Aurel Rogojan: La graniţele României. Criza din Ucraina - consecinţa secolelor de arbitrariu geopolitic - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Aurel Rogojan: La graniţele României. Criza din Ucraina – consecinţa secolelor de arbitrariu geopolitic

Zemanta Related Posts ThumbnailMai devreme sau mai târziu, chestiunea ucraineană necesita un pachet de soluţii, fiindcă într-o asemenea construcţie geopolitică eterogenă, pe care, numai în ultimul secol, Lenin, Stalin şi Hruşciov au remodelat-o, fiecare cu alt scop, sunt numeroase problemele litigioase îngheţate, prin tratate impuse împotriva unor realităţi istorice, etnice şi culturale.

Ucraina tradiţională este puternic naţionalistă, în sensul cel mai periculos posibil, iar construcţia geopolitică a venit în întâmpinarea orgoliilor naţionaliste.

Nici un român adevărat nu se poate resemna în faţa faptului că Ucrainei i-au fost date părţi din patria sa străbună.

O modificare a status quo-lui construcţiei geopolitice nu ne poate fi indiferentă. Dimpotrivă! Unitatea de teritoriu a congenerilor, crearea condiţiilor de afirmare şi consolidarea propriei identităţi etno-culturale româneşti trebuie să ne preocupe în cel mai înalt grad.

Prima măsură adoptată de puterea provizorie de la Kiev a fost abrogarea unei legi care permitea folosirea limbilor minorităţilor naţionale în şcoli, ceea ce denotă clar o ameninţare şi la adresa identităţii naţionale a românilor. Spre deosebire de Polonia, prezentă în miezul evenimentelor, în primul rând, din asemenea motive, diplomaţia românească este posibil să nu fi avut temeritatea unei implicări pe măsura mizelor.

În arealul est-european avem în ultimul sfert de secol experienţa indedită a reculului istoriei. Când nu eşti corect poziţionat pentru a atenua forţa de recul a istoriei, poţi fi lovit în plin.

Rusia a fost sistematic provocată, izolată şi vulnerabilizată. NATO a ajuns departe pe flancul sudic al Rusiei, apropiindu-se şi de China.

Frontierele imense ale Rusiei se află sub presiuni fără de precedent. În consecinţă, de câţiva ani, Rusia face un foarte mare efort de pregătire pentru o apărare militara de proporţii, comparabilă cu perioada celui de al Doilea Război Mondial.

Teza românismului agresiv în Republica Moldova şi în vestul Ucrainei a devenit o marotă a naţionaliştilor ruşi şi a celor ucraineni. (A se vedea articolul din cotidianul.ro Există şi mize secrete ale regionalizării României?)

În ultimii ani, împotriva României au fost lansate repetate şi violente atacuri imagologice, într-o campanie coerent orchestrată cu evoluţiile negative periculoase din Transnistria şi Găgăuzia.

O dezagregare a statu quo-ului Ucrainei va dezgheţa violent şi alte conflicte din regiune şi ar putea conduce la tranşarea lor potrivit voinţei “pacificatorului“.

Rusia nu va mai permite “exportul de democraţie” în numele securităţii Statelor Unite ale Americii, dincolo de spaţiul său de siguranţă. Un spaţiu pe care şi-l va impune şi consolida, potrivit conceptului vecinătăţii apropiate, consacrat în doctrina apărării militare a Federaţiei Ruse.

Din păcate, într-un astfel de moment hotărâtor, România, din cauza propriilor vulnerabilităţi politice interne, se manifestă indecis, fără un concept solid al interesului naţional, susţinut de o diplomaţie inteligentă şi activă, cu ţinte strategice de securitate corect identificate.

Anexă documentară: ”Ce trebuie să ştim despre Ucraina în context istoric?

”Ce trebuie să ştim despre Ucraina în context istoric?

În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de ruşi, care formaseră statul Rusia Kieveană. În secolele al X-lea şi al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare şi mai puternic din Europa. În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identităţii naţionale a mai multor popoare slave răsăritene, iar Kievul, capitala Ucrainei moderne, a devenit cel mai important oraş al Rusiei.

Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană. Kievul a fost distrus complet în anul 1240.

Pe teritoriul ucrainean, Rusia Kieveană a fost urmată de principatele Halicişi Volînia, care au fost unite, ulterior, sub numele de Halici-Volînia.

La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel Mare, iar centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei.

În 1386, are loc o uniune dinastică între Polonia şi Lituania, iar mare parte din teritoriul Ucrainei a fost controlat de nobilii lituanieni rutenizaţi. Din acest moment, termenii de Ruteniaşi ruteni au devenit folosiţi pe scară mai largă pentru a denumi regiunile Ucrainei şi oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale cuvântului “rus'”.

După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană, şi o parte semnificativă a teritoriului ucrainean a trecut din mâinile nobililor lituanieni rutenizaţi în administrarea polonă, acesta fiind transferat coroanei polone. Sub presiunea culturală şi politică a polonizării, mulţi membri ai claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii poloni. Astfel, ucrainenii de rând, lipsiţi de protectorii lor din rândurile nobilimii rutene, au recurs la protecţia cazacilor, care rămăseseră permanent ortodocşi şi aveau tendinţa de a recurge la violenţă împotriva celor percepuţi de ei ca duşmani, în particular împotriva statului polon şi reprezentanţilor acestuia.

La jumătatea secolului al XVII-lea, a fost înfiinţat un cvasistat militar căzăcesc de către cazacii de la Nipru şi ţăranii ruteni care fugeau de iobăgie. Suprimarea Bisericii Ortodoxe i-a împins pe cazaci departe de Polonia. Aspiraţiile lor erau de a avea reprezentare în Seimul polon, recunoaştere a tradiţiilor ortodoxe şi creşterea treptată a prezenţei cazacilor în armată. Aceste aspiraţii au fost refuzate cu vehemenţă de regii poloni. În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă, decizie ce a condus, mai târziu, la decăderea statului polono-lituanian şi la păstrarea creştinismului ortodox în Ucraina.

În 1648, Bohdan Hmelniţki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva Uniunii Polono-Lituaniene şi împotriva regelui polon Ioan al II-lea Casimir. Teritoriul de pe malul stâng al Niprului a fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac.

După moartea lui Hmelniţki, Ucraina căzăcească decade. Izbucnind Marele Război Nordic dintre Rusiaşi Suedia, Ivan Mazepa rupe alianţa cazacilor ucraineni cu ruşii, aliindu-se cu Suedia. Victoria ruşilor a pus capăt visului de independenţă a lui Mazepa, independenţă pe care o promiseseră suedezii în schimbul ajutorului acordat de ucraineni. După moartea lui Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, Ucraina intră sub stăpânirea rusă.

În pofida promisiunilor de autonomie a Ucrainei făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii şi nobilii ucraineni nu au primit niciodată libertăţile şi autonomia pe care le aşteptau de la Imperiul Rus. Totuşi, în cadrul imperiului, ucrainenii au ajuns să ocupe funcţii înalte în administraţia de stat rusească şi în Biserica Ortodoxă Rusă.

Mai târziu, regimul ţarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor ucrainene, suprimând folosirea limbii ucrainene în tipărituri şi în administratie.

În Primul Razboi Mondial, ucrainienii au luptat atât de partea Puterilor Centrale, sub Austria, cât şi de partea Antantei, sub Rusia. În timpul războiului, autorităţile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană, alături de Legiunea Polonă, pentru a lupta împotriva Imperiului Rus. Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice şi a armatei galiţiene ucrainene ce a luptat împotriva bolşevicilorşi a polonilor în perioada imediat următoare Primului Război Mondial (1919–1923).

Odată cu prăbuşirea imperiilor rus şi austro-ungar în urma Primului Război Mondial şi al Revoluţiei Ruse, a apărut o mişcare naţională ucraineană pentru independenţă. În perioada 1917–20, au apărut câteva state ucrainene: Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul, Directoratulşi Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (probolşevică), state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a format Republica Populară Vest-Ucraineană.

