BILET DE LUP. Pe urmele romanilor deportati de NKVD in lagarele Gulagului sovietic - Ziaristi OnlineZiaristi Online

BILET DE LUP. Pe urmele romanilor deportati de NKVD in lagarele Gulagului sovietic

Bilet de Lup - pe drumul Siberiei - foto Ionut Piturescu via Ziaristi OnlineBilet de Lup

Expediţia BucureştiMagadan, martie 2012

Comentariu pe marginea unui film documentar in curs de aparitie: BILET DE LUP. Drama deportatilor din Romania si Basarabia in Siberia, intr-un film documentar realizat pe “Drumul oaselor”, pana in Gulagul sovietic. INEDIT/FOTO/VIDEO »

 

16 MARTIE 2012

După zile de aşteptare a documentelor, după multe ore de pregătire, repetate discuţii şi momente în care nu credeam că se va întâmpla, iată că ne-am pus în mişcare. Într-o vineri după-amiază, am luat calea Răsăritului cu soarele în spate.

Expediţia Bilet de Lup reprezintă o incursiune prin peisajul de tranziţie al fostului URSS, în căutarea românilor care au supravieţuit lagărelor sovietice. Vom încerca să dezvăluim atât o geografie a GULAG-ului: locuri de execuţie, gropi comune, foste lagăre, colonii pentru deportaţi, dar şi istoria unei generaţii care a căzut victima haosului istoric.

sl271790

17 MARTIE 2012 – UCRAINA

Nu ne oprim. Ne întâmpină nişte şosele degradate; lungi drumuri de camion, un teritoriu plat şi monoton. Seara, ajungem la graniţa rusă, unde completăm de doua ori mai multe formulare decât până acum, sub mângâierea unui vânt rece şi tăios.

După eliberarea din lagăre, majoritatea deţinuţilor n-au mai putut să se întoarcă acasă. Fiecare din ei a primit o adeverinţă conform căreia era forţat să rămână în zona fostului lagăr, fără dreptul să ocupe funcţii de răspundere sau să se stabilească la mai puţin de 100 km de marile oraşe. Cei care au reuşit să plece printr-o minune şi-au trăit restul vieţii într-o continuă incertitudine, neîncredere şi teamă. Deşi au reuşit să se readapteze la condiţiile unei vieţi normale, stigmatul biletului de lup şi amintirea anilor petrecuţi în lagăr nu i-au mai părăsit niciodată. „Gheaţă în suflet ne-a rămas. Gheaţă şi zăpadă. Mai mult nimic, numai suflet rece.”

20 MARTIE 2012 – URALI

Sute de kilometri de autostradă luminată ca ziua şi absolut pustie, printre câmpii nesfârşite. Trecem încă o dată Volga şi ne îndreptăm cu hotărâre către o Rusie din alt continent. Destinaţia finală a expediţiei, Kolima-Drumul oaselor, Regiunea auriferă Magadan, considerată a fi cea mai dificilă zonă a Gulagului, se află la o distanţă de 13.000 km de Bucureşti.

21 MARTIE 2012 – SIBERIA PLATA

Avem sentimentul că ne învârtim în cerc pe o şosea infinită. Kilometrajul maşinii arată 4.500 km. Novosibirsk ne aşteaptă la câteva sute de km.

22 MARTIE 2012 – VISCOL

Peisajul se vălureşte, aceiaşi mesteceni împrăştiaţi peste tot, cu câţiva pini timizi printre ei. Viscolul de dimineaţă se mai domoleşte şi ne îndeamnă la drum lung.

Mihai Iovu s-a născut în Moldova, ca fiu al unui preot şi al unei profesoare. În anul 1947 este arestat de NKVD, condamnat la 20 de ani de lagăr în condiţii severe şi trimis pe Kolima. Nicolae Baltag se naşte în familia unor ţărani din Bucovina de Nord: la vârsta de 10 ani a fost deportat împreună cu întreaga familie: mama, tata şi cinci copii. Galea Karmanik, soţia lui Vasili, este fiica unui moşier din Letonia, deportată împreună cu mama şi cele trei surori în noaptea de 14 iunie 1941, după execuţia tatălui.

dsc_0774

24 MARTIE 2012 – BAIKAL

Ajungem în Irkutsk după mai bine de 7.000 de km. Găsim Baikalul încă îngheţat, cu câteva maşini care roiesc pe la margini, însă suntem informaţi că oficial nu se mai permite traversarea; cu o zi înainte au murit doi oameni în încercarea de traversare pe patru roţi, deasupra gheţii. Lacul este imens, străjuit de munţi şi nu se întrezăreşte capătul. Găsim pe mal o pensiune, ne reculegem puţin şi seara gustăm o saună tradiţională cu băi la copca în Baikal, apoi somn greu.

