Maria, a sfinţilor ; 6. a Legiunii, chiar şi de către cei care n-au fost legio­nari. După aceste demascări, care trebuie să fie cât mai detaliate cu putinţă (şi cu neputinţă), au loc discuţii la care deţinuţii sunt chemaţi să participe cu argumente solide. Orice eschivă ori numai închipuirea unei sustrageri este sancţionată drastic. Dacă Ţurcanu şi „comitetul de reeducare“ consideră că reeducarea a fost de formă, cel vizat trebuie să treacă iarăşi, de la început, prin toate etapele ei.

Etapa de confirmare a eficienţei reeducării este cea în care victima devine călău – semn că nu se mai află de partea „bandiţilor“. Reedu­catul e ca dresat şi execută totul cu o viteză şi cu o energie uimitoare. În acelaşi timp, se disociază de reflexele sale şi de mâna cu care loveşte. E parcă în afara sa. Reeducaţii spun, de altfel, adesea că au fost „vidaţi“. Sa­dismul lor e ritualizat la extrem, cea mai mică ezitare sau abatere fiind crunt pedepsită. Se produce şi un fenomen curios : reeducaţii nu suportă să existe cineva care să nu fie ca ei, drept care îi bat şi îi torturează pe ceilalţi cu mult zel. Mulţi se simt oameni noi, au revelaţii şi consideră că reeducarea este de-acum principalul lor scop în viaţă, iar pentru toate acestea îi mulţumesc lui Ţurcanu şi regimului de democraţie populară. Dar mai există şi cazuri în care torţionarul cel nou plânge în timp ce schin­giu­itul îi cere să-l lovească pentru a nu cădea pradă înfiorătoarelor represalii.

Începând cu ziua de 6 decembrie 1949, în închisoarea de studenţi de la Piteşti nu mai există nici o raţiune în afară de aceea a torturii perma­nente. E Apocalipsa. Sunt imaginate cele mai originale metode de distrugere fizică şi – specific pentru Piteşti –, mai ales, psihică. Dacă, iniţial, victima este primită şi tratată în modul cel mai prietenos, ea este introdusă în procesul reeducării în modul cel mai brutal, fiind trezită în miez de noapte, fără vreun avertisment, şi supusă din senin celor mai crunte bătăi. Acestea se opresc doar după câteva zile, iar la capătul lor victima este convinsă că trebuie să-şi facă demascarea. Chinurile ei sunt greu de descris. Este ţinută cu capul în tineta cu fecale şi cu picoarele în sus, până la sufocare, preţ de o zi sau mai mult. Este silită să-şi facă nevoile în gamela în care se serveşte la prânz arpacaşul şi să mănânce amestecul – iar dacă-l varsă pe duşumea, să-l lingă. Cei religioşi trebuie să se închine la dosul gol al unui reeducat, ca la o icoană, şi să-l sărute. Fecioara trebuie numită „marea curvă“, iar Iisus, „marele idiot răstignit pe cruce“. Cei care se simt ataşaţi de părinţi trebuie să descrie acte sexuale cu mama lor şi violuri ale tatălui asupra surorii lor.

Reeducarea înseamnă şi îndesatul pe gât, cu coada lingurii, a hai­nelor murdare. Înseamnă şi bătăi de desfigurare şi mii de lovituri admi­nistrate în spate, sub coaste, în plex, la tălpi, câteva ore. Urmate de alte re­prize de ore şi ore în şir. Înseamnă efectuarea a 800-1 000 de genuflexiuni (media e de 500) ; frecarea, stând pe vine, a mozaicului fără să atingi pământul, între două şi opt ore, de multe ori cărând pe cineva în spate ; înseamnă să te dai cu fundul de pământ de 250-300 de ori, spunând de fiecare dată „au ce bine!“ ; să stai într-un picior, cu mâinile în sus, 12 sau 24 sau 36 sau 48 de ore ; să fugi pe loc după bătăile la tălpi, în ritmul de 1, 2, 3, 4 ; să-ţi mănânci raţia de pâine din trei înghiţituri ori să stai cu ea în gură câteva zile ; să mănânci într-un picior ; să mănânci foarte sărat şi să fii lipsit de apă zile întregi, pentru ca uneori, după acest calvar, să ţi se dea o porţie de apă foarte sărată ; să-ţi mănânci ciorba cu furculiţa contra cronometru ; să mănânci, dacă te afli în primele zile la izolare, fiind bătut peste cap – ceea ce necesită o tehnică specială pentru a înghiţi între lovituri – şi primind doar apă raţionalizată, şi numai dacă se consideră că o meriţi ; să-ţi mănânci arpacaşul foarte fierbinte, înghiţindu-l iute, iar ime­diat apoi să bei multă apă rece ; să te caţeri pe ziduri cu unghiile ; să stai câte o săptămână cu ochii aţintiţi la bec, într-un picior sau cu mâinile ridicate şi cu bagaje de 20-40 kg ; să fii dat cu capul de ciment în mod repetat, să te loveşti cap în cap cu alt deţinut, ori cu capul de perete, până ţi se umflă craniul şi cazi în nesimţire ; să fii sugrumat ; să ţi se strivească mâinile în uşă, ori degetele de la mâini şi de la picioare cu un instrument special, să fii lovit în dinţi, să ţi se smulgă părul de pe cap şi mustăţile, să fii ars cu ţigara, să ţi se urineze în gură sau să fii scuipat în gură de deţinuţii tuberculoşi, să-şi mănânci propriile fecale ori pe ale altora, să faci sex oral unui alt deţinut ; să fii bătut cu parul, cu ciomagul, cu vâna de bou, cu curele, frânghii, picioare de pat, cozi de mătură, după care să fii ţinut în cele mai chinuitoare poziţii ; să fii dezbrăcat complet şi trecut printr-un cerc de bătăuşi care te lovesc până cazi inconştient, după care eşti călcat în picioare până ţi se rup coastele, apoi mai mulţi îţi apasă dintr-o dată coşul pieptului ; să fii lovit cu bocancii şi cu cărămizi peste piept sau peste faţă sau peste alte părţi sensibile ale corpului ; să fii bătut la „morişcă“ – mâinile fiindu-ţi legate de extremităţile picioarelor, în formă de covrig, pe o bară de lemn aşezată pe două scânduri fixe, după care eşti învârtit şi lovit la întâmplare, iar de obicei leşini după câteva minute… O găleată de apă aruncată peste tine şi torţionarii o iau de la capăt.

