EDITORIAL Virgiliu Gheorghe: Jertfa la care suntem chemaţi cu toţii. VIDEO: Conferinţa “Copiii şi tinerii faţă în faţă cu ecranul. Dezvoltarea creierului – atitudini şi comportamente” - Ziaristi OnlineZiaristi Online

EDITORIAL Virgiliu Gheorghe: Jertfa la care suntem chemaţi cu toţii. VIDEO: Conferinţa “Copiii şi tinerii faţă în faţă cu ecranul. Dezvoltarea creierului – atitudini şi comportamente”


Virgiliu Gheorghe de bindiribli

FAMILIA ORTODOXA:

Jertfa la care suntem chemaţi cu toţii

de Virgiliu Gheorghe

Familia Ortodoxa - Virgiliu Gheorghe - Conferintele Anastasia Popescu Nov 2013Undeva, înlăuntru, în adâncul sufletului meu, găsesc aceeaşi nostalgie a vieţuirii în mijlocul naturii, departe de pustia impersonală a marilor oraşe, a falsului, a artificialului modernităţii (sau post-modernităţii) care ne înconjoară. Simt nevoia să mă eliberez de abundenţa lucrurilor de consum şi de imaginile lor care ne-au invadat conştiinţa; de regulile minţilor strâmbate de păcat care ne impun o nouă cenzură sau autocenzură a cuvintelor şi a gândirii; de mizeriile cotidiene care izvorăsc din lumea micului ecran şi inundă lumea. Şi nu cred că sunt singurul român care simte aşa, care s-a săturat de minciună şi prefăcătorie şi chiar de permanenta deplângere a situaţiei în care am ajuns să trăim.

Dar un alt gând vine să mă mustre: oare nu dezertezi? Am făcut oare tot ceea ce depindea de mine pentru ca lumea în care trăiesc să fie mai bună? Cât am plătit oare măcar din datoria pe care o aveam pentru poporul acesta, prin care Dumnezeu mi-a dăruit o familie, o limbă, o copilărie minunată, o credinţă şi, până la urmă, cam tot ce am eu mai bun şi mă defineşte ca om în lumea aceasta?

Mă plâng de conducători, dar oare aceştia nu reprezintă tocmai neputinţa noastră de a ne implica mai mult, de a ne lupta  aşa cum bunicii şi străbunicii noştri, generaţie după generaţie, s-au luptat de când este neamul acesta, pentru a putea să se închine liber la Hristos şi să se odihnească în pământul, în limba, în rânduielile şi tradiţiile neamului strămoşesc?

Există însă o mentalitate păguboasă, care nu ştiu cum s-a insinuat în mentalul colectiv al fiecăruia dintre noi şi care cred că ne-a făcut mai mult rău în ultimii douăzeci şi trei de ani decât ne puteau face turcii sau bolşevicii pe aceeaşi durată de timp. Este convingerea că ceea ce înseamnă grija pentru viaţa cetăţii, stigmatizată ca „politicianism”, este ceva murdar, ceva sub demnitatea românului, mai ales a creştinului, de a se implica.

Nu ştiu cum s-a născut această percepţie, dacă provine dintr-un simţ anistoric al românului, cum se teoretiza cândva, sau a fost cultivată de anumite grupuri de interese. Cert este însă faptul că a funcţionat – în sensul că cei mai buni români, oameni cu verticalitate morală şi  înţelegerea lucrurilor, s-au dat deoparte. Şi cu cât se umplea mai mult politicul de oportunişti, de oameni mediocri intelectual sau şmecheri de mahala, cu atât mai mult sentimentul de lehamite se intensifica. Astfel că România a ajuns să fie condusă de acea massă critică a celor ce nu reprezentau în nici un fel cultura, credinţa, identitatea, limba sau tot ceea ce a definit şi defineşte neamul românesc. Unde am ajuns, ştim cu toţii…

Gafencu, Jimboiu, Daniil Tudor, Vulcănescu…

Ceea ce nu s-a înţeles cum trebuie toţi aceşti ani, capcana în care am căzut, care probează nu numai o neputinţă a noastră, dar şi un fel de mândrie, era faptul că a te implica în viaţa cetăţii nu este un profit, nici o cinstire mai mare, ci jertfa la care suntem chemaţi cu toţi. Şi nu ne gândim neapărat la parcursul politic al naţiunii, ci mai cu seamă la destinul moral şi creştin al neamului. Ne gândim la păcatele în care conducătorii şi politicile lor au atras poporul. La dezmăţul mediatic, la violenţa, minciuna şi corupţia morală care au cucerit sufletele oamenilor prin televiziuni şi publicitate, prin modelele false impuse. Ce a mai rămas oare neîntinat? Oare în această politică a moralităţii publice a modelelor de cinste, a educaţiei sănătoase, nu trebuia să fim prezenţi mai ales noi, cei care ne numim creştini?