Oraşul Magadan (59.34°N, 150. 48°E) a fost înfiinţat în anul 1937, odată cu eliberarea primelor contingente de deţinuţi. Pe timpul celui de-al doilea Razboi Mondial a constituit un important punct strategic al podului aerian AlaskaSiberia. Datorită poziţiei avantajoase date de ieşirea la Pacific şi de cele două aeroporturi, oraşul a rămas în continuare un important punct de tranzit. Pentru a asigura păstrarea „secretului”, la eliberarea din lagăr, majoritatea deţinuţilor, a gardienilor sau a chiar ofiţerilor angajaţi în această lucrare au fost forţaţi să rămână pe loc. „Este vorba în special de participanţii la proiectul atomic,” ne spune unul dintre localnici, descendent şi el al unei familii de deţinuţi.

26 MARTIE – PRIMII ROMÂNI GĂSIŢI ÎN BUREAT-MONGOLIA

Printre localităţile populate cu basarabeni în urma deportării din ‘49 se află şi Satul Onohoi, 80 km de Ulan Ude. Un sat cu uliţe largi şi căsuţe joase de lemn, a cărui locuitori lucrează dintotdeauna la pădure. Reuşim să îl găsim pe Crisfil Vasile, fiul unor deportaţi basarabeni. Îi înmânăm mesajul regelui Mihai I şi stăm de vorbă în limba română pe care ne spune că a învăţat-o de la mama. Ne mai mărturiseşte că şi-ar dori să ajungă să o vorbească şi cu rudele din Moldova, pe care n-a putut încă să le cunoască.

41

 27 MARTIE 2012 – DRUMURI BUNE, DRUMURI RELE

Şoseaua începe să se schimbe brusc. Fără avertismente, asfaltul dispare, lăsând loc unui macadam fără sfârşit. Poposim la un Memorial făcut pe unul din locurile de execuţie aflate în pădurile de pini de lângă Chita. Apoi vreme de sute de km nu mai întălnim niciun sat. Ecranul GPS-ului este de un verde compact, precum pădurea pe care o străbatem mai bine de 18 ore.

Spaţiile vaste, pădurea impenetrabilă continuă să ascundă faptele terifiante evocate în amintirile supravieţuitorilor: Dacă pe deportaţi îi trimitea în lungul Siberiei, către Omsk, Tomsk, încolo, pe noi direct la Polul Nord. Nimic împrejur, pădure. Pădurea şi mai departe mlaştina şi  Oceanul Îngheţat. Capătul Siberiei.

29 MARTIE 2012 – DEJA SIBERIA PE CARE O ANTICIPASEM

Drumul de macadam începe să urce şi să coboare coline mai serioase, atingem chiar şi 1200 m altitudine, locuri în care zăpada de pe margine depăşeşte un metru. Noaptea ne prinde în munţii care despart Yakutsk-ul de restul lumii. În bazinul Lenei, temperatura din termometru a coborât ameninţător la -32 grade.

Amintindu-ne de mărturia unui fost deportat începem să înţelegem cum au fost cucerite aceste locuri sălbatice: În general trenurile roşii aveau însuşirea de a se opri în locuri pustii, astfel că sfârşitul călătoriei devenea adesea ziua inaugurării unui lagăr nou. Sub pâlpâirea aurorei boreale, deportaţii puteau fi pur şi simplu opriţi în taiga, unde pe un brad era bătută în cuie o tăbliţă cu inscripţia: „OLP Nr. 1″. Acolo puteau şi o săptămână să ronţăie vobla şi să amestece făina cu zăpada.

02 APRILIE 2012  YAKUTSK – LENA

Reuşim să ne adunăm şi să părăsim Yakutsk-ulinca de dimineaţă. În capitala Republicii Sakha l-am cunoscut pe Ioniţă Marzenco, un basarabean ajuns aici în urmă cu 10 ani căutându-şi de muncă şi care ne-a ajutat, creându-ne o serie de legături pe traseul pe care îl avem de parcurs. Tecem Lena în plină zi, pe o gheaţă ca sticla. Drumul devine din nou un macadam îngheţat. Gata, am intrat pe KOLÎMA!

