În curând va apărea pe ZIARIȘTI ONLINE.RO reproducerea cu acces gratuit a ediției a II-a a cărții:

Redăm aici CUVÂNTUL EDITORULUI, avocat OLIVIU TOCACIU, și Capitolul III din Partea a II-a a cărții (pp.219-225) „Privire sintetică a naționalismului eminescian ”.

CUVÂNTUL EDITORULUI

Reeditând cartea lui Dumitru Murărașu (foto), am dorit să dăm posibilitatea unui cât mai larg cerc de cititori de a cunoaște îndeaproape mult controversata chestiune a naționalismului lui Mihai Eminescu.

Credem că nu există o mai completă și mai obiectivă analiză a acestei  trăsături a operei eminesciene decât cea pe care a făcut-o Dumitru Murărașu, exeget și în același timp unul dintre cei mai importanți și fideli editori ai operelor lui Mihai Eminescu: „În poeziile lui Eminescu nu avem a face cu naționalismul militant, cu naționalism care are scopul să determine atitudini ori fapte sociale, ci cu naționalismul-emoție, care se dezlănțuie cu toată forța și se topește în ea însăși tot în sufletul poetului creator”. Sau: „Ideea națională ocupă în opera lui Eminescu locul ramurii pe care s-au depus în frumoși cristali sărurile apei în care-ai scufundat-o. Vor fi cristalii frumoși ei înșiși, vor fi demni de admirație, dar cine vrea să pătrundă realitatea lucrurilor nu va trece cu vederea ramura care dă direcția generală și liniile ample ale siluetei”.

Deși tipărită în anul 1932 – Editura «Bucovina» I.E.Torouțiu – , lucrarea, prin stilul și limba modernă a autorului, satisface exigențele oricărui cititor, indiferent de gradul său de cultură sau de sfera preocupărilor. Am spune – o carte pentru tot Românul. Acest lucru a făcut ca intervenția noastră pe text să fie minimă.

Astfel, am considerat necesară doar adaptarea la grafia actuală a unor cuvinte ca: trebue, voesc, desvolta, Independenții, să-o și încă alte câteva, cu atât mai mult cu cât însuși autorul folosește pe parcursul scrierii sale ambele forme (voesc-voiesc, desvolta-dezvolta etc.). Ne-am permis, de asemenea, scrierea cu literă inițială mică a substantivelor ce defines lunile anului. Am respectat însă scrierea cu majusculă inițială a substantivelor ce denumesc naționalitatea: Românul, Francezii, Turcii, Italienii etc.

Ediția de față nu cuprinde, ca în original, Tabla analitică și Indexul, dintr-un motiv lesne de înțeles – cel pecuniar.

Sperăm ca, după lectura acestei cărți, cititorul să aibă nu numai satisfacția mai bunei cunoașteri a sentimentelor și ideilor care l-au frământat pe Eminescu la vremea sa, izbitor de asemănătoare cu cele ce frământă în prezent societatea românească în tranziție azi, ca și atunci, dar să și înțeleagă adevăratul sens al noțiunilor „patriotism” și „naționalism”, atât de des și, uneori, atât de impropriu sau abuziv folosite.

Iată cum vede D. Murărașu sentimentul național al lui Eminescu: „Naționalitatea e pentru el ceva sfânt. După cum Hebreii nu aveau voie să pronunțe numele Dumnezeului lor, tot așa, adevăratul naționalist nu va lua în deșert naționalitatea, nu va face profesie de ea cu vorbe, ci o va simți cu toată inima”.

OLIVIU TOCACIU

DUMITRU MURĂRAȘU

NAȚIONALISMUL LUI EMINESCU

Partea a II-a: Natura naționalismului eminescian

Capitolul III – Privire sintetică a naționalismului eminescian

(pp.219-225).