În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat şi o mişcare anarhistă ucraineană, numită Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno. Totuşi, în urma înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-Ucrainean, urmat de eşecul invaziei polone respinse de forţele ruse şi ucrainene pro-sovietice, Ucraina şi-a pierdut independenţa.

În urma Păcii de la Riga, prin tratatul semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică şi Polonia, vestul Ucrainei a fost împărţit şi încorporat în Polonia, iar părţile centrale şi estice au format, în martie 1919, Republica Socialistă Sovietică Ucrainean,ă care a devenit, în decembrie 1922, republică fondatoare a URSS.

În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germaneşi sovieticeşi-au împărţit teritoriul Poloniei. Astfel, Galiţiaşi Volînia, cu populaţia lor majoritar ucraineană, au fost unite cu restul Ucrainei. Unificarea reuşită de Ucraina pentru prima oară în istoria sa a fost un eveniment decisiv în istoria acestei ţări.

În urma ultimatumului sovietic la adresa României, din 26-28 august 1940, aceasta a predat Basarabia, iar R.S.S. Ucraineană a încorporat nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, şi Ţinutul Herţa, ocupat de sovietici. Vestul fostei Republici Autonome Moldoveneşti a fost cedat de Ucraina sovietică nou-createi R.S.S. Moldoveneşti. Aceste anexări teritoriale au fost recunoscute de tratatele de pace din 1947.

Deşi marea majoritate a ucrainenilor (intre 4,5 şi 7 milioane) au luptat de partea Armatei Roşii şi a rezistenţei sovietice, unii naţionalişti ucraineni au creat o formaţiune antisovietică în Galiţia, Armata Insurecţională Ucraineană (1942), care s-a ciocnit, uneori, cu forţele naziste; în timp ce o altă mişcare naţionalistă a luptat de partea naziştilor.

Iniţial, germanii au fost primiţi ca eliberatori de unii ucraineni din vest, adică din teritoriile anexate de URSS în 1939 şi 1940. Dar administraţiile teritoriilor ocupate nu au exploatat nemulţumirile ucrainenilor faţă de politicile staliniste. Dimpotriva, naziştii au păstrat sistemul fermelor colective, au dus politici sistematice de exterminare a evreilor, au deportat oameni în Germania pentru muncă şi au început o politică de depopulare a Ucrainei pentru a o pregăti pentru colonizare. În aceste condiţii, în mare parte, cei rămaşi în teritoriul ocupat s-au opus, activ sau pasiv, naziştilor.

Pierderile totale de populaţie suferite de Ucraina în timpul războiului sunt estimate a fi între cinci şi opt milioane, inclusiv peste o jumătate de milion de evrei ucişi de Einsatzgruppen, uneori cu ajutorul colaboratorilor locali. Din 8,7milioane de soldaţi sovietici care au murit în luptele contra naziştilor, 1,4milioane erau etnici ucraineni.

Ucraina a fost grav afectată de război şi a fost nevoie de eforturi semnificative pentru a îşi reveni. Peste 700 de oraşe şi 28.000 de sate au fost distruse. Situaţia a fost înrăutăţită de o foamete cumplită, în 1946–47, cauzată de secetă.

Rezistenţa antisovietică a continuat mulţi ani după război, mai ales în vestul Ucrainei, teritorii proaspăt ocupate de URSS, dar şi în alte regiuni. Armata Ucraineană Insurgentă a continuat să lupte împotriva URSS până în anii ’50, folosind tactici de gherilă.

În urma morţii lui Stalin, în 1953, Nikita Hruşciov a devenit noul lider al URSS. În calitate de fost Prim Secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din R.S.S. Ucraineană în perioada 1938-49, Hruşciov cunoştea în detaliu situaţia acestei republici şi, după preluarea puterii la Moscova, a pus accent pe prietenia dintre popoarele rus şi ucrainean. În 1954, aniversarea a 300 de ani de la Tratatul de la Pereiaslav a fost sărbătorită cu fast, şi în acel an, Crimeea a fost transferată de la R.S.F.S. Rusă la R.S.S. Ucraineană.