De la localnici aflăm că şoseaua federală M56, Kolima Trassa, Yakutsk – Magadan pe care ne deplasăm este supranumita „Drumul oaselor”, datorită numărului mare de deţinuţi care şi-au pierdut viaţa pe durata construcţiei. „Cei care mureau erau lăsaţi pur şi simplu în drum. Nu-i mai îngropa nimeni, îi aruncau doar în zăpadă. Li se spunea ghiocei. Pentru că primăvara ieşeau la suprafaţă şi atunci erau îngropaţi uneori. […] Dar puteţi să-i găsiţi şi acuma dacă vreţi. Aici nu putrezeşte nimeni. Poţi să sapi doar 60 cm în pământ. Mai jos e gheaţă.”

04 APRILIE 2012 –  HANDÂGA CENUŞIE

Ne aruncăm privirile pe fereastra camerei în care am fost găzduiţi şi ne izbeşte un cenuşiu intens, aşezat peste întreaga localitate: peste case, zăpadă îngheţată, maşini, bărci şi probabil oameni. Majoritatea sunt clădiri din lemn suspendate pe stâlpi. Peste tot ţurţuri uriaşi gri, atârnaţi de acoperişurile ondulate, sere improvizate, grămezi uriaşe de praf negru de cărbune, o zăpadă neagră cristalizată într-un mod nefiresc şi oameni cu haine colorate şi feţe vesele. Aşa arată fostul lagăr Handâga.

Vasily Andreevich Tropinin, fiul unui NKVD-ist de seamă, fost şef al Dalstroy-ului – Direcţia de drumuri a Kolimei, cu ajutorul căreia a fost colonizată regiunea – ne explică despre marile realizări economice ale lagărelor: Ideea de la începutul represiilor a fost aceea că industrializarea ţării noastre se va înfiinţa de către deţinuţi şi dacă luăm ca exemplu Canalul Belomor-Baltik şi construirea Magistralei Baika-Amur, în care au fost implicaţi peste 100.000 de deţinuţi, atunci, într-adevăr, cele mai mari construcţii au fost realizate de către deţinuţi. De fapt,  fiecare şantier de construcţii era înconjurat de un inel de lagăre; şi popularea teritoriilor Siberiene şi Kolîma pot fi puse tot pe contul deţinuţilor.

10

4 APRILIE – LAGĂRELE DE LA TOPOLINOE

Facem câteva cumpărături, la preţ dublu faţă de până acum, şi pornim înspre munţii albi care se văd deja la orizont. Din momentul în care facem stânga către Topolinoe, drumul şi peisajul se schimbă brusc, parcurgem o zonă muntoasă extraordinară, un traseu complet pustiu pe o lungime de 180 km, fără pic de semnal GSM sau alte urme de tehnologie. Pe drum, după informaţiile primite de la primarul oraşului Handâga, identificăm două foste lagăre, pe care le vizităm înotând prin zăpada până la brâu. Câteva barăci în ruină, turnuri de pază şi sârmă ghimpată. Un pustiu total, dominat de o linişte apăsătoare.

05 APRILIE 2012 – TOPOLINOE LA CAPĂTUL LUMII

Comuna ne întâmpină cu oameni foarte ospitalieri şi veseli, aflăm despre crescătorii de reni şi despre lagărul înfiinţat înainte de existenţa localităţii. Investigaţia ne introduce treptat în realităţile Siberiei de astăzi: infracţionalitate, lipsa locurilor de muncă,  consumul ridicat de alcool. Posibilităţile de câştig din prezent, limitate la lucrul în mină, la direcţia regională de drumuri sau în transporturi îi fac pe mulţi să intre în afacerile cu aur conduse de mafia locală.

moscow_canal_06

 

06 APRILIE 2012 – TOPLII CLIUCI – MUZEUL ORORII

Întorşi de la Topolinoe, avem un scurt interviu cu şeful Direcţiei de drumuri, sectorul Kolâma, de la care aflăm tot felul de istorii legate de execuţia acestui drum. Fotografiem un set de planuri dintr-un proiect-tip pentru construirea lagărelor de muncă forţată. Ororile care s-au petrecut acolo sunt şocante. Cifrele sunt peste orice închipuire – peste o sută de mii de oameni au murit în lagărele de muncă forţată la construcţia şoselei Kolâma. Restul sunt detalii…

Despre Zona Kolima-Regiunea aurifera Magadan-Oblast, în care au fost aduşi aceşti deţinuţi, Varlam Salamov spunea că ar fi fost „polul frigului şi al atrocităţilor”. Temperaturile foarte joase, lipsa hranei şi condiţiile inumane de muncă făceau să fie aproape imposibil de supravieţuit în aceste lagăre.