În  tot  ce  scrie  Eminescu  asupra  limbii, culturii, civilizaţiei, economiei, în  cercetarea  a  tot  ce-i  activitate  intelectuală  ori  fizică  a  societăţii  e  obsedat  de  gândul  naţiunii. El  ar  vrea  să  vadă  pretutindeni  întipărirea  geniului  neamului, ar  vrea  ca  totul  să  fie  manifestarea  spiritului  naţional. Eminescu  ar  vrea  ca  în  tot  ce-i  activitate umană  să  se  întrevadă  sevă  din  seva  naţiunii, plecată  din  afunzimi  şi  risipită  până  la  cele  mai  mărunte  manifestări. Limba  trebuie  să  fie  omogenă, generală, să  fie  element  de  solidaritate  şi  unitate  naţională, literatura  şi  cultura  trebuie  să  fie  mijloc  de  expresie  a  sufletului  naţional, civilizaţia  trebuie  să  cuprindă  triumful  spiritului  naţional  în  activitatea  intelectuală, ştiinţifică, economică, şcoala  să  fie  în  slujba  menirii  naţiunii. Eminescu  vrea  ca  direcţia  vieţii  naţionale  să  fie  determinată  de  însăşi  firea  naţiunii, el  vrea  ca  neamul  să-şi  împlinească  menirea  lui  ascultând  numai  de  forţele  lui  lăuntrice; el  vrea  ca  statul  să  cârmuiască  naţiunea  aşa  ca  forţele  cheltuite  în  mod  inteligent  să  realizeze  şi  să  se  realizeze  concomitent. El  vrea  ca  neamul,  urmând  impulsiunilor  interioare  canalizate  spre  un  scop  adecvat, sub  o  cârmuire  sigură  şi  inteligentă, să crească  asemenea  unui  om  în  mod  natural  şi  în  forţele  de  creare,  şi  în  cele  de  recreare. Ideea  naţională  ocupă  în  opera  lui  Eminescu  locul  ramurii  pe  care  s-au  depus,  în  frumoşi  cristali,  sărurile  apei  în  care-ai  scufundat-o. Vor  fi  cristalii  frumoşi  în  ei  înşişi, vor  fi  demni  de  admiraţie, dar  cine  vrea  să  pătrundă  realitatea  lucrurilor  nu  va  trece  cu  vederea  ramura  care  dă  direcţia  generală  şi  liniile  ample  ale  siluetei.

Totul –   de  la  complicata  organizaţie  de  stat  până  la  mărunta  activitatea  a  unui  individ –  are  numai  un  caracter  funcţional: trebuie  să  pună  în  relief  vitalitatea  naţională. Eminescu  şi-a  educat  astfel  sensibilitatea  că  pretutindeni  nu  vrea  să  freamăte  decât  de  contactul  statornic  cu  suflet  din  sufletul  naţiunii. Naţiunea  e  categoria  supremă  care  însumează  şi  practicul,  şi  politicul,  şi  culturalul. Naţiunea  e  însăşi  lumea. Una  din  cele  mai  frumoase  cugetări  ale  lui  Eminescu  sintetizează  tot  ce  crede  el  despre  naţiune  ca  supremă  categorie  socială : “Eu  e  Dumnezeu. Naţiunea  mea  e  lumea; cum  fără  eu  nu  e  Dumnezeu, [tot] astfel  fără  naţiunea  mea  nu  e  lume. Naţiunea  acest  complex  de  euri”. Eminescu  subliniază  cuvântul  “euri”  fiindcă  în  eu  el  vede  nu  un  individ  oarecare, ci  o  personalitate. Aci,  el  se  gândeşte  la  eul  individualitate  umană, nu  la  acel  eu  general, la  “die  Ichheit”  a  lui  Fichte. După  cum  Dumnezeu  ca  ideal  suprem  de  adevăr, de  bine, de  frumos  nu  există  decât  răsfrânt  în  sufletul  uman  al  unei  personalităţi, tot  aşa  umanitatea  e  o  abstracţie  ce  nu  există  decât  răsfrântă  în  conştiinţa  totalităţii  de  euri  ce  formează  o  naţiune. Ideea  dumnezeirii  are  forma  pe  care  i-o  dă  personalitatea  omenească  şi  umanitatea  se  prezintă  cu  aspectele  pe  care  i  le  acordă  complexitatea  de  personalităţi  numită  naţiune. În  aceeaşi  cugetare  Eminescu  aduce  supremul  omagiu  şi  eului–personalitate  şi  naţiunii, legându-le  indisolubil  una  de  alta.