Scenele care se petrec sunt dintre cele halucinante. Iată-l pe Eugen Ţurcanu însuşi chinuindu-l pe Alexandru Bogdanovici (iniţiatorul reeducării de la Suceava) pentru că îl crede, fără vreun motiv anume, vinovat de ares­tarea sa. Îi zdrobeşte dinţii unul câte unul, şi trei zile neîntrerupt joacă pe pântecele şi pe pieptul lui, rupându-i oasele. Nefericitul trece în nefiinţă, ca un martir, la 15 aprilie 1950. Pe trupul unui student de la Facul­tatea de Litere, mai rezistent la bătăi şi la torturi, se urcă alţi 17 studenţi – nemaiputând să reziste, studentul martirizat îşi face nevoile pe el. E obli­gat să-şi spele indispensabilii în gură, dar refuză. Urmează torturi greu de imaginat şi de crezut. În cele din urmă, se conformează. Săptămâna Mare este un prilej multaşteptat de torţionari pentru a-i supune la cazne şi umilinţe extreme pe cei credincioşi. Se cântă Prohodul, dar schimbat, astfel încât să conţină multe blasfemii şi lucruri scabroase. Un deţinut cu­noscut ca foarte credincios este declarat Iisus, iar în mijlocul camerei se improvizează un catafalc din tinete. Gătit în zdrenţe şi cu membrul scos afară din pantaloni, deţinutul este urcat pe catafalc. Toţi cei de faţă, fără excepţie, trec prin faţa acestuia, unul câte unul, închinându-se şi sărutând „Sfintele daruri“, într-un „haz general, presărat cu injurii şi obscenităţi“. De Paşti, se îngenunchează în faţa unui deţinut cu o coroană de spini pe cap şi se repetă ore întregi : „Hristos s-a masturbat!“ – „Adevărat s-a mas­turbat!“ Crăciunul aduce şi el o ceremonie la care se mănâncă excremente şi se cântă colinde pornografice, iar de Bobotează, urina este considerată agheasmă.

Nu puţine sunt încercările de sinucidere în acest infern al torturii per­manente. La 21 februarie 1950, Gheorghe Vătăşoiu, student la Medicină şi Litere al Universităţii din Bucureşti, se aruncă de la etajul doi în golul scărilor. Este primul şi ultimul caz de suicid reuşit. Imediat se întinde o plasă de sârmă, iar următoarele decese din închisoare vor fi provocate doar de excesele torţionarilor. Toate încercările celor care văd si­nuciderea ca pe o mântuire sunt sortite eşecului. Un deţinut de la reeducare înghite un ciob de sticlă, dar nu păţeşte nimic – ba, mai mult, este silit să-şi facă nevoile în gamelă şi să caute ciobul cu degetele prin fecale. Alţii înghit ace – cu acelaşi rezultat. Unul înghite o jumătate de kilogram de săpun, iar un altul încearcă să-şi taie venele, apoi se azvârle cu capul în ciubărul cu mâncare foarte fierbinte – este bătut groaznic. Tăierea venelor se face, de la caz la caz, cu aşchii de tablă, de lemn, cu bucăţi de geam – fără succes însă. Câţiva se lansează cu capul în perete, alţii în­cearcă să-şi sfâşie arterele cu dinţii. Zadarnic.

În nebunia lucidă şi organizată, Ţurcanu studiază cu atenţie comportamentul schingiuiţilor săi. Filosofia reeducării este pe cât de simplă, pe atât de infailibilă : totul e materie, care, ca atare, cedează ; Dumnezeu nu există – dovadă : individul cedează. Se spune chiar că Ţurcanu a alcătuit o scriere de vreo 2 000 de pagini cu metodele de tortură inventate, gru­pate pe clase, cu numeroase observaţii privind psihologia victimei şi rezistenţa ei fizică – un adevărat tratat pentru uzul Noii Orânduiri.

*

* *

Atingându-şi scopurile la Piteşti, exportul reeducării începe în pri­măvara anului 1950 prin transferarea unui prim lot de reeducaţi în în­chi­soarea Gherla, un loc de detenţie cu o reputaţie deja sumbră. Comandant aici este celebrul Goiciu, fost mecanic de locomotivă din Galaţi (şi, zice-se, prieten sau rudă cu Dej) – o brută uriaşă, cu o enormă burtă, acelaşi individ care a pus să se construiască nişte carcere atât de mici, încât pot fi închise doar apăsând zdravăn uşa. Regimul alimentar este şi el teribil – mulţi deţinuţi se îmbolnăvesc de la mezelurile stricate care li se servesc frecvent. Ultimul lot de la Piteşti soseşte, împreună cu Ţurcanu, în august 1951. Se reunesc astfel vedetele torţionarilor piteşteni : Livinschi, Popa Ţanu, Mărtinuş, Puşcaşu, Morărescu, Fuchs, Steier, Rek, Jubereanu ş.a. Dar, spre deosebire situaţia din experimentul iniţial, la Gherla, liderul ne­oficial al torţionarilor pare să fie secundul lui Ţurcanu, Alexandru Popa „Ţanu“, care s-a remarcat deja prin inventivitate şi sadism.