Până în anii ’50, Ucraina a depăşit nivelul de producţie industrială dinainte de război. De asemenea, a devenit un important centru al producţiei sovietice de armament şi al cercetării ştiinţifice. Acest rol important a avut drept consecinţă obţinerea unei influenţe majore de către elita locală. Mulţi membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid Brejnev, care l-a înlăturat pe Hruşciov şi a devenit lider al Uniunii, între 1964 şi 1982.

La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declaraţia Suveranităţii de Stat a Ucrainei. Declaraţia stabilea principiile de autodeterminare a naţiunii ucrainene, democraţie, independenţă politică şi economică, şi prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în faţa legii sovietice.

La 24 august 1991, parlamentul ucrainean a adoptat Declaraţia de Independenţă, în care Ucraina era declarată stat democratic şi independent. Un referendum şi primele alegeri prezidenţiale au avut loc la 1 decembrie 1991. În acea zi, peste 90% din ucraineni şi-au exprimat susţinerea pentru independenţă şi l-au ales pe preşedintele parlamentului, Leonid Kravciuk, ca preşedinte al ţării. La întâlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie, şi apoi la întâlnirea de la Alma Ata, din 21 decembrie, liderii Belarusului, Rusiei, şi Ucrainei, au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică şi au format Comunitatea Statelor Independente (CSI).

Ucraina a fost, iniţial, văzută ca o republică cu condiţii economice favorabile, în comparaţie cu celelalte regiuni ale fostei URSS. Totuşi, ţara a suferit o scădere economică mai profundă decât alte foste republici sovietice.

Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârşitul anilor ’90. O nouă monedă, grivna, a fost introdusă în 1996. Din 2000 ţara a avut o creştere economică medie de 7% pe an. O nouă Constituţie a Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o republică semiprezidenţială. Preşedintele Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a concentrat prea multă putere în funcţia prezidenţială, pentru corupţie, transferul proprietăţii publice în mâinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertăţii de exprimare şi fraudă electorală.

În 2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim-ministru, a fost declarat câştigător al alegerilor prezidenţiale, care au fost fraudate masiv, după cum a constatat şi Curtea Supremă de Justiţie a Ucrainei. Rezultatele au cauzat nemulţumiri şi demonstraţii în favoarea candidatului opoziţiei, Viktor Iuşcenko, care a contestat rezultatele şi a condus Revoluţia Portocalie. În urma repetării alegerilor, Viktor Iuşcenko a devenit preşedinte şi Iulia Timoşenko prim ministru.

Şase ani mai târziu, Ianukovici a fost ales în funcţia de preşedinte al Ucrainei în 2010, după un tur doi de scrutin extrem de disputat cu Iulia Timoşenko.