Şi  ideologia  în  legătură  cu  statul  şi  naţiunea, şi  sentimentalismul  care  face  din  naţiune  centrul  preocupărilor  şi  scopul  spre  care  se  îndreaptă  toată  energia  sufletească, îl  duc  pe  Eminescu  la  afirmarea  necesităţii  unei  originalităţi  care  să  diferenţieze  naţiunea  de  oricare  alta. Căutarea  acestei  note  originale  l-a  făcut  pe  Eminescu  să  iubească  literatura  populară  şi  graiul  de  la  ţară. Aci  găsea  el  izvorul  curat  ca  lamura, aci  vedea  el  mijlocul  de  veşnică  întinerire.

Eminescu  vrea  ca  naţiunea,  întocmai  ca un  individ,  să-şi  aibă  identitatea  sa  personală. După  cum  un  individ  e  cu  atât  mai  interesant,  cu  cât  se  ridică  din  masa  comună  şi  răsare  în  văzul  tuturor  prin  aceea  ce  natura  i-a  dat  spre  deosebire  de  alţii, şi  o  naţiune  îşi  are  identitatea  sa  personală  atunci  când,  în  afară  de  fondul  comun  uman  pe  care-l  au  toate  naţiunile, ea  apare  în  lume  cu  ceva  ce-i  numai  şi  numai  al  ei  şi  spre  ea  trebuie  să  se  îndrepte  umanitatea  spre  a  se  regăsi  pe  sine  într-un  aspect  unic.

De  aceea  Eminescu  e  atât  de  înverşunat  împotriva  maimuţăririi  a  tot  ce-i  străin, împotriva  împrumutării  de  legi  şi  obiceiuri  de-ale  altora, ca  şi  cum  poporul  nostru  ar  fi  un  popor  de  vite  fără  instituţiile  lui  proprii. Eminescu  cere  afirmarea  personalităţii  naţionale: afirmarea  unei  sensibilităţi, unei  gândiri, unei  întregi  vieţi  particulare, prin  revărsarea  concentrică  a  energiei  naţionale,  de  la  straturile  cele  mai  de  jos  până  la  cele  mai  de  sus.

În  mod  firesc,  Eminescu  trebuia  să  ajungă  să  ceară  smulgerea  din  mâna  păturii  înstrăinate  a  limbii, organizaţiei  sociale, bisericii, şcoalei  şi  dacizarea  tuturor  acestor  factori.

În  mod  firesc,  Eminescu  era  îndreptat  spre  căutarea  a  ceea  ce  naţiunea  are  ca  propriu; naţionalismul  său  cere  preeminenţa  a  ceea  ce  particularizează  o  naţiune.

Eminescu  vrea  o  civilizaţie  naţională  completă. E  un  om  care  nu  se  mulţumeşte  ca  naţiunea  să  triumfe  în  unele  din  însuşirile  sale, el  vrea  ca  naţiunea  să  triumfe  în  tot  ce-i  activitate  umană. De  aceea  a  analizat  el  toţi  factorii  vieţii  neamului  şi,  în  lumina  ideii  naţionale,  a  dat  verdictul  nestrămutat. De  aceea  a  criticat  el  şi  organizaţia  noastră  de  stat. El  ştia  că  nu-i  suficient  ca  o  naţiune  să  aibă  vlagă  interioară. Naţiunii  trebuie  să  i  se  dea  posibilitatea  de  a-şi  valorifica  vlaga  în  toate  domeniile  vieţii  sociale. Prin  stat,  naţiunea  trebuie  să  ajungă  la  realizarea  în  fapt  a  tuturor  virtualităţilor  sale. Eminescu  a  pus  în  lumină  toate  feţele  ce  le  prezintă  viaţa  unei  naţiuni  şi  a  rezolvat  teoretic  un  tip  ideal  de  naţiune. Faţă  cu  acest  tip,  imposibil  de  realizat  în  împrejurările  noastre  de  viaţă, el  judecă  tot  ce  se  petrece  în  societatea  românească. Nu-i  de  mirare  că  totul  i  se  pare  atât  de  întunecat.