Faimoase la Gherla sunt celula nr. 97 – „camera nebunilor“, celula nr. 98 – „celula chinezească“ şi celula nr. 99 – „camera morţii“. De când au sosit studenţii de la Piteşti, în această ultimă cameră par să domnească relaxarea şi veselia. Până când, la un moment dat, Ţurcanu îi face pe deţinuţii de la Gherla „bandiţi“ şi „legionari“. Vreo doi îl înfruntă, iar Ţurcanu strigă : „Pe ei, pe bandiţi!“ Este semnalul la care reeducaţii de la Piteşti scot ciomege de sub rogojini şi de sub pături şi încep să lovească în stânga şi-n dreapta, dând şi cu picioarele. Urmează o percheziţie amănunţită, la pielea goală. Poziţia după care pot fi recunoscuţi cei aflaţi la reeducare este stranie şi dureroasă, şi nu poate fi uitată uşor : sunt aşezaţi cu fundul pe ciment, înşiraţi unul după altul, cu picioarele şi mâinile în­tinse şi cu privirile strict aţintite în pământ. Ori cu genunchii la piept, cu braţele încercuind genunchii, capul plecat şi privirea-n pământ. Sunt chemaţi pe rând în camera de tortură pentru a-şi face demascarea. Li se administrează bătăi crunte la tălpi şi la fund până leşină. Sunt băgaţi cu capul în closet ori sunt siliţi să stea într-un picior şi cu mâinile ridicate, în timp ce prin faţa lor se desfăşoară scene de schingiuire, suportate uneori mai greu decât propria tortură. Sunt atârnaţi noaptea de subţiori, cu câte o raniţă cu pietre în spate, în vreme ce torţionari li se aruncă în spate. Sunt puşi să lustruiască – operaţiune absurdă – materialul de cauciuc al pardoselii, cu câte doi, trei sau mai mulţi torţionari în spate. Sunt puşi să se călărească zile întregi ori să formeze piramide de trupuri peste trupul vreunui nefericit. Sunt legaţi de mâini şi de picioare şi învârtiţi până ame­ţesc. Sunt obligaţi să mănânce mâncarea clocotită şi împiedicaţi să doarmă nopţi şi zile la rând. Tată şi fiu sunt puşi să se pălmuiască, iar dacă refuză, sunt bătuţi şi mutilaţi îngrozitor. Un preot trebuie să sfin­ţească un hârdău cu fecale, din care trebuie apoi să mănânce. Un căpitan, invalid de război, este bătut peste piciorul amputat.

Torturile aplicate unui deţinut pot dura şi o lună şi jumătate, chiar şi două. Ele îşi pierd orice scop, chiar şi pe cel al demascării – ajunge să nu mai conteze decât tortura în sine. Cei mai rezistenţi la torturi sunt mutaţi în celula nr. 98 şi supuşi picăturii chinezeşti. Alţii sunt şantajaţi să devină informatori pentru a primi medicamente. Reeducaţii torturează şi omoară cu uşurinţă, iar studenţii de la Piteşti sunt priviţi acum ca nişte trădători.

Nu altfel sunt ei priviţi la Canal : cu ură şi cu teamă, spre mirarea foarte multora, încă nedumeriţi, care se aşteaptă ca studenţii să fie avangarda opoziţiei. Dar zvonul creşte tot mai mult şi curând seamănă panica printre deţinuţi, care sunt preocupaţi acum să se ferească de ei cu orice preţ : sunt răi, sunt informatori, sunt extrem de periculoşi! În iunie 1950, la Peninsula-Valea Neagră sosesc de la Piteşti circa 250 de studenţi. Epui­zaţi de muncă la început, încep apoi să se organizeze. Operaţiunile de re­educare au loc îndeosebi în Brigăzile 13 şi 14, formate aproape integral din studenţi reeducaţi. Ele sunt conduse de frontieriştii Steier şi Fuchs, şi de Bogdănescu şi Gherman (studenţi la medicină). Reeducarea se desfă­şoară noaptea, pentru că ziua victimele muncesc. Pentru ca răcnetele celor torturaţi să nu se audă, doi deţinuţi trebuie să cânte la acordeon, să chiuie şi să joace. Torturile învăţate se aplică şi aici, cu unele variaţii : deţinuţii sunt siliţi să mănânce fecale, să discute cu morţii, să se bată şi să se ucidă între ei, să cânte în timpul torturilor. Muribunzii sunt stivuiţi, ca lemnele, până în tavan.

Spre deosebire de Piteşti, aici deţinuţii sunt în general mai vârst­nici. Printre torturaţi se află şi Ion Simionescu, medic faimos, lider al generaţiei studenţeşti din 1922 şi fost subsecretar de stat la Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale în două guverne. A fost luat de reeducaţi şi torturat noapte de noapte, ziua fiind dus la munca epuizantă de pe şantier. Torturile şi înfometarea durează deja de săptămâni când, la 21 iulie 1951, doctorul Ion Simionescu face câţiva paşi în afara cordonului de siguranţă. O santinelă trage fără somaţie şi îl împuşcă mortal. Un gest cât o sinuci­dere : nu e nimeni la Canal care să nu ştie ce i se poate întâmpla în urma unui asemenea impuls. Pe o cale oarecare, vestea morţii sale devine pu­blică – se pare că e transmisă în afara lagărului de tânărul ţărănist Cicerone Ioniţoiu, fiind difuzată mai întâi la Radio Ankara şi preluată apoi de BBC.