Când am ajuns noi pe Kolima, aici s-a instituit cel mai teribil regim de alimentaţie, muncă şi pedepse. […] Peste tot erau norme nebune: pentru a primi cele 650g de pâine, trebuia să încarci 10 tone de minereu pe conver. Celui care nu îndeplinea îi dădeau 400g. Dar când trecătorile erau blocate de nămeţi, la minele îndepărtate se dădea doar câte o sută de grame de pâine pe zi. […] A fost foamete mare. Mâncai orice de foame: mortăciuni, mâţi, câini. Picau oameni şi-i mâncau unii pe alţii.

08 APRILIE 2102 – SIBERIA RASCOLITĂ

În faţa noastră apare o Siberie a contrastelor. Trecem în linişte prin „oraşul fantomă” Kadâkchan: blocuri fără ferestre, şcoli si parcuri fără copii. O pustietate sinistră. Urmează apoi alte câteva oraşe la fel de gri şi contrastante cu peisajul înzăpezit din jur: Myandja, Susuman… Este vorba de oraşele miniere părăsite în criza anilor ‘90 sau pur şi simplu în urma unei defecţiuni iremediabile la Centrala termică.

_dsc0648-2

09 APRILIE 2012 – UST NERA-YAGODNOE

Populaţia, destul de pestriţă reflectă istoria ultimilor 50 de ani. Întâlnim mai mulţi basarabeni ajunşi aici începând cu anii ‘80 pentru „sporul de Nord” care ne povestesc despre condiţiile din minele de uraniu: „Tare straşnic era. Când venea elicopterul la noi, de fiecare dată aducea 20 de muncitori noi şi pe 20 morţi îi ducea de-acolo.” Găsim o societate mioapă, „arestată”, într-un imperiu prea vast ca să-şi mai poată vedea şi recunoaşte diversele „naţiuni”: localnici, foşti deţinuţi, foşti gardieni şi familiile acestora, muncitori veniţi pentru sporul de Nord, ceceni sau inguşi căutaţi „pe continent” pentru diverse delicte, moldoveni care se cred ruşi, ruşi care cred că sunt moldoveni. O „geografie psihologică” într-un hazard istoric existenţial…

Ne primenim într-o gostiniţa cu pretenţii de hotel şi petrecem toată ziua în oraş, cu un ziarist local care este doctor în istoria deportărilor, dar care nu prea îşi dă drumul uşor la grai. Îl cunoaştem acolo pe Victor, fiul unui deportat, care ne găzduieşte apoi în subsolul blocului, unde a amenajat o bază sportivă pentru copiii din oraş.

10 APRILIE 2012, ULTIMA ZI DE DRUM

Dimineaţa vizităm un fost lagăr unde erau executaţi detinuţii pe timpuri şi unde se află încă multe gropi comune, Serpantinka. Din lagpunktul nr. 3 se mai păstrează BUR-ul – baraca de regim sever, câteva barăci aparţinând secţiei sanitare, clădirea comandamentului şi fabrica de separare a minereului.

Iovu ne descoperă „Zona” pas cu pas. Amintirile lui ne conduc spre unul din cele mai crunte momente petrecute în acest lagăr: greva deţinuţilor.

– Au tras în voi?

La auzul întrebării, începe să plângă: „E foarte greu de spus. Nu pot să vă spun acuma… Am trecut coridorul morţii […] Am stat trei zile închişi în barăci. Nu ne-au dat mâncare deloc. Pe urmă, s-au deschis porţile şi au intrat 200-300 de soldaţi înarmaţi cu automate. Au spart geamurile, dintr-o parte a barăcii şi au început să tragă. Deţinuţii au început să cânte imnul URSS, ca să nu-l mai împuşte. Dar i-au împuşcat…”

Greva s-a soldat cu 300 de morţi. Restul celor care au fost implicaţi în această mişcare au fost trimişi imediat în alte lagăre. Au avut loc interogări intense care au continuat până în anii 80′. Iovu a fost avertizat în mai multe rânduri că dacă va vorbi, va fi arestat.