Eminescu  pleacă  de  la  însuşiri  pe  care  le  pot  avea  în  parte  naţiunile  concrete, dar,  însumând  acele  însuşiri, construieşte  un  tip  abstract  ca  ideal  pentru  o  naţiune  concretă  ca  a  noastră. El  ar  fi  vrut  naţiunea  noastră  purificată  de  orice  element, de  orice  amestec  străin. Toată  viaţa  celorlalte  naţiuni  îi  arăta  că  nu  există  naţiune  pură, că  elementele  străine  aparţin  totuşi  unei  naţiuni  prin  voinţa  lor  fermă  şi  că  încetul  cu  încetul  se  topesc  în  cheagul  spre  care  s-au  simţit  atrase. Eminescu  nu  se  mulţumeşte  însă  cu  comunitatea  de  limbă, de  trecut  şi  de  aspiraţii, el  vrea  sânge  curat  alături  de  spirit  pur  naţional. El  ar  fi  voit  refacerea  naţiunii  noastre  şi  în  spiritual,  şi  în  carnea  ei, potrivit  cu  un  ideal  sublim  dar  de  neatins.

Pentru  Eminescu  există  o  fatalitate  a  sentimentului  naţional. Dintr-o  naţiune  poţi  face  parte  prin  o  simplă  adeziune, dar  prin  aceasta  nu-ţi  apropriezi  şi  sentimentul  naţional. Nu  oricine  poate  fi  în  adevăr  român, poate  simţi  în  adevăr  româneşte, poate  trăi  instinctiv  durerile  şi  aspiraţiile  neamului  românesc. Sentimentul  naţional  îl  moşteneşti  o  dată  cu  clocotul  sângelui.

Eminescu îi atacă  cu  înverşunare  pe  cei  ajunşi  la  conducerea  neamului  şi, cu  toată  profesiunea  lor  de  credinţă  naţionalistă, îi  socoate  străini, îi  biciuie  ca  o  vijelie  cu  cuvintele  lui  înflăcărate. El  crede  că  nu  pot  să  iubească  naţiunea  noastră  oameni  care  fac  parte  din  ea  “din  întîmplare  şi  prin  strecurare  pe  furiş”. El  crede  că  trebuie  să  te  naşti  român  spre  a  fi  în  adevăr  înţelegător  şi  iubitor  al  neamului. El  crede  că  veneticii  şi  înstrăinaţii, orice  rang  ar  ocupa  în  stat, oricât  ar  face-o  pe  naţionaliştii, nu  pot  fi  români,  chiar  dacă  o  voiesc.

Eminescu  se  bucură  la  gândul  că  teoria  păturii  superpuse  va  fi  trezit  la  cei  vizaţi  “salutara  îndoială”  dacă  ei  sunt  în  adevăr  cei  destinaţi  să  conducă  neamul. Eminescu  are  încredere  numai  în  elementele  autohtone  şi  numai  lor  le  acordă  dreptul  de-a  conduce  şi  de-a  face  să  triumfe  caracterul  şi  geniul  neamului.

Nimeni  altul  la  noi  n-a  adus  un  mai  măreţ  omagiu  clocotului  special  al  sângelui  uman  numit  naţionalism.