Reeducarea se propagă mai departe. În închisoarea de la Aiud, ea ajunge în toamna anului 1951, de la Gherla, odată cu aşa-numitele „echipe Makarenko“. Nici aici torturile aplicate nu sunt crezute la început, deşi, noaptea, din camerele de tortură se aud gemete şi ţipete neîntrerupte. Se aplică bătăi cu bâta peste urechi până la surzire, iar deţinuţii sunt siliţi să mănânce fecale şi să bea urină. Reeducarea ajunge şi la Ocnele Mari şi la Baia Sprie, şi se încearcă aplicarea ei şi în Oraşul Stalin (Braşov). Şi la Târgşor se fac încercări – este o închisoare pentru elevi de liceu, care a beneficiat multă vreme de un regim de detenţie neobişnuit de blând, aproape părintesc. Apare astfel în celule ideea demascărilor şi „scrierea pe săpun – noul factor de cultură“. Dar gesturile de împotrivire nu lipsesc. Un deţinut, Ion Cimonea, se apără cu succes de cei doi reeducaţi de la Piteşti care vor să-l imobilizeze. Mai târziu, se repede la geamurile dinspre Liceul Unirea şi popota închisorii şi începe să strige foarte tare : „Mă omoară! Mă omoară!“ Reuşeşte în cele din urmă să-i înşele pe cei doi torţionari şi să-i convingă că este cu ei pentru a muta reeducarea într-o cameră mai mare, cu mai mulţi deţinuţi, unde se simte mai în siguranţă. Perseverează şi ajunge într-un final la noul director al închisorii, un fost miner care nu-i torţionar, iar reeducarea este sistată. La 31 mai 1950, în închisoarea de la Târgu Ocna, unde se află deţinuţi politici cu TBC, soseşte de la Piteşti un lot de 50 de deţinuţi studenţi, dintre care 10-12 re­educaţi activi. Studentul Eugen Dimitrov este cel care, un an mai târziu, reuşeşte să spargă geamul celulei de tortură şi să strige cu vocea disperării către stadionul pe care se desfăşoară festivităţile de 1 Mai ale oraşului. Ceilalţi deţinuţi se dezlănţuie pe dată şi ei într-un cor de strigăte la fel de alarmante. Reeducarea eşuează şi aici – de asemenea, cu concursul unui director de închisoare cu sensibilităţi legaliste.

*

* *

În seara zilei de 14 noiembrie 1951, demascările încetează brusc – ceea ce înseamnă, concret, scoaterea bătăilor din program. La Gherla, ele încetează la fel de brusc în noaptea de 12 februarie 1952. „Să te autodenunţi, să te autoflagelezi, să te cufunzi în excremente, ale tale, ale tuturor, renăscând, om nou, omul epocii noi, o epocă fără discriminări politice, intelectuale, sociale, economice, etnice. Omul nou, fără apartenenţă, fără memorie, fără şi fără. Ce păcat! Colonelul Tzeller a rupt vraja. Când unii se pregăteau să se spovedească şi să-şi ia angajamente, să fie şi ei ceva, omul nou.“ Unii dintre deţinuţi îşi revin din reeducare imediat după înce­tarea torturii. Alţii rămân însă definitiv taraţi.

Unul dintre motivele încetării reeducării, dacă nu chiar cel principal, este vestea morţii doctorului Ion Simionescu, care a devenit publică. Organizatorii experimentului au constatat că acesta se poate desfăşura numai în condiţii de secret absolut. Or, la Canal şi în alte colonii de muncă, menţinerea secretului este practic imposibilă. Experimentul este abando­nat ; apare, în schimb, nevoia de a-i găsi pe „vinovaţi“.

La 19 decembrie 1951, Eugen Ţurcanu, Alexandru Popa „Ţanu“ şi alţii, ca Mărtinuş, Livinschi, Gebac, Dan Dumitrescu, Cornel Pop, Aris­totel Popescu, Constantin Păvăloaie, sunt transferaţi la Jilava – pentru a fi avansaţi, cred ei ; în realitate, li se pregăteşte procesul. În primăvara următoare, Securitatea îşi începe anchetele, prin care trec zeci de deţi­nuţi. Anchetele durează până la sfârşitul anului 1953. Apoi, la 20 septembrie 1954, sub preşedinţia binecunoscutului Alexandru Petrescu, specializat în acordarea de pedepse maxime deţinuţilor politici, la Tribunalul Militar Bucureşti începe procesul secret al lotului Ţurcanu, compus din 22 de învinuiţi de „acte de teroare în grup“, de „crimă de uneltire contra securităţii interne“ şi de „înaltă trădare“. Acuzaţiile rostite la tribunal au o doză letală de ridicol – dar nu şi pentru magistraţi : Eugen Ţurcanu şi acoliţii săi ar fi fost manipulaţi din afara închisorilor şi a ţării de emigraţia română legionară. Or, toată lumea ştie că mai degrabă se poate lua legătura cu extratereştrii decât cu un om aflat în închisorile regimului!