Probabil că am uitat sau nu am ştiut niciodată lecţia istoriei popoarelor alese să primească legământul sau testamentul lui Dumnezeu – evreii mai întâi, şi toţi creştinii după moartea şi învierea lui Hristos. Am fi înţeles de acolo că pentru regii necredincioşi, care atrăgeau poporul în grele desfrânări la templele păgâne, suferea întregul popor. În Israel nu a plouat şapte ani în vremea lui Ilie, atât peste cei păcătoşi, cât şi peste cei 7.000 de drepţi care nu-şi plecaseră genunchii înaintea lui Baal. De asemenea, când Dumnezeu îi dădea în mâna popoarelor păgâne pe iudei, nu scăpau de moarte, de durere şi de suferinţă nici cei drepţi. Şi mai mult, atunci când Domnul a pedepsit poporul iudeu îngăduind să fie luat în robia babilonică, au fost duşi atât închinătorii la idoli şi desfrânaţii, cât şi drepţii şi prorocii. Aceasta este soarta unui neam, de la care nimeni nu poate să se sustragă. În primul rând, pentru că vina lepădării de Dumnezeu o poartă cei mai mulţi, chiar şi cei care se împăunează cu numele credinţei, atâta timp cât nu s-au luptat, cât timp nu au vărsat sânge pentru El. Aşadar, toţi cei care fac parte dintr-un neam împărtăşesc şi binecuvântările, dar şi blestemul – pentru un destin comunitar căruia îi plătim tribut cu toţii.

Desigur, păcatele ne-au împovărat mult ca neam, cel puţin în ultimii douăzeci şi cinci de ani, dar asta nu înseamnă să aşteptăm ca paralizaţi sfârşitul. Să ne gândim la râvna şi jertfa fraţilor Maccavei care, numai cu vitejia şi credinţa lor, au reuşit să câştige şi să menţină libertatea poporului iudeu de a se închina la Dumnezeul părinţilor lor. Să ne aducem aminte de marii voievozi ai neamului nostru, care şi-au dat viaţa pentru a păzi poporul şi credinţa, şi chiar întreaga creştinătate, în faţa hoardelor de barbari. Să-i avem în faţa ochilor, mai ales, pe cei contemporani cu părinţii noştri, mucenicii temniţelor comuniste, pe Valeriu Gafencu şi Gheorghe Jimboiu, pe Părintele Daniil Tudor şi Mircea Vulcănescu, dar şi pe Părinţii mărturisitori Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Sofian Boghiu şi Gheorghe Calciu. Aceşti oameni şi mulţi alţii au luat jugul lui Hristos, dar şi al neamului; s-au lepădat de toate pentru Dumnezeu, fără să uite că sunt datori să lupte pentru neatârnarea neamului, eliberarea lui de demonicul comunism.

Dictatura desfrânării şi a perversiunii

Ce facem noi astăzi, când se profilează o nouă dictatură, mult mai cumplită, căci este făcută în numele desfrânării şi perversiunii? Ce facem noi în acest ultim ceas, înainte ca în şcolile româneşti să fie introdusă educaţia sexuală şi homosexuală, când nu o să mai ai dreptul să spui nimic împotriva celor care mânjesc mintea copiilor, care ridică pe piedestal urâciunea pustiirii? Încă nu suntem închişi pentru că ne spunem cuvântul, însă nu stă nimeni lângă noi când mergem la un vot oarecare, încă nu ne-a ameninţat nimeni cu tortura şi moartea pentru că ne-am implicat creştineşte în viaţa cetăţii. Poate că or să vină şi acele vremuri, dar cu ce îndrăzneală vom mai cere atunci ajutorul lui Dumnezeu, când noi acum am preferat orice subterfugiu, inclusiv cel al „înduhovnicirii” – după cum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul – ca să nu ne stricăm confortul, ca să nu ne punem în pericol poziţia, ca să ne mascăm neputinţele şi ca să ne odihnim conştiinţa?

A sosit, credem noi, vremea să tragem linie – poate anul acesta, ultima dată înaintea venirii urgiei lui Dumnezeu peste o lume care nu numai că nu mai vrea să ştie de El, dar Îl şi batjocoreşte atunci când întinează chipul persoanei omeneşti cu lucruri de care şi animalele s-ar scârbi. Iar această linie înseamnă să înţelegem unde am greşit fiecare dintre noi – şi nu ceilalţi, pe care suntem tentaţi întotdeauna să-i criticăm! –, unde puteam să facem mai mult bine, dar n-am făcut, şi unde putem să ne implicăm de acum înainte pentru ca, atât prin rugăciune, cât şi prin faptă, să avem nădejde de o lume mai bună.

Există încă multă bunăvoinţă, multă pricepere între români, dar ceea ce ne lipseşte este probabil unirea şi hotărârea, încrederea că vom putea reuşi. Lipsa acestora nu este oare semnul puţinei noastre credinţe, a odihnirii întru cele comode ale lumii, la care am fost atraşi de stilul modern de viaţă? A nu face, a sta pe margine și a categorisi nu este o virtute. Credem că este nevoie de mai multă consecvenţă şi mai mult curaj, căci Dumnezeu are nevoie de fiecare dintre noi pentru a schimba în bine lumea în care avem a trăi.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în numărul 62 (Martie 2014) al revistei Familia Ortodoxă. 

Preluare: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.