Naţionalismul  lui  Eminescu  e  de-o  mare  nobleţe. Rar  scriitor  care  să  fi  simţit  mai  intens  şi  mai  fără  întrerupere  emoţia  eminamente  socială  de-a  te  crede  reprezentantul  unei  colectivităţi, de-a  scrie  şi  lupta  numai  pentru  interesele  acesteia. Eminescu  şi-a  trăit  viaţa  pentru  naţiune  şi  s-a  contopit  deplin  cu  suferinţele  şi  nădejdile  acesteia. Aceasta-i  replica  lui  faţă  de  cei  ce  preţuiau  numai  fiinţa  lor  individuală, faţă  de  cei  ce  nu  ştiau  că-s  nimic  în  faţa  totului, că  nu  preţuiau  nimic  dacă  zbuciumul  gândurilor  şi  simţirilor  lor  nu  se  integra  în  gândirea  şi  simţirea  colectivităţii. Departe  de  Eminescu  atitudinea  de  plantă  stearpă, blestemată  să  nu  înalţe  niciodată  mireasma  ei  în  concertul  miresmelor  unei  pajişti. Eminescu  trăieşte  în  ritmul  freamătului  vieţii  naţionale.

Încă  din  1871,  Eminescu  abdică de la  toate  interesele  personale  şi  vrea  să  trăiască  numai  interesele  naţiunii. De  atunci,  el  se  consideră  numai  ca  fiinţă  prin  care-şi  spune  glasul  o  realitate  mai  puternică, singura  realitate: naţiunea. De atunci,  în  fiecare  rând  scris  de  el, Eminescu  pune  o  profesie  de  credinţă  şi  de  simţire  naţională. Naţionalitatea  e  pentru  el  ceva  sfânt. După  cum  hebreii  nu  aveau  voie  să  pronunţe  numele  Dumnezeului  lor, tot  aşa  adevăratul  naţionalist  nu  va  lua  în  deşert  naţionalitatea, nu  va  face  profesie  de  ea  cu  vorba, ci  o  va  simţi  cu  toată  inima  sa. Poetul  obişnuit  să  se  topească  în  contemplarea  naturii, poetul  care  a  dorit  contopirea  lui  deplină  cu  neantul  în  care  voia  să  dispară  fără  urmă, nu  se  putea  să  nu  meargă  până  la  sentimentul  pierderii  sale  desăvârşite  în  naţiunea  pe  care-a  iubit-o  şi  de-a  cărei  idee  a  fost  mereu  obsedat. Lui  Eminescu  îi  place  să  se  simtă  parte  a  unei  totalităţi. În  sentimentul  identificării  cu  masa  poporului  el  găseşte  ceva  dumnezeiesc.

Eminescu  e  uneori  cuprins  de  amară  îndoială  şi  de  deznădejde  în  ce  priveşte  viaţa  naţiunii  sale. Totuşi,  din  frământarea  de  sentimente  şi  atitudini  contradictorii, putem  abstrage  un  Eminescu  optimist  şi  analiza  credinţa  lui  politică. Acest  Eminescu  plin  de  încredere  în  viitorul  naţiunii  scrie  că-i  natural  ca  o  naţiune  să  triumfe, că  sistemul  însuşi  al  lumii  cu  forţa  trainică  ce-l  cârmuieşte  duce  fatal  la  ridicarea  naţiunii.

Pe  cât  e  de  neîncrezător  în  prezent, pe  atât  e  de  convins  de  viitorul  mare  al  neamului  nostru. Eminescu  dispreţuieşte  prezentul, dar  merge  cu  gândul  în  viitor  pe  cât  ştie  să-l  întoarne  şi  în  urmă  spre  trecut. S-a  scris,  deja,  că  în  timpul  serbărilor  de  la  Putna  în  1871, în  neastâmpărul  lui  Eminescu  era  ceva  profetic : “El  vedea  în  adevăr, cum  au  să  vie  lucrurile  şi  de  aceea  era  aşa  de  violent  faţă  de  cei  ce  nu  vedeau  ca  dânsul  şi  se  puneau  împotriva  desfăşurării  fireşti  a  vieţii  noastre  naţionale”^[1].