Evi­dent, despre coordonarea întregii acţiuni de către Ministerul de Interne, în primul rând prin generalul Alexandru Nicolschi, şi despre concursul dat de Securitate şi de administraţia închisorilor şi a coloniilor de muncă – despre toate acestea nu se suflă o vorbă. Nu e luată în seamă nici recu­noaş­terea complicităţii de către Eugen Ţurcanu însuşi, care afirmă că a înde­pli­nit „o misiune istorică“ încredinţată de Partidul Muncitoresc Român. Geniul malefic al reeducării, dracul gol, cum l-au văzut atâţia şi atâţia deţinuţi, cel ce a visat să-şi aducă astfel o contribuţie ştiinţifică, epocală la consolidarea noului regim şi să fie astfel eliberat şi chiar încorporat în Securitate cu un grad superior, nu a fost, la rândul lui, mai mult decât o unealtă. Acum, sacrificată. La 10 noiembrie se rosteşte Sentinţa nr. 32 a Tribunalului Militar prin care întregul lot este condamnat la moarte. Con­form datelor sentinţei, în cursul reeducării au fost ucişi la Piteşti şi Gherla peste 30 de deţinuţi şi au fost torturaţi peste 780 de deţinuţi la Piteşti, sute la Gherla, peste 70 la Târgşor, şapte-opt în Oraşul Stalin, cinci-şase la Târgu Ocna, zeci de deţinuţi la Canal. Mai mult de 100 de deţinuţi au rămas cu infirmităţi foarte grave, iar alţii s-au sinucis sau au înnebunit. La 17 decembrie 1954 sunt executaţi la Jilava prin împuşcare Eugen Ţur­canu şi alţi 15 torţionari, iar la 22 iunie 1955 este executat tot aici Vasile Puşcaşu din acelaşi lot. Pedepsele de condamnare la moarte ale lui Popa Ţanu şi ale altor patru torţionari sunt comutate în muncă silnică pe viaţă. Un alt proces stabileşte, prin sentinţa din 16 aprilie 1957, condamnări pentru cinci ofiţeri de Securitate şi pentru directorii şi funcţionarii din peni­tenciarele reeducării, pentru „favorizarea actelor de teroare şi pregătirea de acte uneltitoare“. Dar aceştia nu-şi vor executa niciodată pedepsele. Şi nici Popa Ţanu, capul de la Gherla al torţionarilor, eliberat în 1962 şi stabilit la Sibiu, unde se mai întâlneşte din când în când cu una dintre fostele sale victime. (…)

La stuf, în mină, la Canal

La iniţiativa ministrului Afacerilor interne, Teohari Georgescu, şi a minis­trului Justiţiei, Stelian Niţulescu, la 13 ianuarie 1950, prin Decretul nr. 6 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (şi în urma Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 2 / 1950), se înfiinţează unităţile de muncă pentru „reedu­carea elementelor duşmănoase“. Ele vor fi desfiinţate la 22 august 1952 prin HCM nr. 1554, fiind înlocuite cu coloniile de muncă.

Diferenţa dintre cele două forme de lagăre de muncă nu e una care să conteze pentru „elementele duşmănoase“. Multe persoane sunt trimise în unităţile sau coloniile de muncă fără mandat de arestare, iar arestările se fac fără un motiv precis, ci pe baza necesarului de forţă de muncă – de exemplu, pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră. Metoda e simplă şi vine de la ruşi. Directorul general al Canalului, tovarăşul Gheorghe Hossu, îi dă telefon tovarăşului Teohari Georgescu, ministrul de Interne, şi îi spune care îi e necesarul – de pildă, 5 000 de oameni. Drept urmare, colonelul Dul­gheru de la Direcţia Anchete (practic, şeful tuturor anchetatorilor din ţară) împarte sarcinile la nivel naţional, întocmind planul de deţinuţi pentru fiecare regiune. Aşa se stabileşte câţi „duşmani ai poporului“ trebuie arestaţi. După unele estimări, în lagărele de muncă au ajuns în total circa 80 000 de persoane, dintre care 40 000 la Canal (sau 30 000 ori 50 000, după alte estimări ; aici mai lucrează, în plus, 20 000 de aşa-zişi voluntari).

Deşi există colonii de muncă şi la minele de plumb de la Baia Sprie, Cavnic, Nistru şi în alte locuri, majoritatea sunt răspândite în zona Do­brogei – peste 30 în Balta Brăilei, apoi cele din Delta Dunării pentru exploa­tarea stufului şi cele de la Canal. Sate ca Grindu, Periprava ori Chilia au căpătat o tristă faimă în toată ţara, iar folclorul lăutăresc s-a îmbogăţit cu o nouă piesă de jale, cântată de Fărâmiţă Lambru : „Bate un vânt rece din baltă / La Chilia în port, of… ! / Să vezi stuful cum se înalţă / Să-l mai tai nu pot. / La Chilia, la Tătaru / Ah… ce dureros ! / Bate Maromet cu parul / Ah… ce dureros ! / Of… La Tătaru, la Chilia / Vai ce dureros ! / Bate Lungu cu frânghia / Ah, ce dureros !“