Aurel I. Rogojan
Publicat Luni, 03 martie 2014
Print Friendly, PDF & Email

5 comments

  1. dans

    In 1766, agentul Andrei Konstantinov raporteaza ca intre Bug si Nipru, in „u Craina” nu exista „supusi” rusi si se vorbeste „doar romaneste”. Principala fosta cetate turca Ozu sau Oceakov era un oras ridicat, in 1587, de domnul Moldovei, Petru Schiopu, despre care spionul Daniel Krwonn, un suedez in slujba Moscovei, raportase, la 1709, ca este locuit de romani si foarte putin tatari, greci sau turci. Intre 1587 si 1709, informatorii straini Geovani Botero, Giovani Antonio Magini si Niccolo Barsi il descrisesera ca pe un „oras vlah”, adica romanesc, aflat in componenta Tarii Moldovei.
    In 1769, tarina decide lichidarea independentei cazacilor si integrarea acestora in armata rusa. Drept urmare, capitanii (hatmanii/atamanii) cazacilor jura credinta si semneaza incadrarea cu grade de capitani si colonei in armata rusa. Numele lor sunt: Topa, Scapa, Taranu, Moldovan, Munteanu, Basarab, Procopie, Dragan, Desalaga, Ignat, Gologan, Ciorba, Vornicu, Abaza, Pavel Poloboc, Vasile Cociubei, Constantin Turculet, Apostol, Chigheci, Grigoras, Bogdan, Radu, Focsa, Grigorcea, Bocsa. Oare ce simt, in acest moment, citind aceste nume „ucrainene”, istoricul „demitizator” Lucian Boia, analistii si politicienii lui peste si pupezele de televiziune care oracaie de 25 de ani ca n-avem nici o treaba cu actuala Transnistrie, care n-ar fi apartinut niciodata Romaniei.
    ……..
    In plina revolutie europeana republicana, serviciile germane si austriece au lansat, in Galitia, sloganul „ Nu sunteti rusi, ci ruteni.”, proclamand dreptul la existenta al „Republicii Rutene” de la Liov la Nipru. Voiau sa ia Rusiei 1000.000 de km2 inventand o „natiune culturala” in care sub numele de „rutean” sa intre, de-a valma, romani, fosti romani deznationalizati prin rusificare (fostii „pruteni” sau „brotnici” deveniti „ruteni”), rusi, polonezi, fosti romani deveniti polonezi prin deznationalizare (gorali), traci slavizati (hutanii sau hutulii), traci sau lituanieni, letoni, estoni, finlandezi, slovaci, tatari, greci si gotii, inca subzistand in Crimeea. Reactia romanilor a fost prompta. Asa cum astazi se impotrivesc trimiterii de catre „ucraineni” sa lupte la Donetk, la 1848 s-au impotrivit „Miscarii rutenesti” din Galitia, cerand separarea Bucovinei de aceasta.
    In 1849, Habsburgii au fost salvati in fata secesiunii nobililor unguri, botezata „revolutie”, de catre rezistenta armata a romanilor si interventia trupelor tariste. Drept multumire, din 1850, „Miscarea ruteneasca” a devenit, nu numai sovin antirusa, ci si sovin antiromaneasca. In fruntea ei a fost pus fostul agent al lui Lajos Kossuth, hutanul Lucian Cobilita.
    Dupa realizarea dualismului (1867), „Miscarea ruteneasca” a trecut la pregatirea secesiunii fata de Rusia a teritoriilor de la Vest de Caucaz, ideologi fiind evreii polonezii Markim Saskievici, Iacob Holovatki si Ivan Varghilovici. Conceptul doctrinar era dreptul „natiunii rutene” la un „stat Rutenia” de 5 milioane de suflete, intre Muncaci si Nipru in care, in ceea ce ne priveste, pe langa teritoriile romanesti deja inglobate de rusi sau germani, urmau sa intre si Maramuresul intreg, nordul Ardealului si nordul a tot ceea ce mai ramasese din Moldova. Adica ceea ce a incercat sa ne rapeasca, ulterior, Nikita Hrusciov, intre 1944 si 1954.
    Prin manipulare sau cumparare cu promisiuni cu bani, elevii si studentii tineri de la Liov au fost organizati in Asociatia „Provita”, adica „Desteptarea”, o organizatie „ruteana” cu caracter violent antirus, antiroman si antipolon. Replica rusa a venit, prin infiintarea, la Kiev, de catre Ohrana tarista, a unei asociatii „rutenesti”, prorusa, „HROMADA”.
    In 1869, imparatul Franz Josef a intemeiat un serviciu special, cu fonduri imense, condus de contele Franz Stadion, sa orienteze miscarea PROVITA in directia secesiunii fata de Rusia dar si impotriva miscarilor de eliberare polona si romana. Alaturi de el, in fruntea luptei pentru „limba ruteana”, „poporul rutean” si „Republica Rutenia”, s-au aflat, ca adjuncti, „rutenii” Popovici, Branzan si Cucuruz. Ei au editat, la Liov, ziarele de propaganda „Holovna Rada Ruska” sau „Rada Swietojurka” si „Zorja Halycka”.
    In 1894, l-au adus de la Kiev la Liov pe istoricul falsificator, Mihail Hrusevski. Sustinut de Miron Corduba, acesta a solicitat renuntarea la termenul de „rutean” si inlocuirea cu cel de „ucrainean”, adica „la marginean”. Era o preluare dupa termenul de „ucrainti”, cum le spuneau, in graiul popular, romanii, „marginenilor” in general si, in mod deosebit, romanilor rusificati. In 1894 asadar, Hrusevski si gasca lui sponsorizeaza serviciile austro-ungare la care s-au asociat cele germane, au inventat notiunile de popor, natiune si limba „ucrainene” („la marginene”), ba chiar si o istorie ucraineana, proiectand-o in trecut. Tot ei au decis ca la viitoarea tara, „Ucraina”, sa fie atasate: Maramuresul intreg, de la nord de Viseu; tot teritoriul romanesc dintre Muntii Gutai si Apa Turului, tot Ardealul de Nord, Bucovina intreaga si nordul Basarabiei.
    Oficial, in 1914, la Berlin, in perspectiva razboiului, Kaiser-ul Wilhelm II a infiintat si sponsorizat„Asociatia pentru eliberarea Ucrainei”, vizand secesiunea teritoriilor dintre Carpatii Padurosi si Caucaz, fata de Rusia. Se explica de ce razboiul a fost declansat in Galitia de catre fortele germano-austro-ungare.
    La 27 februarie/12 martie 1917, s-a declansat revolutia in Rusia, tarul Nicolae II abdicand la 15 martie. Reactia germano-austro-ungara a fost prompta – organizarea, la Kiev, a Radei centrale, in frunte cu Mihail Hrusevski, care proclama autonomia largita a „Ucrainei” in cadrul Rusiei.