Eminescu  are  în  mintea  sa  un  tip  ideal  de  naţiune, iar în  critica  socială  şi  politică  pe  care-o  face  e  atâta  convingere, încât  ar  trebui  să  credem  că  el  socotea  posibilă  înălţarea  până  la  acel  tip. În  momente  în  care  starea  politică  a  ţării  era  nesigură, ce   crede  el  c-ar  trebui  să  realizeze  neamul  nostrum? Dreptate  socială, unitate  politică, organizaţie  de  stat  cu  forme  şi  instituţii  româneşti, cultură  românească, limbă  naţională  cât  mai  curată  şi  cât  mai  unitară, artă  românească, literatură  cu  rădăcini  în  viaţa  neamului, comerţ  românesc, industrie  românească, într-un  cuvânt – o  desăvârşită  civilizaţie  naţională.

În  naţionalismul  eminescian,  atât  de  programatic  în  ţintele  de  realizat, e  parcă  un  fel  de  nostalgie  a  supremelor  valori  pe  care-o  naţiune, ajungându-le, se  defineşte  pe  sine  însăşi  ca  forţă  naturală  creatoare.

Eminescu  are  viziunea  unei  naţiuni  române  căreia  i  s-au  creat  toate  posibilităţile  de-a  realiza  summum-ul  hotărît  de  natură  în  limbă, literatură, ştiinţă, instituţii. Pentru  crearea  acestor  posibilităţi  luptă  el, pentru  înţelegerea  de  către  contemporani  a  necesităţii  de  creare  a  acestor  posibilităţi  scrie  el. Cu  cât  în  concret  vede  limba  mai  înstrăinată  şi  dispreţuită, obiceiurile  mai  părăsite, patriotismul  mai  fals, viaţa  morală  mai  călcată  în  picioare  de  politicieni, cu atât Eminescu,  prin  reacţiune  firească,  exaltează, idealizează, divinizează  naţiunea  în  abstract.

Eminescu  e  pesimist  faţă  de  indivizi, faţă  de  naţiunea concretă  pe  care  o  avea  în  jurul  său, dar  e  optimist  faţă  de  naţiunea  în  abstract, faţă  de  naţiunea  ca  entitate  mereu  în  viaţă, mereu  în  devenire. Dispariţia  indivizilor  pe  care-i  critică  neîndurător  e  numai  o  condiţie  ca  idealul  să i se  realizeze. Dar  acest  ideal  trăieşte  tainic  în  adâncurile  sufletului  lui  Eminescu-naţionalistul  care  se  încântă  cu  viziunea  unei  naţiuni  capabile  să  se  smulgă  din  ceea  ce-o  minează, să  asimileze  aceea  ce-o primejduieşte  şi  să  ajungă  la  o  puritate  bazată  pe  omogenitate  de  sânge, de  credinţă, de  gândire  şi  de  simţire.

Naţionalismul  lui  Eminescu  e  foarte  cuprinzător. În  primele  sale  articole  el  îmbrăţişează  cauza  românilor  subjugaţi  şi-şi  expune  ideile  şi  sentimentele  în  legătură  cu  existenţa  noastră  etnică. De  la  începutul  carierei,  Eminescu  e  intransigent  cu  principiile; cu  vremea,  el  devine  tot  mai  criticist  ca  atitudine; pe  aceeaşi  măsură,  însă, şi  sfera  naţionalismului  său  se  restrânge. Atunci  când  Timpul  absoarbe  energia  sufletească  a  lui  Eminescu, punctul  central  al  preocupărilor  acestuia  nu  mai  este  existenţa  întregului  neam, ci a  statului  independent. O  dată  cu  această  restrângere  a  sferei  naţionalismului, şi  naţiunea  nu  mai  e  pentru  Eminescu  neamul  nostru  de  pretutindeni, ci-i  ţărănimea, singura  şi  adevărata  naţie. De  la  îmbrăţişarea  naţiunii  integrale  Eminescu  ajunge  la  ţărănism  exclusiv. Articolele  în  legătură  cu  viaţa  Românilor  subjugaţi  devin  incidentale  şi  au  de  scop  nu  să  exalte  românimea  la  lupta  pentru  libertate, nu  să  anunţe  profetic  triumful  Dreptăţii, ci  să  calmeze  tendinţe  care  puteau  fi  primejdioase  pentru  existenţa  României  independente. Sfera  naţionalismului  se  restrânge, dar  cuprinsul  lui  creşte. Acum,  în  numele  ideii  naţionale, el  analizează  stările  din  România, critică  tot  ce  i  se  pare  rău, se  ocupă  cu  tot  ce-i  expresie  a  vieţii  noastre  materiale  ori  intelectuale.