Dar cea mai îngrozitoare colonie dintre toate este la Salcia, în Balta Brăilei. Cei din alte lagăre află că aici este mai rău decât oriunde şi că se petrec lucruri absolut „înspăimântătoare“ : deţinuţi îngropaţi de vii (ca şi la Canal, la Iţcani sau la Bicaz) sau cadavre lăsate pe pământ şi mâncate de câini. Aici şi morţii sunt torturaţi : li se deschide gura cu toporul şi li se sparg dinţii, ori sunt transportaţi pe targa cu piroane după ce au fost bătuţi până la moarte. Mulţi ajung hrană pentru şobolani, care le mănâncă urechile, nasurile şi organele genitale. Un deţinut fără nas şi fără urechi este băgat mort la carceră, în ideea că nu a executat pedeapsa cât a fost viu. Cei vii sunt bătuţi cu ranga de fier, cu cazmaua, cu lopata ori cu cravaşa – unii mor, alţii rămân schilozi. Sunt împuşcaţi, bolile nu li se tratează, sunt lipsiţi de odihnă. Iarna, sunt trimişi în carcere descoperite. Munca este istovitoare – o tortură în sine. Deţinuţii trebuie să intre în apă până la brâu pentru a tăia stuf şi papură, inclusiv iarna, când lucrează dezbrăcaţi. Pedepsele constau adesea în a sta până la prânz în apa înghe­ţată ; vara, trebuie să smulgă şi să taie cu gura buruieni care le-au scăpat la curăţarea cu sapa. Sau sunt legaţi de mâini şi de picioare, complet dezbrăcaţi, lăsaţi pradă ţânţarilor zi şi noapte. Se face frecvent instrucţie prin noroi şi pe ploaie, inclusiv cu cei bătrâni şi bolnavi. De altfel, una dintre plăcerile locotenentului Ion Popa de la Salcia este de a trece pe la infirmerie pentru a-i scoate în bătăi de acolo pe bolnavi – dacă e iarnă, cu atât mai bine : în zăpadă, dezbrăcaţi şi desculţi ! O altă pasiune a lui Popa, care călăreşte un cal alb, este să sară în mijlocul deţinuţilor cu un par în mână, cu care îi loveşte, iar calul le dă copite. În general, comandanţii lagărelor practică încântaţi acest „sport“ călare, fugărindu-i pe deţinuţi şi jucându-i în copite.

Canal Dunăre-Marea Neagră

Nu e de mirare că paznicii lagărului sunt atât de urâţi în satele din jurul Salciei ! Populaţia sătească se arată foarte ostilă faţă de militarii paznici, iar ţărăncile şi-au făcut obiceiul de a veni în cimitirele cu deţi­nuţi omorâţi pentru a le aprinde lumânări. Cel mai cunoscut dintre cimi­tire este cel din satul Agaua, de unde şi o vorbă printre deţinuţi : „Pinguinule, se vede Agaua prin urechile tale“, adică : „vei muri“. „Pinguini“ sunt noii-veniţi, cărora cei vechi nu le dau prea multe şanse. Moartea e evocată şi altfel : „n-a ţinut la grumă“ sau cutare a fost „eliberat în plic“. Printre strategiile de supravieţuire de la Salcia se numără şi umorul negru – dacă umorul mai este totuşi cu putinţă.

Curând, atrocităţile devin atât de mari şi decesele atât de multe (se pare că au murit 63 de deţinuţi numai la Salcia, plus mulţi răniţi şi in­firmi), încât Procuratura Generală îi solicită Procuraturii Regionale Galaţi să întreprindă cercetări în coloniile de muncă din Dobrogea. Ancheta va aduce multe constatări, dar nu şi măsuri, iar Direcţia Generală a Lagărelor şi Coloniilor de Muncă va rămâne complet nereformată şi va funcţiona ca şi până atunci.

Coloniile de la Canal concentrează, de departe, cel mai mare număr de deţinuţi (un număr care fluctuează în fiecare colonie) : 1 200-8 000 de deţinuţi la Cernavodă, 2 000-8 000 la Saligny, 1 500 la Kilometrul 31, 10 000-12 000 la Poarta Albă, 3 000 la Galeş, 2 000-7 500 la Noua Culme, 1 500 la Taşaul, 6 000-8 000 la Peninsula / Valea Neagră, 500-2 500 la Capul Midia. Se mai munceşte în zonă şi la Mamaia-Sat, lângă Năvo­dari – aici sunt Brigăzile 13 şi 14, la cariera de piatră de la Ovidiu, la Stânca. Munca la Canal are ca scop reeducarea, după câte spune chiar di­rectorul Canalului, Gh. Hossu, prin titlul unui articol din Contemporanul : „Oamenii construiesc Canalul, Canalul transformă oamenii“.

Fie că e vorba de săpături ori de spargerea pietrei, munca la Canal este manuală : se face cu cazmaua, târnăcopul, lopata, roaba şi ciocanul. Sub un soare torid, deţinuţii muncesc zilnic 12-13 ore pentru a-şi îndeplini imposibila normă, 3,5 m3 de pământ excavat, transportaţi pe 100 m foarte denivelaţi, ceea ce înseamnă cam 40 de roabe zilnic : de trei-patru ori mai mult decât muncitorii lipoveni. Dacă nu-ţi faci norma, eşti pedepsit cu muncă permanentă 24 de ore, apoi carceră, în toată vremea asta fără mâncare. „Accidentele de muncă“ sunt ceva obişnuit, mulţi deţinuţi fiind zdrobiţi de buldozere sau prinşi sub maluri care se surpă – cadavrele sunt aruncate în gropi comune, fără vreun însemn. Femeile condamnate au aceleaşi norme ca bărbaţii şi sapă chiar şi iarna, în pământul îngheţat, supra­vegheate de foste prostituate, care se remarcă prin sadism. Mănâncă iarbă pentru a supravieţui. Duminica, gardienii se amuză să le arunce pe femei în Dunăre şi apoi să le tragă la mal în zeflemea, pentru ca pe urmă să le arunce din nou.