11 APRILIE 2012 – MAGADAN, CAPĂTUL LUMII

Deja numerele de pe borne sunt din două cifre, până ce vedem un totem luminos pe care scrie mare MAGADAN”! Este 3 dimineaţa, suntem la finish… Încercăm să revenim cu picioarele pe pământ, mai exact pe capătul său, un loc unde nu visam să ajungem. Oraşul este surprinzător de modern, mulţi oameni grăbiţi şi multe maşini umblând de colo-colo. Vizităm muzeul local dedicat, desigur, Kolimei şi Dalstroy-ului – Direcţia de drumuri şi lagăre de pe Kolima, monumentul Masca Durerii care domina aşezarea – şi coborâm apoi pe faleza îngheţată a a oceanului.

Întâlnim câteva foste deţinute, aduse din Ucraina la sfârşitul războiului, pe când aveau 17-18 ani. Vrem să aflăm cum au reuşit să se adapteze, însă nu există răspunsuri concrete la acest gen de întrebari. Treptat, aflăm ca poteca ce unea lagărul de bărbaţi cu cel de femei se numea Aleea iubirii. Unii deţinuţi reuşeau să se căsătorească încă din lagăr şi uneori se năşteau chiar şi copii. Şi sunt mulţi cei care şi-au cunoscut perechea după sârmă ghimpată. Totul a fost clădit aici pe oase. Noi trăim încă pe aceste oase. În timpul Perestroikai, unii dintre foştii deţinuţi încearcă să se întoarcă acasă. Însă, datorită biletului de lup, chiar dacă reuşeai să pleci, nu făceai nimic, nu erai primit nicăieri şi reveneai aici.

Basarabeni nu reuşim să găsim, e prea scurt timpul de care dispunem. Cineva de la Asociaţia foştilor deţinuţi ne aduce o carte neagră în care sunt trecute numele şi ţara celor care au fost executaţi pe Kolima în timpul represiilor. Identificăm 20 de nume româneşti.

dsc_0340

12 APRILIE 2012 – EPILOG

Echipa se destramă. Andrei şi Mihai iau calea aerului către Moscova şi apoi Bucureşti, iar Dan, Manuela şi Cornel îşi caută forţele pentru întoarcerea cu Toyota.

Concluziile sunt multe

Gulagul şi amprenta lăsată de biletul de lup a dat naştere unei lumi abrutizate. Condiţiile grele de viaţă, lipsa culturii, instabilitatea materială şi violenţa zilnică au pervertit individul, împingându-i pe majoritatea să ducă o viaţă lipsită de orizonturi. Suspiciunea şi neîncrederea în cei apropiaţi au deteriorat relaţiile dintre oameni. Filosofia lui Iovu este extrem de simplă: „Nu am în gând nimic absolut. Eu arunc tot din gând şi nimic mai mult; nu primesc în suflet nimic absolut. Sunt dur din fire, nu primesc nimic, n-am prieteni, nu îmi fac prieteni.”

Treptat, aceşti oameni au învăţat să supravieţuiască iernilor lungi şi temperaturilor ce ajung până la -55 grade, să-şi procure hrană, să-şi crească copiii şi să-şi însuşească acest destin de exilaţi, trăind alături de torţionarii lor, cu toţii prizonieri ai întinderilor albe.

În Siberia am învăţat să nu te obijduieşti pe soartă, să nu crezi că ai fost cumva nedreptăţit de ea, ci să te mulţumeşti cu fericirea cea de toate zilele, că poţi să mai trăieşti încă o zi, că ai supravieţuit nopţii ce a trecut, că te poţi bucura de încă o dimineaţă.

Oamenii văd o ameliorare a situaţiei în următorii ani. Dezvoltarea infrastructurii prin construcţia de căi ferate, accesul la rezervele de petrol şi gaze din Oceanul Arctic, construcţia tunelului Alaska-Siberia şi prezenţa noilor investitori aduc o rază de speranţă pentru viitor. Un cuplu de tineri visează să plece spre sud, să părăsească pustiurile de gheaţă. Să şteargă stigmatul biletului de lup şi să îşi încerce norocul într-o altă lume, solară, deschisă viitorului. Vor reuşi oare?

Manuela Morar / Bilet de Lup / Pagina Facebook

Foto: Ionut Piturescu

Surse: Revista Clipa via Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.