La  începutul  carierei,  Eminescu  îşi  risipise  cea  mai  bună  energie  a  fiinţei  lui  în  apărarea  cauzei  naţionale; acum  activitatea  lui  se  epuizează  în  punerea  în  lumină  a  tuturor  feţelor  pe  care  le  prezintă  chestiunea  naţională  din  România  liberă.

Se  poate  face  o  comparaţie  între  naţionalismul  lui  Fichte  şi  al  romantismului  german  în  genere  şi  acela  al  lui  Eminescu. Literatura războiului german de eliberare, a lui Iahn și Arndt, răspândește idea că Germanii sunt poporul ales; Novalis proclamă că Germania-i menită să ia direcția intelectuală a Europei. Și Fichte,  în  Discursuri  către  naţiunea  germană,  vrea  transformarea  mentalităţii  neamului  său, vrea  refacerea  naţiunii  prin  educaţie, dar  se  arată  partizan  hotărât  al  ideii  de  supremaţie  germană  asupra  tuturor  naţiunilor. În  al  XII-lea  discurs  al  său,  e  adevărat  că  Fichte  nu  mai  e  naţionalistul  înfocat  din  celelalte  discursuri, că acum combate  imperialismul  de  orice  soi, dar  el  face  aceasta  numai  fiindcă  acest  imperialism  era  reprezentat  de  Franţa  napoleoniană. Şi  în  acest  discurs  Fichte  socoate  naţiunea  germană  menită  să  creeze  imperiul – “das  Reich” – în  sânul  căruia  să  trăiască  celelalte  naţiuni. În  trasarea  unei  misiuni  divine  pentru  naţiunea  sa Fichte  uită  că  orice  naţiune  are  aceleaşi  drepturi  ca  şi  a  lui.

În  naţionalismul  lui  Eminescu  nu  găsim  această  tendinţă  de  supremaţie. Deşi  îi consideră  pe  români  superiori  tuturor  neamurilor  înconjurătoare, el  nu  s-a  gândit  niciodată  la  ridicarea  noastră  prin  încălcarea  drepturilor  naturale  ale  altor  naţiuni. Eminescu  suferă  când  vede  că  unele  naţiuni  încalcă  drepturile  altora  mai  slabe. După  cum  apără  naţiunea  noastră  pe  baza  dreptului  natural  ce-l avem  odată  ce  firea  ne-a  născut  altfel  decât  pe  alţii, Eminescu  apără  drepturile  tuturor  naţionalităţilor  subjugate.

Pentru  Eminescu  misiunea  neamului  nostru  nu  e  de-a  avea  supremaţie  asupra  altora, ci  de-a  crea  o  stare  de  ordine  şi  o  cultură. După  Eminescu, preocuparea  unei  naţiuni  nu  e  numai  asigurarea  existenţei; existenţa  trebuie  să  fie  doar  un  mijloc  pentru  crearea  a  ceva  mai  de  seamă  în  domeniul  intelectual.

Nu  numai  naţiunii,  ci  şi  celorlalţi  factori  Eminescu  le  hotărăşte  un  scop  moral. Statul  trebuie  să  fie  un  armonizator  al  intereselor, el  trebuie  să  vegheze  ca  pătura  muncitoare  să  nu  fie  exploatată şi  să  se  dezvolte  din  punct  de  vedere  material  şi  spiritual. Individul  trebuie  să  se  simtă  solidar  cu  totalitatea  şi  să  renunţe  la  individualismul  dăunător. Individul  e  dator  să  contribuie  la  bunul  mers  al  societăţii  prin  muncă  fizică  ori  intelectuală. Eminescu  dezvoltă  adeseori  teoria  socială  a  compensaţiei. În  ce  priveşte  călcarea  principiilor  umanitare, el  admite  aceasta  numai  dacă  naţiunea  e  în  legitimă  apărare.