Ora deşteptării pentru deţinuţii de la Canal este 3.30, la sunetul clo­potului. Masa de dimineaţă constă într-o „cafea“ foarte incertă din toate punctele de vedere, o bucată de pâine şi un cubuleţ de marmeladă. Pe lângă că este foarte proastă, hrana de pe parcursul unei zile se dovedeşte cu totul neîndestulătoare în raport cu munca depusă : 750 g de pâine pe zi şi două ciorbe lungi, ceea ce înseamnă circa 2 000 de calorii, în loc de necesarul de 5 000-6 000. La Peninsula, lângă Mamaia, mesele constau în arpacaş, varză, morcovi dulci şi muraţi, cartofi. Oamenii rup iarbă şi o aruncă în ciorbă. Deţinuţii de la Canal se descurcă toţi cum pot, mân­când şi şobolani, şerpi, ierburi, lăcuste, râme, broaşte, câini şi pisici. Şerpii sunt consideraţi o delicatesă, iar deţinuţii îi prind pe întrecute : sunt delicioşi, au gust de păstrăv şi sunt foarte hrănitori. Îşi fac provizii de şerpi vii cu dinţii scoşi (ca să-i menţină proaspeţi), dosiţi prin buzunare ori în sacii de merinde. Câteva alte întâmplări completează meniul deţinuţilor. Unei gospodării de stat i s-au stricat cantităţi enorme de morcovi – au mucegăit şi s-au oţetit –, iar deţinuţii de la Poarta Albă îi recuperează, gătindu-i într-un fel de soté peste care toarnă ulei cu ceapă prăjită – trebuie ceva antrenament ca să poţi mânca aşa ceva. Într-o colonie se aruncă la W.C. multe alimente care s-au stricat în căldura verii, iar deţinuţii îşi fac un fel de scăriţe cu care intră în gropile closetelor pentru alimentele aruncate : fripturi cu viermi, caşcaval şi ouă stricate, salamuri cleioase. Un deţinut bea lături de rufe dintr-o baltă. O altă speranţă o reprezintă pachetele primite de acasă, venite în urma cărţilor poştale autorizate tri­mise de deţinuţi (cam 10 rânduri scrise) : pachete cu brânză, marmeladă, slănină, halva, ţigări, medicamente, rufe etc. Aceste pachete şi clipele petrecute la vorbitor (care e permis abia din iulie 1950) sunt foarte preţioase, chiar vitale : într-o larmă enormă şi prin două garduri de sârmă ghimpată fixate la o distanţă de 7-8 m unul de altul, au ocazia să comunice prin semne cu cei de acasă.

Apa potabilă lipseşte cronic din coloniile de muncă. La Valea Neagră, într-o vară, a lipsit cu totul chiar şi apa pentru spălat, drept care deţinuţii s-au spălat o lună de zile cu propria urină. Pretutindeni, epidemiile şi bo­lile fac ravagii. Din cauza alimentelor alterate, cazurile de enterită sunt foarte frecvente. Hepatita endemică ia proporţii. Mizeria e maximă, bolile de piele sunt foarte răspândite, ca şi dizenteria şi icterul. Bolnavii de tu­berculoză nu sunt trataţi şi nu sunt nici măcar izolaţi. Mulţi deţinuţi merg cu răni deschise preţ de săptămâni – alţii au fost aduşi în colonii deja schilozi, ologi, cu proteze. Apar sute de cazuri de insolaţie. La spitalul Poarta Albă mor şi câte 20 de pacienţi pe zi, aduşi prea târziu – cei mai mulţi sunt ţărani de 40-50 de ani, adunaţi la Canal „pentru cotă“. La toate acestea se adaugă torturile şi brutalitatea de zi cu zi a gardienilor. După ce a executat 15 zile de carceră, un deţinut de la Canal este dus la infir­me­rie cu cangrene la ambele picioare pentru că fusese legat cu lanţuri peste cizmele de cauciuc. I-au fost scoase cizmele, dar picioarele putrezite i-au rămas înăuntru ; deţinutul de 23 de ani a murit în chinuri, fără să primească vreo medicaţie. Comandanţii de lagăre scot la muncă intenţio­nat deţinuţii epileptici sau distrofici pe gerurile cele mai mari desculţi şi în cămaşă. Un deţinut grav bolnav de la colonia din Cernavodă este întors de la muncă în dormitor pe baza unui bilet de scutire în decembrie 1952. Dar e un bilet care nu valorează nimic la Canal. „Caporalul care făcea de serviciu m-a scos însă afară în pumni şi picioare, umplându-mă de sânge şi m-a dus la comandant. Acesta m-a bătut până am leşinat. După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi m-a pedepsit să muncesc fără mâncare şi odihnă 36 de ore. Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi să mă arunce în Dunăre, apoi m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri şi m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile am fost scos şi dus la infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo şi mi-a spus : ai să te întorci în cameră şi ai să stai acolo până mori. Atunci am încercat să mă sinucid, tăindu-mi venele cu o lamă. Pentru asta, comandantul l-a pus pe un deţinut să mă bată cu picioarele în testicole (sic !) şi în gură, nenorocindu-mă pe viaţă şi desfigurându-mă.“

Un deţinut este electrocutat la Cernavodă. Un altul este ars de viu de un brigadier. Pierderile în rândurile sclavilor de la Canal sunt mari. Se pare că media deceselor este în 1952 de circa 30 de deţinuţi lunar. Numai în iarna grea din 1952-1953, la Cernavodă mor peste 70 de deţi­nuţi, dintre care cei mai mulţi sunt bătrâni şi bolnavi. În ianuarie 1953, coloniile Canalului dau un tribut de 133 (sau 134) de morţi, cei mai mulţi înregistrându-se la Peninsula (46) şi la Poarta Albă (30). Se moare în carcere, la lucru şi în „accidentele de muncă“, ori în barăci, peste noapte. Iar raportul de la ora 4.30 dimineaţa sună nu de puţine ori aşa : „Tovarăşe comandant, detaşamentul nr. …, cu un efectiv de 64 de deţinuţi, 57 pre­zenţi, în front, 7 morţi în baracă.“ „Puţini, puţini !“ răspunde viforos tova­răşul comandant.