  2. Gerula

    Prin secolul I, in Europa, nu exista decat un singur mare Neam, cel despre care Herodot spunea ca este cel mai numeros dupa cel al inzilor, si populatii aflate in diverse stadii de dezvoltare, mult inferioare numeric, incepand cu grecii si terminand cu celtii, galii etc. Se poate constata urmarind fortele deplasate impotriva lor de tribul briganzilor care a reusit sa formeze un imperiu pe ruinele lumilor vechi, din ce in ce mai putin “barbare” pe masura ce avanseaza cercetarile. Istoria nu e simpla, chiar daca o scriu invingatorii, cu tot aportul.

  3. Vezina

    un fel de asimilare, partiala si aceea, s-a petrecut spre epoca moderna, inainte prea putin, datorita fortei traditiei, nu multi si-au dat seama de intinderea neamului nostru, fiindca era greu de imaginat. Unul din ei a fost Cantemir, dar a cam trebuit sa taca. “Sangele apa nu se face”, un numar semnificativ de obsti formau “v(a)lahii” in cursul evului mediu, a existat una chiar in inima “habsburgiei”, iar acei pastori aveau drepturi extinse, se bucurau de privilegiile pe care le aveau nobilii maghiar. V(a)lahii din Austria, azi asimilati, mai pastreaza si acum ceva cuvinte legate de pastorit (fireste ca nu se ocupau doar cu pastoritul), spre deosebire de cei din Polonia, Cehia, Ucraina care pastreaza mult mai multe. Despre cei din sud nici nu mai vorbim, istorie ascunsa, istorie furata. Si s-ar mai adauga atatea lucruri care aduc lumina si ne ridica in lumina, legate inclusiv de rolul cultural al acestor valahi (“biudos olah”, nu?!) la istoria Europei, insa noi trebuie sa-i ascultam pe “domnii isorici” boia, djuvara, teo, zoe etc. De “axiologi” nici nu mai vorbesc.

  4. Pingback: Comentarii pe marginea crizei ucrainene vazute din România « CER SI PAMANT ROMANESC

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.