Naţionalismul  lui  Eminescu  e  lipsit  de  orgoliu  agresiv  şi  megaloman; există  o  etică  a  acestui  naţionalism.

Entuziast  şi  afirmativ, criticist  şi  negativ, vizionar, Eminescu  înfăţişează  în  scrierile  sale  toate  aspectele  ideii  naţionale. De-a  lungul  scrierilor  sale  el  este  însă  şi  un  adevărat  semănător  de  gânduri  şi  de  observaţii  asupra  vieţii  noastre  naţionale. El  e  şi  un  preconizator  de  reforme, din  care  unele  s-au  realizat  în  sensul  vederilor  lui. Eminescu  nu-i  numai  un  dărâmător  de  valori, e  preocupat  şi  de  tot  ce  trebuie  să  se  facă  pentru  ca  naţiunea  să  ajungă  la  progres  sigur  pe  baze  temeinice. Prin  aceasta,  naţionalismul  lui  Eminescu  este  şi  constructiv. Ca  idei  şi  sentimente  Eminescu  e  acelaşi,  de  la  începutul  carierei  sale  până  la  sfârşit. Desigur, de-a  lungul  anilor,  unul  sau  altul  din  sentimentele  sale, una  sau  alta  din  ideile  sale  a  avut  locul  precumpănitor, dar  în  notele  şi  scrierile  dinainte  de  1875  e  deja  întregul  Eminescu  de  mai  târziu. Din  primele  note,  de  pe  vremea  când  era  la  Viena,  se  vede  alăturarea  de  cercul  Junimii, din  atitudinea  lui  la  societatea  academică  a  studenţilor  din  Viena  se  vede  conservatismul  lui  naţionalist. Din  epoca  studiilor  încă, Eminescu  e  contra  spoielii  de  civilizaţie, contra  transformării  limbii  şi  a  obiceiurilor. Din  primele  note  e  contra  politicianismului, contra  păturii  superpuse; din  epoca  studiilor,  încă,  e  împotriva  formelor  fără  fond. De  la  primele  scrieri  literare  ori  politico–sociale,  Eminescu  e  un  îndrăgostit  de  trecutul  plin  de  ideal  şi  de  credinţă, ori  de  trecutul  în  care,  prin  stabilitate  şi  legi  bune,  poporul  putea  progresa, e  un  tradiţionalist  poetic  ori  practic. Sentimentele  vor  fi  adâncite, ideile  arătate  cu  tot  cuprinsul  lor, expresia  va  fi  din  ce  în  ce  mai  bogată, mai  plină  de  pasiune, mai  viguros  dirijată  spre  ţintă, dar,  în  fond,  aceleaşi  sentimente  şi  idei  vor  reveni  mereu  sub  pana  scriitorului.

Au  trecut  peste  Eminescu  numeroase  influenţe – a  filosofiei  germane, a  Junimii, a  lui  Eliade, Bărnuţiu  şi  Hasdeu; Eminescu  a  fost  un  fel  de  matcă  spre  care  s-au  adunat  curente  din  direcţii  diferite  spre  a  fi  unificate  prin  aceeaşi  idée – ideea  naţională; dar  din  primele  lui  note  şi  scrieri  se  văd  zorii  tuturor  sentimentelor  şi  ideilor  lui  fundamentale.

Cultura  filosofică  şi  politică  pare  a-l  fi  ajutat  pe  Eminescu  numai  să  citească  în  adâncul  său, să  se  recunoască  pe  sine  însuşi, să-şi  vadă  propriile  lui  tendinţe,  cărora  avea  să  le  rămână  credincios  de-a  lungul  etapelor  de  dezvoltare. Continuitatea  ideologică  şi  sentimentală  e  încă  una  din  trăsăturile  naţionalismului  eminescian.

Sursa: Ziaristi Online