Suferinţele la care sunt supuşi sclavii Canalului sunt atroce. Deţi­nutul Silberman, care a fost şi la Auschwitz, susţine că la Canal e chiar mai rău. Pentru a-şi mai alina suferinţele, deţinuţii compun doine de jale şi cântece lăutăreşti, pe care le cântă în surdină. Sunt apoi cântecele oficiale, pe care sunt siliţi să le cânte – şi încă răcnind : „La canal să ştergem pata / Negrelor greşeli trecute / Drum deschidem cu lopata / Cu elanuri renăscute.“ Sau : „Un colonist, un om liber mâine / Vom fi cu toţii într-un gând / De preţ Republicii Române / Vom sparge norme, rând pe rând.“ Sau : „Şi în curând vor duce vestea / Apele din mal în mal / C-am dat ţării noastre scumpe / Viaţă nouă şi-un canal.“ Dar, printre acestea, cântecele dragi deţinuţilor revin mereu – unul faimos, pe care îl cântă uneori în cor, pe platformele vagoanelor descoperite cu care sunt transportaţi de la şi spre şantiere, spune aşa : „Inimă de putregai / n-am un cuţit să te tai.“

La Canalul Midia – unul dintre cele mai grele puncte de lucru, unde stăpân pe viaţa şi pe moartea deţinuţilor este căpitanul Borcea, o bestie, şi unde se lucrează o săptămână de la 6 dimineaţa la 6 seara, iar cealaltă de la 6 seara la 6 dimineaţa –, deţinuţii admiră fascinaţi bolta cerească, feerică noaptea. Şi îşi amintesc de Bucureşti, de Capşa, de cofetăria Nestor. Îşi recită poezii. Tuns chilug, criticul de artă Barbu Brezianu îşi priveşte companionii de muncă şi de reverie. Iată-l pe Călin Botez, fiul scriitorului Jean Bart ; pe mai vârstnicul ţărănist Zaharia Boilă, care le povesteşte întâmplări hazlii, şi pe ţărănistul Bani (Şerban) Ghika ; pe Oni Brătianu, fiul lui Vintilă Brătianu, „cel mai demn naţional-liberal pe care l-am în­tâlnit în închisoare“, pentru deţinutul Remus Radina ; pe Radu Conci, fostul şef de cabinet al primului-ministru asasinat de legionari Armand Căli­nescu ; pe scriitorul şi publicistul Petru Manoliu, care-i este aici cel mai bun prieten ; pe domnul Mott, proprietarul celebrei şampanii interbelice cu acelaşi nume (“şampania Mott / Întrece tot !“), naţionalizată în ’48 şi redenumită „Zarea“. Sunt aici şi mulţi preoţi greco-catolici, şi mulţi ţigani condamnaţi pentru furt. Împreună, în această tranşee a morţii – ori a păcii, cum scrie celebrul scriitor Geo Bogza, care, în broşura Începutul epopeii din 1950, vede Canalul ca pe o „tranşee al cărei capăt se află la Shanghai“ (la 26 mai 1949 a fost publicată hotărârea P.M.R. şi a gu­ver­nului R.P.R. de construire a Canalului Dunăre-Marea Neagră şi tot cam atunci – la 27 mai – a fost eliberat şi Shanghaiul de Armata comunistă de Eliberare).

*

* *

Este o noapte de sâmbătă spre duminică atunci când, pe neaşteptate, se sistează lucrările la Canal. Deţinuţii află a doua zi, 19 ianuarie 1953, „vestea cea mare“ – ah, ce zi ! Ce emoţii năvalnice ! Ce uşurare extraordinară ! O duminică în care ai, în sfârşit, un „prilej de bucurie şi comentarii“. Dar şi întrebări neliniştite, chinuitoare : „Cum ? De ce ? Din ordinul cui ? Dar dacă-i numai o întrerupere temporară ? Dar dacă peste câteva zile începem iar munca la dig ?“ Îndoielile poetului Andrei Ciurunga şi ale tovarăşilor săi de trudă şi de suferinţă se risipesc abia luni, când, ieşind ca de obicei la lucru, oamenii din brigăzi sunt puşi să strângă uneltele risipite pe toate şantierele, aşa cum au fost lăsate de vineri. Lopeţile, cazmalele, târnăcoapele, roabele sunt strânse în grămezi de-a lungul căii ferate, apoi încărcate în vagoane şi duse nu se ştie unde. Pe şantierele Canalului mai rămân doar câteva sute de oameni pentru a lucra la câteva şanţuri de irigaţii, pentru demontarea barăcilor şi a liniilor secundare de cale ferată ori pentru a confecţiona jucării din cozi rupte de lopeţi şi cazmale şi din resturi metalice şi textile, care să fie vândute în magazinele de stat – aşa apare o mică armată de păpuşi, ursuleţi, căluţi de lemn… În toate staţiile C.F.R. de pe traseul Canalului trag garnituri de trenuri cu vagoane de marfă, îmbarcând zeci de mii de condamnaţi ce au încetat lucrul de numai câteva ore – pentru a fi transportaţi către penitenciarele ţării, care devin astfel îngrozitor de aglomerate.

Fragment din “Aşa s-a născut omul nou” de Dorin-Liviu Bîtfoi apărut la Editura Compania

Cotidianul / Ziaristi Online

La iniţiativa ministrului Afacerilor interne, Teohari Georgescu, şi a minis­trului Justiţiei, Stelian Niţulescu, la 13 ianuarie 1950, prin Decretul nr. 6 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (şi în urma Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 2 / 1950), se înfiinţează unităţile de muncă pentru „reedu­carea elementelor duşmănoase“. Ele vor fi desfiinţate la 22 august 1952 prin HCM nr. 1554, fiind înlocuite cu coloniile de muncă.